TRIMITE PRIN

Polemica „afirmare şi asumare”

Publicare: 2010-11-29
Autor: DÁVID Gyula
Tradus de: BORBÉLY-BARTALIS Zsuzsa
Categorie: literatură



Iniţiatorul polemicii privind rolul scriitorului şi al literaturii desfăşurată în literatura maghiară transilvăneană din perioada interbelică a fost Aladár Kuncz. El i-a cerut într-o scrisoare Máriei Berde să manifeste o „atitudine militantă şi hotărâtă" în legătură cu romanul Vértorony (Turnul sângelui) al lui Géza Tabéry apărut recent în privinţa unei probleme pe care a formulat-o astfel: „... oare scriitorul transilvănean contemporan în loc de a folosi limbajul istoric universal nu ar trebui să se ocupe direct de problemele dureroase ale momentului?" (Aladár Kuncz: Levelek. 1907-1931 [Scrisori. 1907-1931]: 152-153).


Articolul Máriei Berde scris în urma acestei solicitări a apărut în numărul din octombrie 1929 al revistei Erdélyi Helikon cu titlul Vallani és vállalni (Afirmare şi asumare). Acest titlu nu numai că a dat un nume polemicii, dar în momentul în care în deceniile de mai târziu au revenit asupra sa, s-a dovedit un punct de plecare eficient pentru iniţierea unei noi discuţii cu privire la menirea scriitorului şi obligaţia sa faţă de comunitatea din care provine.


În introducerea scrisă, Kuncz a formulat el însuşi întrebarea-cheie a polemicii: „... în situaţia actuală oare putem acorda legitimitate deplină romanului istoric, oare limbajul istoric universal nu este doar un mod de a se feri de gestul brav al asumării răspunderii care ar obliga scriitorul ca în operele sale să ofere înainte de toate o imagine a situaţiei contemporane, să formuleze probleme reale şi vitale" (Erdélyi Helikon, 1928/1). După cum putem vedea polemica a avut două direcţii de la bun început: pe de o parte problema interioară a genului literar al romanului istoric, iar pe de alta rolul scriitorului şi legătura pe care o are opera sa cu situaţia comunităţii în care trăieşte.


Articolul care a introdus polemica exprimă el însuşi formularea unei atitudini la nivelul ambelor probleme. Mária Berde consideră acceptabile romanele istorice care „au legături vitale cu situaţia actuală", dar le repudiază pe acelea care „încearcă să forţeze adevărurile speciale actuale ale vremii într-un cadru temporal al trecutului". Totodată autoarea absolutizează şi celălalt fir al polemicii propus de către Kuncz: „Din punct de vedere pur literar ... ar fi nu numai mult mai onest, dar şi mai uşor să surprindem impulsurile de viaţă actuale ale vremii ce ni se prezintă. Însă calificativul «mai uşor» se referă doar la procesul de creaţie, asumarea unei opere astfel create - afirmarea şi asumarea - este cu totul altă chestiune. Pentru o astfel de atitudine avem nevoie de o frunte mai înălţată, avem nevoie să ne debarasăm de mai multe şi să fim pregătiţi pentru mai multe, atât scriitorii, cât şi editurile."


Articolul Máriei Berde a creat o adevărată avalanşă de opinii. Primul a intervenit Sándor Kacsó, a cărui calvar începuse deja şi care a dus polemica mai departe pe de o parte la nivel personal (legat de manuscrisul romanului său Vakvágányon [În fundătură] pentru publicarea căruia redactorii editurii Erdélyi Szépmíves Céh nu şi-au dat acordul), pe de altă parte în spiritul concluziilor de mai sus ale articolului Máriei Berde. Articolele care au urmat s-au ocupat după modelul acestei opinii pe de o parte de soarta romanului a cărui publicare s-a refuzat şi în general cu politica literară a revistei Helikon şi a instituţiilor sale (răspunsul lui Géza Tabéry, răspunsul lui Kacsó la răspunsul lui Tabéry, apoi opiniile formulate din partea unor membrii ai redacţiei ziarelor Korunk şi Temesvári Hírlap care au plasat atacuri la adresa întregului cerc Helikon în general), dar pe de altă parte s-a trasat şi o altă linie care era adepta confruntării cu realitatea şi cu problemele reale ale statutului minoritar.


Cadrul polemicii a fost lărgit de opinia lui Zoltán Franyó apărută în Temesvári Hírlap (Az erdélyi írók gyávasága [Laşitatea scriitorilor transilvăneni], 29 oct. 1929) - care s-a dovedit nu numai răspicată, dar şi agresivă - criticând întreaga politică literară a cercului Helikon (instituţii şi ideologie): „Iată că în sfârşit pe podium s-a prezentat un scriitor apropiat cercului Helikon să tragă la răspundere scriitori transilvăneni care au deja o reputaţie solidă ..., în sfârşit putem fi martorii unui protest pasional din tabăra de unde până acum răsuna doar înălţarea în cor a ideilor transilvanismului aşa cum o dirija pana conducătorului, contele Miklós Bánffy. Noi, scriitori transilvăneni independenţi care nu trăim în sfera cercului literar Helikon susţinem de mai bine de un deceniu - ceea ce a început se pare să simtă şi Sándor Kacsó, secui get-beget - că ideea transilvanismului este problematică şi problema aceasta se agravează cu atât mai mult, cu cât organizaţia administrativă creată pentru asigurarea dictaturii acestei idei fictive este mai puternică!". László Szirmai care îşi exprima opinia în acelaşi for (Író urak! Több bátorságot! [Mai mult curaj, domnilor scriitori!], 3 noiembrie 1929) şi Sándor Asztalos (Számadás [Socoteală], 25 dec. 1929) îşi exprimă punctul de vedere pe acelaşi ton, acesta din urmă formulând următoarea opinie în legătură cu dezbaterea legată de curajul scriitorilor: „Scriitorul maghiar transilvănean este laş, dar cercul Helikon este apostolul acestei laşităţi", iar mai târziu: „Cercul Helikon şi-a pus amprenta măsurii ochiului şi ideologiei contelui Miklós Bánffy peste ei [peste scriitori] cum îşi pune ciobanul responsabil marca pe oi.".


Cu articolul publicat în ziarul Korunk, Gábor Gaál reacţionează la opinia lui Kacsó la nivelul titlului (Gyávák-e az erdélyi írók? [Sunt laşi scriitorii transilvăneni?]), dar la nivel de conţinut formulează o opinie asemănătoare cu cea a colectivului Temesvári Hírlap. „Este drept, în articolul lui Sándor Kacsó - scrie Gaál - cuvântul „transilvănean" este folosit foarte des. Dar dacă stăm să analizăm în detaliu această frazeologie, ea se dovedeşte doar fumul din urma trenului mitologiei de cuvinte tipic transilvănene creată de către politicienii vicinali ai literaturii transilvănene pentru justificarea propriului diletantism." Însă critica cercului Helikon formulată de el stă pe bazele criticului tipic de spiritualitate marxistă care vede polemica ca un episod al luptei de clasă, critica sa se adresează întregii idei a transilvanismului: „Majoritatea scriitorilor transilvăneni şi-au vândut independenţa - susţine Gaál - şi nu pentru bani, ci pentru un principiu absurd care nu face altceva, decât să inhibe simţămintele scriitoriceşti. Pentru o convingere ireală conform căreia generaţiile şi clasele, stilurile şi ideologiile pot fi echilibrate şi scriitorul va putea încheia un Teuga Dei mare festiv în care sclipesc deja astăzi luminile păcii eterne. Şi nu şi-au dat seama că astfel au pierdut acele realităţi imediate ale căror formulare şi proclamare era menirea lor ... Această academie de buzunar a descoperit că conflictul dintre feudalism şi ţăranul secui, cel dintre acesta din urmă şi burghezia orăşenească poate fi conciliată şi că împăciuirea aceasta conciliantă poate fi dusă la îndeplinire de conştiinţa învechită a foştilor funcţionari proveniţi din nobilimea ruinată."
Articolul lui Gábor Gaál formulează însă critici nu numai din punct de vedere al politicii literare, ci şi la adresa esteticii: „Astfel - continuă autorul - podul către realitate s-a năruit deja la primul pas, motiv pentru care scriitorul transilvănean rătăceşte pe un mal ceţos şi obscur, recreând în imaginaţia sa propriile amintiri literare neinspirate şi învechite, rumegând resturile tehnicii estetice şi idealului de frumuseţe al cercului Nyugat de la începutul secolului ... Trebuie deci să admitem că nici majoritatea scriitorilor de aici nu sunt scriitori adevăraţi şi problema şi mai mare: nici nu îşi doresc să fie."
Majoritatea opiniilor manifestate de către membrii cercului Helikon susţin că criteriul întoarcerii la problemele prezentului este cel mai important. În primul său articol din polemică, Sándor Kacsó îndeamnă astfel la confruntarea cu problemele locale: „Ca şi când temele care ne preocupă pe noi, durerile noastre nu ar aparţine atitudinilor umane generale! Ca şi când sarcina noastră nu ar fi introducerea în marele Ocean al umanităţii prin pârâuri sau fluvii umflate culoarea şi aroma, bucuria, dacă ar exista şi vaietele, care sunt destule, ale acestui pământ, ale acestei sorţi, şi chiar ale condiţiei statutului minoritar." Áron Tamási formulează şi mai radical, după ce cu puţin timp înainte şi-a exprimat opinia şi în legătură cu romanul Vértorony (Ellenzék , 18 aug 1929). Înainte de publicarea articolului Máriei Berde participă şi la polemică. Rezumatul criticii sale faţă de Tabéry îl constituie propoziţiile care formulează concluzia: „... scriitorul să nu se îmbrace în armură, dacă vrea să exprime adevărul. Să îl vedem cu sabia trasă, luptând pe brânci printre suferinţele prezentului statut!" Iar în articolul legat de opinia lui Sándor Kacsó (Így van! [De acord], Erdélyi Helikon 1929/11) subliniază: „Pentru mine în acest moment literatura nu înseamnă forme ale genului şi probleme de principiu, ci durerea şi bucuria, plângerea şi chicoteala copilărească, soarta poporului meu, care se zbate şi în mine, lupta împotriva tuturor puilor de drac nesinceri şi răuvoitori: adică viaţa însăşi". Şi mai departe: „Eu nu cred că această invazie în masă a trecutului a fost un act instinctiv şi necesar. Este pur şi simplu un simptom, un gest scriitoricesc uşor de copiat sau altfel spus: moda. Şi de multe ori un pretext de a scăpa de datoria pe care o are scriitorul." Autorul face şi un bilanţ al ultimilor zece ani ai literaturii maghiare transilvănene - inclusiv problemele legate de cercul Helikon şi de editura Erdélyi Szépmíves Céh, iar rezultatul bilanţului nu este tocmai unul pozitiv: „Între operele create în ultimii zece ani abia dacă găsesc patru care să fi putut fi scrise doar de un scriitor transilvănean şi doar după război... este deci evident că literatura maghiară din Transilvania nu este o reflexie a sorţii noastre reale şi dureroase, ci o literatură neaerisită, palidă, lipsită de vitalitate care doar mimează spiritul viu şi care a pierdut în nouă sute optsprezece pământul de sub picioare."


Ceilalţi participanţi la polemică sunt: Zoltán Finta, Imre Kádár, László Kovács, József Nyirő, György Szántó din cercul de scriitori ai revistei Helikon, Mihály Fekete şi Sándor Károly din Timişoara, dintre tinerii apostrofaţi de către Áron Tamási László B. Bányai, dar pentru a avea o imagine completă trebuie amintiţi autorul neafiliat la niciun cerc, Kálmán Osvát, Spectator şi Heinrich Zillich care pe atunci manifesta un interes aparte pentru literatura maghiară transilvăneană, respectiv Sándor Tomcsa care a participat la polemică atât în scris, cât şi prin caricaturile sale.


Kuncz i-a cerut lui Károly Molter să scrie articolul care să însumeze rezultatele polemicii (Enyveshát [Fotografie adezivă], Erdélyi Helikon 1930/1). Odată cu acest articol apar şi articolele lui Osvát şi Zillich pe această problemă (articolul acestuia din urmă a fost preluat din revista Klingsor, fiind tradusă în limba maghiară). Din punctul de vedere al urmărilor polemicii trebuie luate în considerare separat reacţiile directe şi volumele de studii care prezintă poziţiile contradictorii după mai multe decenii, dintr-o situaţie literară total diferită şi trag concluziile polemicii din această poziţie.


Dintre reacţiile contemporanilor amintim momentul în care Tabéry reia polemica în Emlékkönyv (Cartea memoriilor) din 1930; aplicând aici un fel de spirit de concesie care în opinia sa este triumful adevăratului spirit transilvan. Pe când Elemér Jancsó care aparţine grupului scriitorilor tineri dă dovadă de o spiritualitate care concordă cu criticile aduse din interior şi din exterior cercului Helikon: „Aruncând o privire retrospectivă asupra literaturii maghiare transilvănene de treisprezece ani - scrie în studiul său apărut în antologia Új arcvonal (Noua linie de luptă) (Cluj 1931) -, putem constata că aceasta a dat multe valori literare durabile, dar în totalitatea sa nu a putut împlini aşteptările maselor..." „... literatura transilvăneană, cu câteva excepţii, se agaţă de trecut şi nu vrea să se confrunte nici cu realitatea de azi, nici cu cea de mâine". În cartea sa apărută cu doi ani după aceasta (Erdély magyar irodalmi élete (Viaţa literară maghiară a Transilvaniei, Szeged 1933) Gábor Tolnai face referire la romanele lui Sándor Kacsó, Áron Tamási, Mózes Székely şi András Szilágyi (Vakvágányon ]În fundătură], Czímeresek [Nobili de neam], Zátony [Bancul], Új pásztor [Noul păstor]) apărute în prima parte a anilor 1930 (adică înainte de declanşarea polemicii) şi la polemica „Afirmare şi asumare" opinând: „Această polemică numită „Afirmare şi asumare" şi aceste romane constituie nişte stâlpi ai lui Ianus spirituali în evoluţia spiritului transilvănean. Aceste lucrări au anticipat cu adevărat aspiraţiile generaţiilor care au participat atunci la acea polemică, aspiraţii care au trecut problemele maghiarilor din Transilvania la nivel social."
Evaluarea polemicii din punct de vedere al istoriei literaturii a fost făcută de către Lajos Kántor (Vallani és vállalni. Egy irodalmi vita és környéke. 1929-1930 [Afirmare şi asumare. O polemică literară şi circumstanţele sale. 1929-1930]. Buc. 1981). În monografia sa prezintă antecedentele polemicii, desfăşurarea sa, acordă atenţia cuvenită reacţiilor de după încheierea sa (făcând referire şi la romanul lui Aladár Kuncz intitulat Felleg a város felett [Nor deasupra oraşului] şi la trilogia monumentală a lui Miklós Bánffy: Erdélyi történet [Istorisire din Transilvania]). Concluzia cărţii sale este următoarea: „Astfel, în urma polemicii Afirmare şi asumare putem considera că scriitori maghiari din România şi-au demonstrat curajul asumându-şi problemele colective ale minorităţii maghiare pe de o parte şi elaborând o scară largă de variante ale genului literar al romanului şi lărgind scara posibilităţilor stilistice după ce au lăsat în urmă romanul istoric (romantic şi naturalist) aflat la modă. Cel mai mare câştig al acestei critici de sine colective la nivel publicistic cu un efect purificator şi stimulent a fost faptul că a creat o valoare etică şi estetică nouă şi durabilă, scoţând proza maghiară din România din provincialism."



Bibliografie selectivă



Berde Mária: Vallani és vállalni. Erdélyi Helikon 1929/10. - Kacsó Sándor: Gyávák voltak az erdélyi magyar írók. Brassói Lapok 1929. okt. 16. - Tabéry Géza: A gyáva erdélyi magyar irodalom. Nagyvárad 1929. okt. 20.; uő: Mi volt az erdélyi írók gyávasága? Ellenzék 1929. okt. 20. - Nyirő József: Az író írjon önmagából. Keleti Újság 1929. okt. 20. - Kádár Imre: Hát gyávák voltunk-e? Brassói Lapok 1929. okt. 23. - Kacsó Sándor: Én vallottam, ti tagadtatok. Tartson lelkismeretvizsgálatot Tabéry Géza. Brassói Lapok 1929. okt. 27. - [Füzi Bertalan:] Gyávák voltak-e? Brassói Lapok 1929. okt. 28. - Franyó Zoltán: Az erdélyi írók gyávasága. Temesvári Hírlap 1929. okt. 29. (ugyanaz némileg változtatott szöveggel: Brassói Lapok 1929. nov. 3.) - Fekete Mihály: Fiaim, csak énekeljetek. Temesvári Hírlap 1929. okt. 31. - Tamási Áron: Így van! Erdélyi Helikon 1929/11. - Szántó György: Up to date. Erdélyi Helikon 1929/11. - Gaál Gábor: Gyávák-e az erdélyi írók? Korunk 1929/11. - Kovács László: A múlt dicsérete. Pásztortűz 1929. nov. 3. - B. Bányai László: Legyen a múltból jövendő. Néhány szó a történelmi regényről. Pásztortűz 1929. nov. 3. - Finta Zoltán: Vállalni és vallani... Brassói Lapok 1929. nov. 3. - Krizsán Sándor: Ki az életbe, Erdély írói. Brassói Lapok 1929. nov. 3. - Szirmai László: Író urak! Több bátorságot! Temesvári Hírlap 1929. nov. 3. - Károly Sándor: Nézzük hát, ki a gyáva? Brassói Lapok 1929. nov. 10. - Kádár Béla: A végszó jogán. Az olvasó hozzászólása. Brassói Lapok 1929. nov. 17. - Dóczy Jenő: Üzenet Erdélybe. Keleti Újság 1929. dec. 8. - Gyávák-e az erdélyi írók? Írta és rajzolta Tomcsa Sándor. Brassói Lapok 1929. dec. 15.; uő: Nohát! Gyávák? Brassói Lapok 1929. dec. 22. - Spectator: Leajzódás. Ellenzék 1929. dec. 24. - Asztalos Sándor: Számadás. Temesvári Hírlap 1929. dec. 25. - Heinrich Zillich: Gyávák-e az erdélyi költők? Erdélyi Helikon 1930/1. - Osvát Kálmán: Szabad-e..., s mindjárt az első alkalommal... Erdélyi Helikon 1930/1. - Molter Károly: Enyveshát. Erdélyi Helikon 1930/1. - Tabéry Géza: Emlékkönyv. Kv. 1930. 55-58. - Jancsó Elemér: Az erdélyi irodalom útjai. 1918-1931. In: Új Arcvonal. Tizenkilenc fiatal erdélyi író antológiája. Kv. 1931; uő: Erdély irodalmi élete 1918-tól napjainkig. Nyugat 1935. I. 283-298. - Tolnai Gábor: Erdély magyar irodalmi élete. Szeged 1933. - Ligeti Ernő: Súly alatt a pálma. Kv. 1941. 105-107.
Sőni Pál: A romániai magyar irodalom története. Buk. 1969. 15. - Kántor Lajos - Láng Gusztáv. Romániai magyar irodalom. 1945-1970. Buk. 1971. 5-24. - Tóth Sándor: „Vallani és vállalni" avagy vita az írói gyávaságról. Korunk 1971/12. - Balogh Edgár: Kós Károly vitája. Korunk 1973/11. - Kacsó Sándor: Fogy a virág, gyűl az iszap. Buk. 1974. 301-308. - Mózes Huba: Kuncz kezdte. Utunk 1974/45. - Dávid Gyula - Marosi Péter - Szász János: A romániai magyar irodalom története. Tankönyv a XII. osztály számára. Buk. 1977. - Ritoók János: Valóban Kuncz kezdte. Korunk 1978/5. - A Helikon és az Erdélyi Szépmíves Céh levelesládája. 1924-1944. Sajtó alá rendezte Marosi Ildikó. Buk. 1979. II. 366-367. - Kántor Lajos: Erdélyi írástudók egy vita tükrében (Vallani és vállalni. 1929-1981). Utunk 1981/10; uő: „...vegyenek részt az Erdélyi Helikon feljavításában". Utunk 1981/11; uő: Vita a gyávaságról. Utunk 1981/12; uő: Honfoglalás a jövendőben. Utunk 1981/25; uő: Cselekedni kellene. Utunk 1981/35; uő: Vallani és vállalni. Korunk 1995/12. - Balogh Edgár: Irodalmi vita. (Szócikk a Romániai Magyar Irodalmi Lexikon I. kötetében.) Buk. 1981. 406. - Kuncz Aladár: Levelek. 1907-1931. Sajtó alá rendezte Jancsó Elemérné Máthé Szabó Magda és Juhász András. Buk. 1981. 152-153. és jegyz. - Kántor Lajos: Vallani és vállalni. Egy irodalmi vita és környéke. 1929-1930. Buk. 1981. - Kós Károly levelezése. Összegyűjtötte, sajtó alá rendezte Sas Péter. Bp. 2003. 244-245.



Discuţie


IMAGINI



INCLUDERE ÎNTR-O ALTĂ PAGINĂ