TRIMITE PRIN

Olga Nagy (Ernei, 2 ianuarie 1921 – Sfântu Gheorghe, 2 noiembrie 2006)

Publicare: 2010-10-06
Autor: KESZEG Vilmos
Tradus de: Lingua Franca Kft.



Folcloristă, etnografă, a aparţinut celei de-a doua generaţie de etnografi formată la Universitatea din Cluj. De la cercetarea tradiţiei a ajuns la interpretarea ei, de la examinarea conţinutului şi a formei naraţiunilor la analiza funcţiei şi a contextului lor, a folclorului şi a culturii în ansamblu, a unităţii culturii cu societatea, cu mentalitatea. În numeroase sinteze a argumentat transformarea, diferenţierea culturii, susţinând necesitatea cercetării interdisciplinare.


S-a născut la Ernei în data de 2 ianuarie 1921. Tatăl, intendent, s-a mutat peste puţin timp la Pănet. Aici a avut parte Olga Nagy de primele experienţe decisive. A absolvit şcoala medie la Târgu-Mureş în 1939, apoi a devenit studentă la teologia reformată. În 1940 s-a măritat cu preotul reformat László Krizsovánszky. După căsătorie şi-a întrerupt studiile universitare. Timp de trei luni a predat la Sic. Între 1941 şi 1945 a trăit la Iclozel, unde lucra ca învăţătoare. Aici s-au născut cei patru copii ai săi. În cursul acestor ani, mai precis în 1944, a obţinut diploma de învăţătoare. Între 1945-1951 a lucrat ca profesoară suplinitoare la Sic. La încurajarea lui Béla Gunda s-a înscris la Universitate, unde a obţinut diploma de etnograf în 1948. În perioada 1952-1953 a fost colaborator intern la revista Utunk, iar între 1953 şi 1958, la Dolgozó Nő. În 1958 a devenit cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române. De aici s-a pensionat în 1973. În 1978 a obţinut titlul de doctor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, cu disertaţia intitulată: Estetica basmului popular autentic. În ultimii ani a trăit la Sfântu Gheorghe. Aici a încetat din viaţă la 2 noiembrie 2006.


Între 1958 şi 1973, la Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române a participat la programe de cercetare colective şi individuale. Cu ocazia deplasărilor pe teren a străbătut aşezările din Câmpia Transilvaniei, Scaunul Mureş şi Ţara Călatei. A cules naraţiuni şi a analizat obiceiurile în următoarele localităţi: Braniştea, Fântâniţa, Ilva Mare, Maieru (judeţul Bistriţa-Năsăud), Buza, Cătina, Inucu, Macău, Mera, Sic, Tăuşeni (judeţul Cluj), Aluniş, Band, Brâncoveneşti, Caşva, Curteni, Glăjărie, Hodac, Ibăneşti, Lăpuşna, Lunca Mureşului, Pănet, Sâncraiu de Mureş (judeţul Mureş), Bod (judeţul Braşov).
În treizeci de ani a înregistrat şi a publicat aproximativ trei mii de naraţiuni populare.


De la sfârşitul anilor 1970 până la mijlocul anilor 1980, împreună cu János Péntek, a organizat şi a condus cercul de socio-etnografie al revistei Korunk, care a avut un rol important în pregătirea schimbării de generaţie în domeniul ştiinţelor sociale din România. A fost membră activă a Societăţii Etnografice „János Kriza" (fondată în 1990). Timp de un deceniu, a ţinut prelegeri regulate cu ocazia conferinţelor.


În opera Olgăi Nagy se disting trei paradigme.


1. Epoca textelor autentice. O parte însemnată a operei sale o constituie activitatea beletristică. Urmărirea dezvoltării celor patru copii a îndemnat-o să scrie literatură pentru tineret (Lányok a bentlakásban [Fete în cămin], 1960; Szidi, 1962; Vadvizek [Ape sălbatice], 1965; Madár kék mezőben [Pasăre pe fond albastru], 1968; A szabadság hat napja [Şase zile de libertate], 1999). Alături de romane, din creaţia sa beletristică au făcut parte basmele literare apărute în mai multe volume (A vidámság madara [Pasărea bucuriei], 1954; A vén pákász meséi [Poveştile bătrânului pescar], 1959; A kopasz király [Regele chel], 1963; A vasfogú farkas [Lupul cu colţi de fier], 1987; Csodaszerszámok [Unelte magice], 1991; Az aranyhajú és az elátkozott madarak [Păr de aur şi păsările blestemate],1996; A tündérek ajándéka [Darul zânelor], 2000).


Cariera de cercetătoare a Olgăi Nagy a început sub egida culegerii şi arhivării basmelor populare. La îndemnul lui Ödön Nagy (fratele ei mai mare) a adunat, cu ajutorul unui chestionar, superstiţii, „experienţe agricole", obiceiuri legate de moarte şi de înmormântare.


În timpul şederii la Sic, a aprofundat culegerea folclorului literar. Transcrierea basmelor, transpunerea lor în formă finală de către specialist o va respinge doar mai târziu.


În volumele Előbb a tánc, azután a lakoma [Mai întâi dansul, apoi ospăţul] (1955) şi A három táltos varjú [Cei trei corbi năzdrăvani] (1958) a publicat basme populare din Câmpia Transilvaniei, în Lüdérc sógor [Cumătrul Strigoi] (1969), basme populare ardeleneşti, iar în volumul Zöldmezőszárnya (1978), basme populare ţigăneşti din Sâncraiu de Mureş.


Prima mare sinteză a operei sale este volumul intitulat A táltos törvénye. Népmese és esztétikum [Legea calului năzdrăvan. Esteticul şi basmul popular], apărut în 1978. Prefaţa cărţii reflectă emoţia descoperirii basmului. Volumul în sine este o armonizare a cercetării basmului popular maghiar cu cea a basmului european. A adus în discuţie şi, pe baza experienţelor de teren, a răspuns la toate întrebările esenţiale ivite de la începuturile cercetării basmului. Aceste probleme sunt următoarele : fantasticul în basme (fantasticul primordial, gândirea prelogică, mimesisul), simbolistica basmelor (simbolul primordial), rolul formulelor în basm, subiectul basmului, structura şi compoziţia, stilul narativ, grandiosul şi umorul. Volumul nu a reuşit însă să prezinte în mod explicit descoperirile semnalate în prefaţă, deoarece nu a prezentat cultura vie descoperită. În legătură cu basmul, Olga Nagy face două constatări: 1. Realismul a pătruns în basmul popular. 2. Hazliul predomină în narativele populare. Observaţia aceasta a denumit-o „respingerea basmului", „instinctul vital nemuritor". Această descoperire s-a materializat în două mari culegeri. În 1977 a apărut culegerea Paraszt dekameron [Decameronul ţărănesc], iar în 1983 volumul intitulat Újabb paraszt dekameron [Noul decameron ţărănesc], care cuprind povestiri hazlii.


2. Descoperirea folclorului viu. În opera Olgăi Nagy schimbarea de paradigmă a avut loc la începutul anilor 1970, simultan cu aşa-numitul cultural turn, cu formarea noului habitus al observării şi interpretării. Conform mărturisirii ei, abia acum a descoperit folclorul viu. În realitate, această formulare conţinea mai multă experienţă (caracterul personal al narativelor, circumstanţele şi funcţiile expunerii narativelor). Schimbarea a fost declanşată de experienţele de teren, de contactul cu cultura vie în anii 1960.


Cu metoda studiului personalităţii s-a întâlnit la sfârşitul anilor 1960. În 1965, împreună cu Gabriella Vöő, a trăit ca o mare revelaţie întâlnirea cu István Jakab. În prefaţa volumului apărut în 1969 s-a angajat să-i studieze pe povestitori. Volumul Lüdérc sógor. Erdélyi népmesék [Cumătrul Strigoi. Basme populare din Ardeal] cuprindea prezentarea şi basmele a cinci povestitori.


Căutând basmele populare, Olga Nagy s-a confruntat cu faptul că subiectele tradiţionale şi-au pierdut încet-încet publicul şi interpreţii, iar povestirea obişnuită s-a deplasat spre actualităţi şi spre discursul biografic-autobiografic. Olga Nagy a jucat şi ea un rol important în abordarea expresiei noi, personale. În 1960 a publicat „Anecdote din Sic", iar în 1975, studiul intitulat Mesék és „igaz" történetek Széken. Szempontok a népi prózakutatáshoz egy erdélyi magyar faluban [Basme şi întâmplări „adevărate" din Sic. Criterii pentru studiul prozei populare într-un sat maghiar ardelean]. În 1976 a publicat studiile intitulate Élményelbeszélések a népi prózában [Istorisirea trăirilor sufleteşti în proza populară] şi A mindennapok valósága [Realitatea cotidiană]. În 2001 a comparat cele două extreme ale narativelor: basmul popular şi oral history. În opera sa această paradigmă este reprezentată de culegerea Asszonyok könyve [Cartea femeilor] (1988) şi de o serie de memorii populare.


Descrierea autobiografiei populare a făcut-o în prefaţa volumului Klárei Győri, intitulat Kiszáradt az én örömem zöld fája [S-a uscat copacul verde al bucuriei mele]. Dintre caracteristicile memoriilor scrise, Olga Nagy menţionează în continuare pe locurile principale „structurarea perfectă", „forma rotunjită, închisă" a episoadelor, variabilitatea şi oralitatea primară. În schimb, apare ca un motiv nou prezentarea mecanismului amintirii, a oglindirii „realităţii populare", a autenticităţii experienţei. Prefaţa este urmată de memoriile lui Rózsi Kocsis şi ale lui Zsuzsa György.


Lucrarea de mare anvergură Alkotás és befogadás [Creaţie şi receptare], scrisă despre folclorul viu care îndeplineşte funcţii reale, nu a putut vedea lumina zilei în pofida speranţelor reînnoite ale autoarei.
3. Perioada a treia a carierei o putem numi, cu o expresie împrumutată din opera sa, epoca interdisciplinarităţii. În ultimele decenii ale carierei, în opera Olgăi Nagy se amplifică intenţia analizei complexe a modului de trai şi a mentalităţii, a interpretării mentalităţii pe o perioadă îndelungată, a demonstrării raporturilor între diferitele registre ale culturii şi a organizării sistemului de valori şi a strategiilor de viaţă conform modelelor locale-regionale şi de clasă. Alături de temele recurente ale perioadelor anterioare, în scrierile sale apar probleme ca religia populară, metafizica şi ştiinţa populară, îmburghezirea ţăranilor, dezvoltarea satului, soarta femeii, soarta ţigănească şi minoritară, precum şi dilemele, vocaţia şi şansele renaşterii etnografiei la sfârşitul secolului XX.


Cartea A törvény szorításában. Paraszti értékrend és magatartásformák [Constrâns de lege. Sisteme de valori şi forme comportamentale ţărăneşti] (Nagy 1989) rezumă observaţiile referitoare la structura societăţii „satului ardelenesc" şi la funcţionarea societăţii, cuprinzând toate locurile pe care le-a cutreierat de-a lungul carierei de cercetător. În scrierile anterioare autoarea semnalase deja transformarea tradiţiilor ţărăneşti. De data aceasta face un pas înainte cu o nouă observaţie: ataşamentul faţă de tradiţie şi punerea în valoare a inovaţiei au loc potrivit diferitelor modele (modelul tradiţiei, modelul descompunerii). Mai multe exemple ilustrează socializarea în tradiţie şi, prin aceasta, supravieţuirea durabilă a tradiţiei. În analiza etapelor de tranziţie ale vieţii omeneşti reuşeşte să depăşească interpretarea structuralistă a modelelor de obiceiuri şi evidenţiază rolul de „dramă socială" al obiceiurilor, funcţia lor normativă şi de sferă publică a colectivităţii. Un alt capitol se opreşte asupra normelor ce reglementează convieţuirea socială şi asupra formelor sancţiunii sociale. Capitolul referitor la viaţa religioasă populară este o iniţiativă deschizătoare de drumuri într-un domeniu al cercetării care s-a dezvoltat mai târziu.


Urmând exemplele lui Dimitrie Gusti şi al lui József Venczel, în a doua parte a anilor 1970 Olga Nagy a organizat un grup de cercetători din rândul intelectualilor din Neaua. Lucrarea, după o îndelungată rătăcire, a ajuns abia mai târziu în mâinile cititorilor (coord. Nagy 2000). Şederea la Neaua s-a materializat şi printr-o altă realizare profesională. Volumul Világgá futó szavak [Cuvinte fugare] conţine „convorbiri din Neaua" - habitusul de amintire al unor bărbaţi şi femei, sociografia şi sistemul de valori al muncii, normele şi devianţele convieţuirii, viziunea populară asupra vieţii (Nagy 1990). Aceasta a fost prima oportunitate pentru autoare să trateze şi rolul ilocutiv al „graiului viu" şi formele acestuia.
Cealaltă mare lucrare de sinteză, Táltos és Pegazus [Calul năzdrăvan şi Pegas], argumentează unitatea culturii, legătura neîntreruptă între registrul popular şi cel al elitei (în cazul de faţă, între folclor şi beletristică).


Din universul ideatic al acestor mari opere se nasc mai târziu lucrările Poraiból újraéledő Főnix [Phoenix reînviat din ţărână] (Nagy 1998) şi A mítoszok nem halnak meg [Miturile nu mor] (Nagy 1999) care exemplifică prezenţa şi regenerarea veşnică a viziunii mitice, respectiv Népi változatok szerelemre és házasságra [Variaţiuni populare pe tema dragostei şi căsătoriei] (Nagy 1994) care readuce în discuţie legătura dintre sistemul de valori şi riturile de trecere. Lucrarea intitulată Erdélyi sors: tegnap, ma, holnap [Soartă ardelenească: ieri, astăzi şi mâine] înfăţişează simultan ideologia transilvană dintre cele două războaie mondiale în paradigma miturilor, a sistemului de valori colective, respectiv paradigma comportamentului narativ şi a memoriei (Nagy 2001). Autoarea a plasat aceste lucrări în genul eseului, înlăturând astfel aşteptările legate de ştiinţa normativă.


Opere mai importante

Lüdérc sógor. Erdélyi magyar népmesék. Ifjúsági Könyvkiadó, Bukarest, 1969.
Hősök, csalókák, ördögök. Esszé a népmeséről. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1974.
Paraszt dekameron. Válogatás széki tréfákból és elbeszélésekből. Magvető, Budapest, 1977.
A táltos törvénye. Népmese és esztétikum. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1978.
Újabb paraszt dekameron. A szerelemről és a házasságról. Magvető, Budapest, 1983.
Asszonyok könyve. Népi elbeszélések. Magvető, Budapest, 1988.
A törvény szorításában. Paraszti értékrend és magatartásformák. Gondolat, Budapest, 1989.
Világgá futó szavak. Havadi beszélgetések. Szépirodalmi Könyvkiadó, Budapest, 1990.
Táltos és Pegazus. Holnap, Budapest, 1993.
Poraiból újraéledő Főnix. Esszé. Holnap, Budapest, 1998.
A mítoszok nem halnak meg. Esszé. Holnap, Budapest, 1999



Bibliografie selectivă



KESZEG Vilmos: Táltos és Pegazus. Korunk V. (1994) 10. 118-121.
KESZEG Vilmos: Egy barátság és egy életmű története. Látó XI. (2000) 1. 102-106.
K. V. [KESZEG Vilmos]: Nagy Olga. In: Romániai magyar irodalmi lexikon IV. Erdélyi Múzeum-Egyesület-Kriterion Könyvkiadó, Bukarest-Kolozsvár, 2002. 61-64.
KESZEG Vilmos - VIGA Gyula (szerk.): Ünnepi írások a 80 esztendős Nagy Olga tiszteletére. Néprajzi Látóhatár 1-4. (2001)
POZSONY Ferenc: Nagy Olga (1921-2006). Acta Siculica (2007) 757-760.



TAGURI

Gabriella Vöő


Discuţie


IMAGINI



INCLUDERE ÎNTR-O ALTĂ PAGINĂ