TRIMITE PRIN

Clacă

Publicare: 2010-11-08
Autor: SZABÓ Á. Töhötöm
Tradus de: GÁL Réka



Claca este o formă a muncii colective, în cadrul căreia membrii unei anumite comunităţi (sau, în cadrul acesteia, grupuri constituite în funcţie de relaţiile de rudenie, de prietenie, sau în funcţie de teritoriu) desfăşoară o muncă într-un anumit loc, în acelaşi timp şi împreună, beneficiarul fiind un membru al grupului. Literatura de specialitate încadrează aici ocazional şi cazul în care reprezentanţii grupului efectuează o muncă pentru comunitatea, instituţia (enorie, asociaţii de gospodari) pe care o formează, în acest caz însă nu pot fi aplicate câteva dintre principiile clăcii (spre exemplu: întoarcerea ajutorului), motiv pentru care putem afirma că, deşi acestea sunt forme ale muncii colective, diferă de clacă în interpretarea de mai sus. Participanţii la clacă îl împrumută pe organizatorul clăcii, iar acesta, la rândul lui, are obligaţia de a întoarce ajutorul celor care l-au ajutat. Astfel se formează un întreg sistem al datoriilor şi împrumuturilor ce cuprinde mai multe generaţii şi care poate fi moştenit, ceea ce joacă un rol important şi în generarea capitalului simbolic şi a prestigiului local.


În gândirea publică maghiară, claca este în primul rând o formă a muncii colective asociată vieţii rurale din Transilvania, îndeosebi în Secuime. Datorită comunităţii, reciprocităţii, voluntariatului şi (presupusei) lipse de egoism, manifestate în forma de clacă, aceasta a fost ridicată la rangul de simbol al minorităţii prin interesul pe care i l-au acordat intelectualii. Ştim totodată că termenul „clacă" este un cuvânt împrumutat din limba română, cu sens modificat în limba maghiară, iar munca colectivă a fost şi este practicată în formă de clacă sau în forme asemănătoare acesteia în comunităţile româneşti, maghiare, ţigăneşti şi germane deopotrivă, chiar dacă sub denumiri diferite. Această practică este cunoscută şi în alte zone ale teritoriului lingvistic maghiar, existând şi în mediul urban - de asemenea, sub numele de clacă în Ungaria de Est, se cunosc şi denumirile móva şi koceta (în regiunile Bacica, Nagykunság) sau pur şi simplu ajutor.


Deşi documente scrise cu privire la cooperarea de tip clacă s-au păstrat din perioade relativ târzii (secolul al XVII-lea), cercetătorii presupun că formarea ei datează din timpuri vechi. Fiind adânc înrădăcinată în viaţa satului medieval, a existat probabil şi în această epocă, deoarece, din cauza dimensiunii satelor, locuitorii comunităţii aveau multe posibilităţi pentru a se organiza în grupuri de întrajutorare. În anumite situaţii, datorită condiţiilor tehnice, necesităţii repartizării forţei de muncă sau uneltelor rudimentare, în comunitate aproape că s-a impus asocierea în scopul efectuării muncii. Prin intermediul datelor istorice şi ale istoriei limbii se poate urmări formarea clăcii în două direcţii: dispunem de date cu privire la faptul că munca în clacă a luat naştere ca o asociere liberă a sătenilor, iar instituţionalizarea ei s-a realizat pornind de la această formă; de asemenea, avem date care arată că serviciile prestate moşierului i-au determinat pe ţărani să se asocieze, deci în perioada feudalismului sarcinile de muncă impuse iobagilor de către moşier au necesitat şi ele asocierea. Astăzi ar fi greu să decidem dacă moşierii s-au sprijinit pe forme deja constituite şi cizelate prin practică sau dacă obligaţiile faţă de aceştia i-au determinat pe iobagi să se asocieze; cert este însă că anumite munci au servit atât interesele iobagilor, cât şi ale moşierilor. Legat de această problematică - şi, în mod tangenţial, de subiectul clăcii secuieşti şi a „communitas"-ului secuiesc - se ridică întrebarea dacă asocierea liberă cu caracter de clacă în vederea efectuării unei munci rezultă din statutul juridic liber şi un anumit nivel de autonomie poate sau sarcinile aferente obligaţiilor iobăgeşti duc la asocieri care la origine nu sunt pe deplin voluntare. Chiar dacă în prezent ne este greu să răspundem la această întrebare, din cercetările referitoare la clacă pare să se contureze faptul că practicarea acestei forme a muncii colective nu are legătură cu statutul juridic social de odinioară, ci cu acele regimuri ecologice, economice şi sociale, în care viaţa comunităţii se derulează zi de zi.


Prin urmare, condiţiile ecologice şi economice (resurse naturale nefavorabile, pământuri mai puţin adecvate pentru specializare, recolte modeste, agricultura diversificată, micile gospodării, agricultura în sistem sătesc, distanţa faţă de pieţe, dotarea tehnică redusă, densitatea reţelei relaţionale) sunt determinante pentru forma muncii colective care ia naştere în anumite comunităţi. De exemplu, claca a regresat mai devreme în localităţile specializate din Câmpia Mare a Ungariei, decât în Transilvania. Totodată existenţa şi funcţionarea clăcii este corelată cu alte suprafeţe de cooperare şi aptitudini intracomunitare, respectiv cu modul de integrare a predispoziţiei pentru cooperare în viaţa practică de zi cu zi şi în mentalitatea cotidiană. Date istorice şi recente susţin faptul că claca se întâlneşte mult mai des în comunităţile cât de cât omogene, între gospodării cu situaţie materială similară, în comunităţi care colaborează pe mai multe niveluri, unde există şi alte forme de cooperare (folosirea în comun a pământului, a păşunilor, creşterea în comun a animalelor, composesoratul), decât în comunităţile divizate, individualizate. Alături de funcţia economică şi socială a practicării ei (efectuarea muncii şi educaţia prin şi pentru muncă), claca este şi o formă culturală complexă, în cadrul căreia se iveşte posibilitatea supravegherii (cei care muncesc împreună urmăresc cu atenţie cum lucrează ceilalţi), a exprimării solidarităţii, de asemenea, unele însemnări ne relatează că membrii comunităţii au săvârşit chiar şi rituri magice în timpul clăcii. În acelaşi timp nu este deloc neglijabil faptul că aceste clăci au fost adesea un bun prilej de distracţie (şi implicit de alegere a partenerului, de a face cunoştinţă), tocmai de aceea s-a înrădăcinat în limba maghiară expresia jocul la clacă, care însemna dansul tinerilor după încheierea clăcii.


Practicarea clăcii a fost menţinută de comunităţile săteşti mai ales în perioada principalelor munci agricole, având un rol important şi cu ocazia construirii unei case. Astfel, clăcile erau organizate printre altele la cosit şi alte munci legate de fân, la secerat şi la treieriş, după apariţia prăşitoarelor, la prăşit, la transportul băligarului, la recoltarea şi despănuşatul porumbului, dar avem informaţii şi despre clăci legate de fierberea magiunului sau de cânepă. În cazul construirii casei, adunarea materialelor (de exemplu a pietrelor şi a lemnului) putea fi organizată în clacă, dar tot atât de important era şi procesul construirii casei în sine, pe care comunitatea o realiza de asemenea în clacă. Cu aceste prilejuri, fie gazda organizatoare invita pe anumiţi reprezentanţi ai comunităţii, fie aceştia din urmă - conştienţi de datoria lor - se ofereau de bunăvoie şi se prezentau cu unelte sau căruţe, în funcţie de munca de executat, în dimineaţa zilei cu pricina. Îndeosebi în sezonul secerişului, clăcile erau urmate de petreceri: jocul de clacă putea însemna de exemplu că tinerii au secerat grâul gazdei, iar gazda i-a recompensat asigurându-le o petrecere cu dans, băutură şi muzică. În orice caz putem spune că claca a însemnat în general un prilej de sărbătoare, deoarece marca terminarea unei faze importante de lucru (adunatul fânului, construirea casei etc.), de aceea familia gazdă trebuia să ofere mâncare şi băutură din plin.


Deşi în mentalitatea amintită mai sus, cu încărcătură ideologică, claca se construieşte ca un specific constant al satelor maghiare (secuieşti) din Transilvania, în ultimii 150-170 ani ea s-a transformat în mare măsură. Claca (aidoma relaţiilor reciproce între părţi egale în general) se pretează cel mai bine la alocarea forţei de muncă a unor familii cu potenţial economic similar, motiv pentru care procesele economice din secolul al XIX-lea - pe de o parte, fărâmiţarea proprietăţilor funciare, iar de cealaltă parte, concentrarea proprietăţilor funciare, sărăcirea şi înstărirea - nu au fost favorabile păstrării clăcii, deoarece pentru un ţăran sărac nu era echitabil să menţină relaţii cu caracter de clacă cu un ţăran bogat. În această epocă, mecanizarea a acţionat şi ea în direcţia regresului clăcilor. Claca a pierdut mult din importanţă în urma colectivizării şi industrializării, deoarece comunitatea a fost privată de acele resurse care necesitau claca, mulţi membri ai comunităţilor care au păstrat claca au devenit navetişti, mulţi s-au mutat la oraş şi, în paralel, comunităţile au fost nevoite să-şi potrivească obiceiurile interne de repartizare a timpului la un regim temporal impus din exterior.


În prezent claca - acolo unde mai există -, în majoritatea cazurilor, a pierdut teren, comunităţi rurale întregi percep participarea la clacă doar rareori ca pe o datorie morală, astfel încât, de regulă, doar rudele, vecinii sau prietenii apropiaţi sunt cei ce prestează reciproc servicii de această natură. Construirea unei case încă mai poate resuscita claca, deşi tehnicile şi materialele de construcţii tot mai complexe necesită deja cunoştinţe de specialitate. În anumite zone, în cazul muncilor agricole neautomatizate, putem de asemenea întâlni claca, deşi putem constata în multe locuri că se încearcă evitarea acestei forme de cooperare, deoarece este percepută ca împovărătoare. Dacă confruntăm claca - domeniul de manifestare a capitalului simbolic, a datoriilor şi obligaţiilor pe termen lung - cu relaţiile contractuale, ne putem întreba ce este mai rentabil pentru familii, cântărind raportul costuri-beneficii: să obţină forţă de muncă gratuită cu preţul de a asigura mâncare şi băutură participanţilor şi pe termen lung să devină datoare celor care au muncit pentru ele (prin aceasta însă îşi vor întreţine şi relaţiile personale) sau să plătească pe baza unui contract (sau a unei înţelegeri verbale similare) forţă de muncă angajată şi să încheie astfel afacerea în mod definitiv. Dincolo de faptul că trăsăturile specifice ale relaţiilor din regiunile rurale nu permit întotdeauna raporturi pur contractuale, întrebarea relevă la nivelul vieţii cotidiene contradicţiile dintre formele de viaţă tradiţionale şi gândirea axată pe principiul banilor (aici: banii constituie valoarea supremă, orice valoare poate fi exprimată în bani); în acelaşi timp oferă gândirii ştiinţifice mijloace pentru a exemplifica posibilităţile de abordare substantiviste şi formaliste.


Un moment interesant în istoria contemporană a clăcii, sub aspectul încărcăturii ideologice legate de clacă, îl constituie mişcările reînviate sau iniţiate de intelectuali, lideri comunitari (de exemplu iniţiativa cu privire la reconstruirea, reînvierea băilor din Secuime), în cadrul cărora se organizează activităţi făcând apel la valorile comunitare de odinioară (reciprocitate, altruism, voluntariat), în scopuri de interes comunitar.



Bibliografie selectivă



FÉL Edit: A társaságban végzett munkák Martoson. Néprajzi Értesítő XXXII. (1940) 361-381.
HAJDÚ Farkas Zoltán: Székelyek és szászok. A kölcsönös segítség és intézményei az erdélyi székelyeknél és szászoknál. Mentor Kiadó, Marosvásárhely, 2001.
JANÓ Ákos: A társasmunkák, és a kendermunkák társas jellege Szatmárban. Ethnographia LXXVII. (1966) 4. 517-527.
JANÓ Ákos: Kendermunkák és társasélet Szatmárban. Kalákák. (Folklór és etnográfia, 32.) KLTE Néprajz Tanszéke, Debrecen, 1987.
KÓS Károly: Kalákák és egyéb munkaformák a régi Bodonkúton. In: Uő. Népélet és néphagyomány. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1972. 81-96.
PALÁDI-KOVÁCS Attila: Munkaerő és munkaszervezet a magyar parasztok rétgazdálkodásában. Népi Kultúra - Népi Társadalom X. 1977. 103-137.
SIK Endre: Az „örök" kaláka. Gondolat Könyvkiadó, Budapest, 1988.
SZABÓ Á. Töhötöm: Kooperáló közösségek. Munkavégzés és kapcsolatok a falusi gazdálkodásban. Mentor Kiadó, Marosvásárhely, 2009.
SZABÓ István: A középkori magyar falu. Akadémiai Kiadó, Budapest, 1969.
SZABÓ László: Munkaszervezet és termelékenység a magyar parasztságnál a XIX-XX. században. A Damjanich János Múzeum Közleményei, Szolnok, 1968.
SZENDREY Ákos: A népi élet társasösszejövetelei. Ethnographia XLIX. (1938) 1-2. 124-138.
SZENDREY Ákos: A népi társasmunkák és összejöveteleik. Ethnographia XLIX. (1938) 3-4. 273-286.



Discuţie


IMAGINI



INCLUDERE ÎNTR-O ALTĂ PAGINĂ