TRIMITE PRIN

Ceramica de Turda

Publicare: 2010-11-22
Autor: TÖTSZEGI Tekla
Tradus de: Meister Róbert



Conform celor mai vechi surse scrise, olăritul a fost prezent la Turda încă din secolul al XVII-lea, iar o altă sursă, de această dată din secolul al XVIII-lea, face referire la faptul că meşterii locali executau oale smălţuite în cantităţi aşa de însemnate, încât satisfăceau cererea locală în întregime, reuşind să vândă şi populaţiei localităţilor vecine, cu prilejul târgurilor săptămânale. În timp ce olarii din Iara de Jos şi Moldoveneşti produceau oale de folosinţă cotidiană, turdenii excelau în confecţionarea oalelor decorative şi a celor destinate păstrării anumitor provizii, piese preferate în satele din zona Arieşului, din Câmpia Transilvaniei şi din ţinutul Călata. Conform datelor, concomitent confecţionau cahle şi montau sobe, iar o sursă din 1827 menţionează şi confecţionarea ţiglelor smălţuite folosite pentru acoperirea caselor.


Unii dintre olari ajungeau să-şi vândă produsele la Budapesta, Viena, Bucovina, ajungând chiar până în Polonia.


Deşi unele date indirecte lasă impresia că ar fi existat şi o organizare a olarilor turdeni în breaslă, acest lucru nu poate fi afirmat cu certitudine. Sigur este că în 1875, la doar trei ani de la apariţia Legii industriilor din 1872, care dispunea şi desfiinţarea breslelor, au înfiinţat o organizaţie numită Fazekas Társulat (Asociaţia Olarilor). Această asociaţie de apărare a intereselor - care la înfiinţare număra 25 de maiştri olari - era, aidoma breslelor, o organizaţie ierarhic constituită, reprezentată prin obiecte simbolice. În 1936 mai avea 25 de membri.


În perioada interbelică, prima fabrică de ceramică, înfiinţată de fraţii Tompa Antal şi Farkas - care la începuturile anilor 1930 a devenit o întreprindere (Tompa Tesvérek - Fraţii Tompa) cu o vastă reţea comercială pe teritoriul României, primind şi statutul de furnizor al casei regale - a avut numeroşi angajaţi olari şi pictori. După naţionalizarea acestei întreprinderi, survenită în 1948, atât olarii angajaţi aici, cât şi cei care lucrau pe cont propriu au căutat de lucru în industrie sau în cooperativele meşteşugăreşti.


Olarii turdeni îşi procurau materialele de bază din lutăria care era în proprietatea oraşului sau în proprietatea Asociaţiei Olarilor. Pământul alb, cu un bogat conţinut de caolină, folosit pentru angobare la oalele de diverse folosinţe şi ornamentale - era procurat de la Sănduleşti. Materia primă pentru culoarea roşie se aducea de la Băiţa, iar negrul dat de oxidul de mangan, de la Moldoveneşti. Culoarea galbenă şi cea verde erau obţinute - ca în alte părţi - din oxizi de fier sau de cupru. Oxizii de plumb din care se obţinea smalţul erau cumpăraţi din Baia Mare.


Pentru ornamentare se folosea în mod tradiţional cornul (szaru) sau o unealtă similară , confecţionată din lut şi folosită în acelaşi mod (írókázás). Pensula a început să fie folosită la ornamentarea oalelor doar sub influenţa cursurilor de olărit, organizate la începutul secolului al XX-lea. Această schimbare de tehnică a avut drept consecinţă reconfigurarea întregii ornamentici.


În prima perioadă a olăritului ornamental turdean, care datează de la începutul secolului al XIX-lea până prin 1860, caracteristica principală a obiectelor din ceramică angobată cu pământ alb care s-au păstrat (ulcioare, blide, butelii, talere plate, ploşti, străchini) este decorarea galben-cromată, verde sau albastră, cu contururi subţiri de brun-mangan. În cazul canceelor, suprafaţa decorată este delimitată de o dungă galbenă sau albastră, conturată de linii - una sau două, chiar trei - brune, realizate cu cornul, linii care sunt dispuse sub buza canceului, precum şi pe burtă. Blidele sunt caracterizate prin delimitarea prin linii a câmpurilor ornamentale, iar ornamentele de pe fundul blidului sunt de cele mai multe ori închise în cerc şi mărginite cu reţele de linii galbene, verzi sau albastre, dispuse pe buză. Motivele caracteristice pentru această epocă sunt: copacul cu dublu coronament, mănunchiul de flori cu o floare rotundă având multe petale, cu frunze şi flori înclinate în ambele părţi şi compoziţia formată din trei lalele. Deosebit de agreate în epocă erau ornamentele figurale: pasăre stând pe un semicerc haşurat, însoţit de frunzuliţe colorate; cerb sărind peste un semicerc similar; sau cerb flancat de flori, cu capul întors; figuri de femei şi bărbaţi, solitare sau în pereche; soldaţi în uniformă, reprezentaţi luptând, în poziţie de drepţi, sau fumând pipă, însoţiţi de multe ori şi de sloganuri patriotice scrise. Practica inscripţionării - mai ales în această perioadă timpurie - este mai frecventă la Turda decât în alte centre de olărit.


Între piesele confecţionate la mijlocul secolului al XIX-lea găsim şi exemplare pe fond roşu, cu ornament alb, trasate cu cornul, peste care se intervine punctual cu puţin smalţ verde.


Tot în această perioadă, din ce în ce mai frecvent, se impune în ansamblul cromatic culoarea albastră, care în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea devine culoarea dominantă a ceramicii turdene. Exceptând benzile galbene, verzi sau brune care mărginesc zonele ornamentate, sau buza blidelor, tăiată ondulat, culoarea albastră devine exhaustivă nu numai pe vasele ornamentale, dar şi pe vasele smălţuite, de folosinţă cotidiană (ulcele, blide, ploşti). Dispar anumite motive decorative şi apar altele: pe cancee, de exemplu, apare în poziţie centrală o floare rotundă, cu frunze înclinate, haşurate. „Umbrirea" motivelor prin haşuri poate fi observată şi în cazul oalelor cu fond roşu sau brun-negru, care apar după anii 1880-1890. Pe aceste piese cu ornamente albe, trasate cu cornul, se intervine ulterior cu smalţ galben, verde sau albastru, care acoperă uneori întreaga suprafaţă. Şi în cazul acestora reapar compoziţiile ornamentale ale perioadei albastre precedente. O tehnică des utilizată este şi umplerea părţilor libere dintre motive cu puncte dispuse dens.


Schimbările accentuate de după anii 1930 au atins atât tehnicile de ornamentare (apariţia pictării cu pensula), cât şi motivele (motive rarefiate şi sumar executate) şi cromatica (verde, galben sau albastru-cobalt).



Bibliografie selectivă



CSUPOR István: Erdély népi kerámiaművészete. Novella, Budapest, 2008
HEREPEI János: Adatok az erdélyi fazekasság történetéhez. II. Készítési helyükről elnevezett agyagmívek. Etnographia LXXII. (1961) 4. 604-609.
KÓS Károly: Népi fazekaskészítményeinkről. Művelődés IX. (1956) 5. 58-59.
SUBA László: Torda és környéke fazekassága. (Kriza Könyvek, 25.) Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 2005



TAGURI

ceramică, olărit


Discuţie


IMAGINI



INCLUDERE ÎNTR-O ALTĂ PAGINĂ