TRIMITE PRIN

Identitatea maghiaro-armeană

Publicare: 2010-10-08
Autor: PÁL Judit
Tradus de: SZÉKELY Zsuzsa



În Transilvania, stabilirea în masă a armenilor a avut loc în ultima treime a secolului al XVII-lea. Tradiţia şi literatura de specialitate mai veche leagă stabilirea lor de o singură dată: 1672. Armenii au apărut însă mult mai devreme în Transilvania, iar stabilirea lor în grupuri mai mici sau mai mari a continuat şi în prima parte a secolului al XVIII-lea. Potrivit tradiţiei, un grup mai mare al armenilor, venind din Moldova în jurul anului 1672 prin strâmtorile bine-cunoscute de ei, s-a stabilit iniţial în apropierea acestora: în Bistriţa, Gheorgheni, Frumoasa, Gurghiu, Petelea, Suseni şi pe moşia principelui Apafi de la Ibaşfalău.


Armenii din Transilvania au funcţionat în Transilvania ca o aşa-numită minoritate intermediară (middleman minority). Caracteristicile unor astfel de minorităţi, care ocupă nişe în viaţa economică a ţărilor unde s-au stabilit, sunt deţinerea unui rol lor important în circulaţia monetară şi în comerţul regiunii respective, iar pe plan social, ocuparea unei poziţii intermediare între elită şi straturile inferioare.


După ce au primit privilegii de la principele Transilvaniei, Mihai Apafi, odată cu integrarea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic aceste privilegii nu numai că au fost păstrate, ci au fost chiar sporite. Importanţa armenilor, datorată rolului economic, este indicată şi de faptul că au reuşit să obţină câteva privilegii importante, comunităţile lor bucurându-se de autonomie administrativă şi judiciară.
În secolul al XVIII-lea, armenii din Transilvania, în număr mai mare, au trăit în patru localităţi. Oraşul Gherla (Armenopolis) a fost fondat de către armeni lângă satul Gherla, în vecinătatea cetăţii. Teritoriul respectiv, împreună cu domeniul Gherlei a fost dat în arendă armenilor de către trezorerie. Oraşul Dumbrăveni a fost construit pe fosta moşie Apafi de la Ibaşfalău, care a revenit fiscului după moartea lui Mihai Apafi al II-lea. Ambele localităţi s-au dezvoltat vertiginos, devenind oraşe, şi, într-un mod unic în Transilvania, la sfârşitul secolului al XVIII-lea au obţinut rangul de oraş liber regesc. Stările ardelene, însă, s-au împotrivit timp îndelungat, astfel că, pentru prima oară, localităţile s-au bucurat de reprezentare în dietă - unul dintre privilegiile oraşelor libere regeşti - doar în 1841. În afară de cele două oraşe menţionate au existat comunităţi mai mari autonome în Secuime, la Gheorgheni şi la Frumoasa.


Conform recensămintelor, numărul armenilor la începutul secolului al XVIII-lea poate fi estimat la aproximativ 1200-1500 de suflete. Acest număr a crescut continuu până la mijlocul secolului al XVIII-lea; ulterior acest proces a încetinit. La recensământul din 1850 au fost înregistraţi în Transilvania 7687 de armeni, reprezentând 0,4% din populaţie. În perioada ce a urmat numărul lor a tot scăzut, dar, pe de altă parte, şi încadrarea lor este nesigură, pentru că începând din 1880 recensămintele au avut în vedere limba maternă şi nu naţionalitatea. În 1880, în Ungaria, 3523 de persoane au declarat că limba lor maternă este armeana, iar numărul armenilor catolici a fost de 3223, dar în mod evident numărul celor de origine armeană era mai mare, majoritatea declarându-se, însă, maghiari.
Una dintre condiţiile integrării lor cu succes în societatea ardeleană a fost uniunea religioasă de la sfârşitul secolului al XVII-lea - începutul secolului al XVIII-lea. Habsburgii au sprijinit peste tot răspândirea catolicismului, dar acest lucru a avut o importanţă deosebită în Transilvania multiconfesională. O formă deja încercată a acesteia au fost uniunile religioase. În timp ce în cazul românilor acest lucru s-a realizat cu mari dificultăţi şi doar parţial, armenii din Transilvania - mulţumită şi liderului lor religios, episcopul Oxendie Verzerescu - şi-au dat seama de oportunităţile oferite de uniunea cu biserica romano-catolică. Cu toate acestea, uniunea nu a fost un proces lipsit de probleme nici în cazul armenilor. Ca şi românii greco-catolici şi rutenii, şi armenii au putut să-şi păstreze riturile străvechi, iar limba bisericească a rămas în continuare cea armeană, biserica rămânând pentru o lungă perioadă scutul conştiinţei etnice. Unirea cu Biserica Romano-Catolică a facilitat totodată obţinerea de noi privilegii, precum şi integrarea în structura de clase sociale (stări) a Transilvaniei. Profitând de unire, Verzerescu a aspirat la obţinerea recunoaşterii armenilor ca cea de a patra naţiune politică a Transilvaniei, însă, din cauza opoziţiei nobilimii, acest lucru a eşuat.


Armenii s-au ocupat în special de comerţ - în secolul al XVIII-lea ei au monopolizat cea mai profitabilă ramură a acestuia, comerţul cu vite - şi de anumite ramuri industriale: foarte mulţi dintre ei au fost tăbăcari, blănari, măcelari.


Integrarea lor nu a fost lipsită de obstacole. Pentru societatea transilvană - în primul rând agrară - armenii, ca şi comercianţi şi meşteşugari, au fost consideraţi străini nu doar din punct de vedere etnic, lingvistic (deşi, activitatea lor principală fiind comerţul, au învăţat rapid limbile vorbite în Transilvania) sau al obiceiurilor lor, dar şi ocupaţiile şi mentalitatea lor au fost percepute ca străine. Alteritatea lor şi faptul că au câştigat rapid teren în lumea economică au generat suspiciuni şi temeri. Antiteza venetic - patriot neaoş a fost un motiv recurent al disputelor din secolul al XVIII-lea dintre armeni - pe de o parte - şi orăşenii maghiari şi saşi şi secui - pe de altă parte.


Situaţia s-a schimbat însă în prima parte a secolului al XIX-lea, când stereotipurile etnice negative au dispărut treptat. Noua situaţie creată este bine reflectată de caracterizarea realizată de istoricul Balázs Orbán la mijlocul secolului al XIX-lea: „Preluând comerţul aproape peste tot, aceştia s-au îmbogăţit, şi-au adunat faguri, cum spune secuiul, au recoltat toată mierea dulce a noii lor ţări, dar să nu invidiem asta de la ei, chiar putem să ne bucurăm de progresul lor pentru că această părticică de naţiune nu a fost nerecunoscătoare faţă de această ţară; (...) Ei au preluat limba noastră, cultura noastră şi s-au înrudit cu noi formând o alianţă de interes." Armenii au pierdut aşadar în ochii maghiarilor caracteristicile atribuite în mod obişnuit grupurilor participante la comerţul intermediar. Motivele acestei schimbări pot fi căutate, pe de o parte, în dezintegrarea grupului închis al armenilor şi în procesul de asimilare demarat, pe de altă parte, în faptul că nobilimea liberală şi intelectualii au văzut în armeni, pe parcursul aşa-zişilor ani de reformă (1830-1848), un aliat în compensarea burgheziei maghiare abia existente. La asimilarea cu succes a armenilor au contribuit mai mulţi factori. Asimilarea a fost favorizată şi de statutul social, de religia şi numărul relativ mic al armenilor. Faptul că naţia dominantă din punct de vedere politic în Transilvania a fost cea maghiară a reprezentat doar unul dintre motivele maghiarizării, deoarece în acea perioadă grupurile etnice aflate în situaţii similare au ales căi diferite.
În cazul celor două colonii din Secuime, sub influenţa mediului dominant maghiar, schimbarea de limbă a avut loc până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ca şi în cazul armenilor din diaspora din Transilvania şi Ungaria. În cazul oraşelor Gherla şi Dumbrăveni acest proces s-a extins până în a doua parte a secolului al XIX-lea. În aceste oraşe, din cauza proporţiei lor mai ridicate, a existenţei elitei locale şi a şcolilor armeneşti, armenii au reuşit să-şi păstreze limba pentru o perioadă mai îndelungată. Totuşi, încă de la începutul secolului al XIX-lea, balanţa a înclinat deja în favoarea limbii maghiare.


Schimbările petrecute în prima jumătate a secolului al XIX-lea au condus încet la decăderea economică a armenilor din Transilvania, pieţele lor s-au redus, poziţiile lor economice au slăbit. De la comerţul exterior au trecut la comerţul interior, armenii mai bogaţi au închiriat domenii în Banat şi în Câmpia Panonică, iar ulterior, prin cumpărarea de proprietăţi, s-au şi mutat în Ungaria. Mulţi au dobândit titluri nobiliare (53 de familii de origine armeană au fost înnobilate, iar 5 familii au obţinut titlul de baron), căutând astfel căi individuale către reuşită, alegând totodată asimilarea în grupul politic dominant.
Mijlocul secolului al XIX-lea a reprezentat un punct de cotitură în istoria armenilor din Transilvania. Evenimentele din 1848 au avut un rol important în formarea identităţii maghiaro-armene. Integrarea armenilor, respectiv asimilarea lor a început mai devreme şi s-a finalizat parţial încă dinainte de 1848. Acest an a reprezentat însă o fază-cheie, un adevărat punct de cotitură în acest proces. La sfârşitul secolului, cu ocazia unei festivităţi, primarul din Gherla a subliniat semnificaţia Revoluţiei de la 1848: „Atunci s-au contopit pentru totdeauna armenii din ţară în naţia maghiară şi ca atare aceştia pot şi vor să lupte acolo unde cultura maghiară din orice parte a ţării trebuie apărată."


Anterior Revoluţiei de la 1848, armenii s-au integrat în sistemul specific transilvănean, format din trei naţiuni politice şi patru religii recepte, ca făcând parte din naţiunea politică maghiară. În 1848 (şi) comunitatea armeană şi-a pierdut privilegiile, iar acest lucru a slăbit autonomia lor. În locul identităţii bazată pe vechile privilegii ale sistemului de stări, perioada 1848-1849 a oferit experienţa apartenenţei la o naţiune comună cu maghiarii. Din acest motiv a jucat un rol aşa de important în identitatea transilvană maghiaro-armeană memoria Revoluţiei, referirile la sacrificiile aduse atunci, la eroii maghiaro-armeni ai luptei pentru libertate (de exemplu, dintre cei 13 martiri de la Arad, Ernő Kiss şi Vilmos Lázár, respectiv generalul János Czecz au fost de origine armeană).


Integrarea a fost urmată de asimilare, proces încheiat până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Pe atunci s-a format în rândul armenilor sentimentul naţional maghiar şi, în paralel cu acest fapt, prejudecăţile faţă de ei din societatea maghiară au încetat definitiv. Succesul integrării este clar demonstrat de numeroşii politicieni, oameni de afaceri, artişti de origine armeană ai perioadei dualismului, care au avut o carieră strălucită (câteva exemple: ministrul finanţelor, devenit ulterior prim-ministru, László Lukács, miniştrii Ernő Dániel, István Gorove, Béla Lukács, pictorul Simon Hollósy, cântăreaţa de operă Kornélia Hollósy, scriitorii Gergely Csiky şi István Petelei etc.).


Asimilarea accelerată a produs însă şi o criză identitară. Ca răspuns la aceasta, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o parte a intelectualilor armeni, mai ales elita de la Gherla, a demarat o mişcare în scopul obţinerii autonomiei bisericii armeano-catolice, şi-au propus ca scop chiar crearea unei episcopii proprii. Ei au solicitat „restabilirea" episcopiei armene, referindu-se la exemplul lui Oxendie Verzerescu, susţinând că acesta era episcopul armenilor din Transilvania.


Ideologia armenismului a fost dezvoltată de către grupul de intelectuali format în jurul revistei gherlene Armenia, din secolul al XIX-lea, editată de către Kristóf Szongott. Ideologia s-a născut în cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea, ca răspuns la criza identitară, şi a încercat să reformuleze identitatea armenilor din Ungaria pe două planuri: în sens politic ei s-au autodefinit ca parte a naţiunii maghiare, însă în sens cultural au dorit să rămână armeni. Prin această ideologie istorizantă au încercat, pe de o parte să confirme locul excepţional ocupat de poporul armean în istoria universală, Armenia fiind prima ţară care a adoptat creştinismul - a se vedea şi mitul Ararat -, pe de altă parte, însă, ar fi dorit să demonstreze că armenii sunt indispensabili în istoria maghiară. Ideologii armenismului au avut o sarcină grea. Nu a fost uşor să declare că armenii sunt un popor ales, să glorifice trecutul armenesc şi obiceiurile armeneşti, iar în acelaşi timp să accepte asimilarea ca un proces pozitiv. S-a încercat înlăturarea acestei dificultăţi prin dualitatea conceptului de naţiune: din punct de vedere cultural s-au definit ca armeni, din punct de vedere politic, însă, ca parte a naţiunii maghiare. În autoreprezentarea creată de armenism, un rol important au primit acele caracteristici care i-au făcut simpatici pe armeni în ochii maghiarilor. Elementele-cheie ale acestei autoreprezentări au devenit capacitatea de adaptare, respectiv fidelitate, care au făcut posibilă relaţia dintre cele două comunităţi. Conform noii caracterologii a naţiunii, armenii se adaptează uşor, sunt religioşi, chiar pioşi, oneşti, dar în acelaşi timp dinamici, se descurcă uşor, sunt sârguincioşi şi economicoşi, dar nu zgârciţi, ci chiar generoşi, puritani în viaţa familială, însă pot să trăiască bine şi, nu în ultimul rând, sunt buni patrioţi. Unele caracteristici sunt complementare cu caracterologia naţională maghiară, ceea ce evidenţiază că ei sunt totodată şi cei mai buni maghiari.


Ideologia armenismului nu a putut însa să stopeze procesul de asimilare ajuns la un stadiu foarte avansat la sfârşitul secolului al XIX-lea - începutul secolului XX. Asimilarea nu a însemnat renegarea rădăcinilor, se pare că descendenţii armenilor stabiliţi în Transilvania cu trei secole în urmă au reuşit să-şi păstreze până în ziua de azi o parte din identitatea armenească. Armenii şi-au asumat maghiaritatea chiar şi după schimbarea Imperiului de după Primul Război Mondial; spre deosebire de alte naţionalităţi, cum ar fi evreii, în cazul lor nu a fost demarat un proces de dezasimilare. În urma schimbărilor de regim, în numele unui aşa-numit „neoarmenism", atât în Ungaria, cât şi în Transilvania s-au făcut încercări pentru reînvierea „identităţii pierdute".


Un fenomen interesant apărut după 1989, atât în Ungaria cât şi în România, este relaţia dintre diversele grupuri ale armenilor - deoarece nu este vorba despre comunităţi omogene. În Ungaria, descendenţii armenilor din Transilvania - care nu mai vorbesc limba strămoşilor lor - au intrat în conflict cu armenii emigraţi în mare parte din Uniunea Sovietică (Armenia), în timp ce în România descendenţii refugiaţilor din faţa genocidului armean - cu o identitate româno-armeană - au avut de mai multe ori o atitudine critică faţă de „armenii-maghiari" din Transilvania, cu limba maternă maghiară. În ambele ţări s-au format mai multe uniuni armeneşti şi se editează reviste care încearcă să întărească identitatea armenească. Deşi nu există o biserică armeano-catolică independentă, există un vicar la Gherla, iar la Gherla şi la Gheorgheni se ţin slujbe de rit armean şi funcţionează şi diferite asociaţii religioase. Cercetând identitatea armeano-maghiară de astăzi, Kinga Kali a lansat conceptul de identitate poziţională - autodefinirea armenilor fiind relativă, depinde de circumstanţe dacă ei se definesc ca maghiari sau armeni. Conştiinţa identitară a armenilor din Transilvania este definită în principal de situaţia minoritară a maghiarilor. În recensăminte ei se declară maghiari, dintre vehiculele identităţii armene cel mai important fiind probabil Biserica.



Bibliografie selectivă



Ávedik Lukács: Szabad királyi Erzsébetváros monográfiája. Szamosújvártt 1896.

Daniel Bein, Armenier in Siebenbürgen. Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, 21. (92.) Jg., 1998, Heft 2. 143-167.

Kali Kinga: Vasárnapi Örmények. In: Őze Sándor-Kovács Bálint (szerk.): Örmény diaszpóra a Kárpát-medencében. II. Piliscsaba, Pázmány Péter Katolikus Egyetem Bölcsészettudományi Kar, 2007.145-155.

Kádár József: Szamosújvár szab. kir. város, a vár és uradalom története. Dés, 1903.

Kovács Bálint: Az erdélyi örmény katolikus egyház és a Sacra Congregatio de Propaganda Fide a 18. század első évtizedeiben. In: Őze Sándor-Kovács Bálint (szerk.): Örmény diaszpóra a Kárpát-medencében. Piliscsaba, Pázmány Péter Katolikus Egyetem Bölcsészettudományi Kar, 2006. 47-68.

Nagy Pál: Armenizmus: örmény identitás és kulturális ideológia a XIX. század végén Erdélyben. In: Baranyai történelmi közlemények. VII-VIII. Pécs, 1994-95.

Pál Judit: Az erdélyi örmény népesség számának alakulása és szerkezete a 18. században. Erdélyi Múzeum LIX (1997) 1-2. sz. 104-120.

Pál Judit: Armeni în Transilvania. Contribuţii la procesul de urbanizare şi dezvoltare economică a provinciei / Armenians in Transylvania. Their Contribution to the Urbanization and the Economic Development of the Province. Cluj-Napoca, Romanian Cultural Institute, Center for Transylvanian Studies, 2005.

Pál Judit: Örmények Erdélyben a 18-19. században. In: Őze Sándor-Kovács Bálint (szerk.): Örmény diaszpóra a Kárpát-medencében. Piliscsaba, Pázmány Péter Katolikus Egyetem Bölcsészettudományi Kar, 2006. 27-38.

Pál Judit: Az örmények integrálódása és az örménységkép változásai Erdélyben a 18-19. században. In: Őze Sándor, Kovács Bálint (szerk.): Örmény diaszpóra a Kárpát-medencében. II. Pázmány Péter Katolikus Egyetem Bölcsészettudományi Kar, Piliscsaba, 2007. 77-94.

Szongott Kristóf: Szamosújvár szab. kir. város monográfiája. I-III. Szamosújvár, 1901.

Tarisznyás Márton: Gyergyó történeti néprajza. Bukarest, 1982.

Tóth K. József: Örmény identitás a dualizmuskorban. In: Őze Sándor-Kovács Bálint (szerk.): Örmény diaszpóra a Kárpát-medencében. Piliscsaba, Pázmány Péter Katolikus Egyetem Bölcsészettudományi Kar, 2006. 133.

Veress Ilka. A romániai örmény kisebbség kulturális reprodukciós stratégiái. Pro Minoritate, 2009 tavasz, 123-140.



Discuţie