TRIMITE PRIN

Voievodul Transilvaniei

Publicare: 2010-11-11
Autor: W. KOVÁCS András
Tradus de: W. KOVÁCS András, Adinel DINCĂ
Categorie: istorie



Demnitarul numit de către regii Ungariei în fruntea Transilvaniei medievale. Referitor la originea demnităţii de voievod, istoriografia maghiară şi cea română au formulat păreri divergente. Există un consens referitor la faptul că denumirea a fost preluată de la populaţia slavă din Transilvania şi iniţial însemna conducător militar. Potrivit istoriografiei române, demnitatea de voievod este o instituţie tipică românilor alogeni, populaţie care s-a format în Transilvania ca urmare a procesului latinizării şi care a rămas aici şi după retragerea romană din provincie (271 e. n.). La fel, istoriografia română susţine că demnitatea voievozilor locali aflaţi în fruntea unor cnezate ale unor mici comunităţi locale se înrudeşte îndeaproape cu cea exercitată de conducătorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei în evul mediu, numiţi şi ei voievozi. Potrivit însă opiniei precumpănitoare a istoriografiei maghiare, denumirea în limba maghiară a demnităţii a fost preluată de la populaţia slavă din Transilvania, care îl identifica astfel pe demnitarul regal numit în fruntea provinciei. Regele Ştefan I - după înfrângerea lui Gyula din Transilvania, rămasă până atunci în afara procesului centralizator din interiorul regatului - a numit în fruntea provinciei o rudă a sa, pe Zoltán, dar compoziţia cronistică din secolul al 14-lea nu-l numeşte pe acesta din urmă voievod, fiind astfel incert dacă Zoltán poate fi considerat primul voievod ardelean. După această menţiune, numele voievozilor transilvăneni din perioada arpadiană (până 1301) ne este cunoscut din listele de martori, apoi din listele de demnitari, părţi din protocolul final al documentelor solemne regale (aceste menţiuni însă nu ne spun nimic în afară de numele voievodului şi data la care se afla în funcţie). În listele de martori sunt enumeraţi demnitarii efectiv prezenţi la emiterea documentului, dar locul acestor liste este preluat de la sfârşitul secolului al 12-lea de listele de demnitari, care enumără marii demnitari ai regatului indiferent dacă ei erau prezenţi la momentul emiterii documentului sau nu. Acesta este motivul pentru care, spre deosebire de perioada anterioară când întâlnim foarte rar nume de voievozi, de la sfârşitul secolului al 12-lea cunoaştem şirul neîntrerupt al celor care îndeplineau această funcţie. În ceea ce priveşte denumirea demnităţii, la început se poate observa o incertitudine terminologică: în 1111 şi 1113 listele de martori amintesc un anume Mercurius princeps Ultransilvanus, iar în secolul al 13-lea demnitarii numiţi de către rege în fruntea Transilvaniei sunt numiţi bani (1261, 1265: banus). Denumirea de voievod (woyuoda) poate fi urmărită de la sfârşitul secolului al 12-lea (1176: Leustachius, 1199: Legforus) şi de atunci - în afara excepţiilor amintite - rămâne titlul guvernatorului Transilvaniei pe parcursul întregului ev mediu. (În perioada arpadiană aceeaşi involuţie terminologică se poate observa în cazul denumirii banului, şi acesta fiind numit în funcţie de către regele maghiar în fruntea unui teritoriu cu sistem de guvernământ aparte, Slavonia. Similitudinea demnităţii de voievod al Transilvaniei şi cea de ban al Slavoniei arată că organizarea Transilvaniei într-un guvernământ aparte nu a fost un specific local). Transilvania a fost guvernată în secolul al 13-lea de două ori de către duci din dinastia regală arpadiană (între 1226-1235 viitorul rege Béla al IV-lea, şi apoi între 1257-1270 cel care urma să devină regele Ştefan al V-lea), motiv pentru care Transilvania a fost numită ducat (ducatus), iar sub regele tânăr Ştefan (care a purtat acest titlu între 1262-1270) regnum. În aceste perioade voievozii Transilvaniei au fost numiţi în funcţie de către duci. Voievozii Transilvaniei erau deja în secolul al 13-lea comiţii comitatului Alba, iar la începutul secolului al 14-lea această din urmă funcţie le-a revenit vicevoievozilor. Deoarece numele comiţilor comitatelor din Transilvania de Nord figurează în listele de martori ai documentelor regale (alături de cele ale voievozilor) este probabil ca jurisdicţia voievodală să se fi extins în nordul Transilvaniei doar după această perioadă. Voievozii Transilvaniei purtau începând cu anul 1263 şi titlul de comite de Solnoc, şi astfel puterea lor s-a extins şi asupra acelor părţi ale comitatului Solnoc care se aflau în afara Transilvaniei propriu-zise (comitatele devenite ulterior Solnocul de Mijloc şi Solnocul exterior). Pe lângă acesta jurisdicţia voievodală s-a restrâns considerabil odată cu aşezarea secuilor şi colonizarea saşilor, dată după care a cuprins doar cele şapte comitate transilvănene (Solnocul interior, Dăbâca, Cluj, Turda, Hunedoara, Alba, Târnava).


Evoluţia demnităţii de voievod este mai bine cunoscută până în jurul anului 1420, deoarece o bună parte a documentelor medievale referitoare la istoria Ungariei medievale sunt publicate până la această dată. Voievodul Transilvaniei a fost unul dintre cei mai importanţi demnitari al regatului medieval maghiar şi în această calitate era de la început membru al consiliului regal. Regele era cel care decidea în funcţie de raportul de forţe al vieţii politice interne alegerea, numirea în funcţie sau demiterea voievodului, luând în considerare şi propunerile venite din partea consiliului regal, provincia neputând interveni în aceste chestiuni. Voievozii care ajungeau la această demnitate proveneau din cele mai bogate şi distincte familii din regat, fără excepţie din afara Transilvaniei.
Luptele politice interne de la sfârşitul secolului al 13-lea au avut efect şi asupra numirilor în funcţia de voievod. Ladislau din neamul KÁN (1294-1315) a rămas o perioadă lungă în această demnitate, a acaparat veniturile regale, iar în fruntea cetăţilor a numit oameni proprii. S-a aflat în posesia coroanei Ungariei, dar încoronarea sa nu a intrat în discuţie, deoarece ideea regatului maghiar unitar trăia viu în conştiinţa contemporanilor. După moartea sa, survenită în 1315, doi voievozi al regelui Carol I (1301-1342), Dózsa DEBRECENI (1318-1321) şi Toma SZÉCSÉNYI (1321-1342), au recucerit pentru regalitate voievodatul Transilvaniei, a cărui pacificare s-a şi încheiat în 1321.


Demnităţii (cu expresie contemporană latină: honor) de voievod îi erau asociate cetăţile regale şi domeniile acestora. De la începutul secolului al 14-lea castelanii acestor cetăţi, la fel ca şi comiţii celor şapte comitate ardelene, erau numiţi în funcţie de către voievozi din rândul familiarilor acestora. (Familiarii erau oameni cu statut liber, nobili posesori de pământ, care se angajau în serviciul temporar a unui demnitar). Cetăţile regale erau următoarele: Piatra Craivii, Cetatea de Baltă, Gogan, din 1321 Deva, Lita, Unguraş, Ciceu, din 1324: Rupea, din 1346: Haţeg, din 1361/1362 Bologa, de la sfârşitul secolului al 14-lea Tălmaciu, împreună cu fortificaţiile Lotrioara şi Turnu Roşu. Pe lângă acestea, şi alte domenii fără cetăţi erau administrate de către voievod (până în 1370 Almaşu, până în 1387 Bonţida, până în 1409 Hunedoara). După 1387 regii maghiari au început masiv să împartă domeniile regale, curând majoritatea cetăţilor ajungând în mâna proprietarilor privaţi (până în 1396 Unguraş, Ciceu, Gogan şi Piatra Craivii, în 1433 Bologa, în 1441 [temporar] Deva şi Lita, mai târziu şi Haţeg) sau revenind scaunelor săseşti (după 1418 Rupea, în 1453 Tălmaciu şi pertinenţele). În a doua jumătate a secolului al 15-lea doar Cetatea de Baltă şi Deva au rămas în proprietatea regelui, respectiv a reprezentantului său local, voievodul. Domeniile cetăţilor nu au avut atât o importanţă economică, cât mai ales un rol în exercitarea puterii.


Este greşită ideea potrivit căreia voievozii ar fi fost reprezentanţii unei „autonomii" locale; dimpotrivă, ei erau pârghii ale executării voinţei regale. Acesta este desigur valabil şi pentru voievozii din puternica familie Lackfi (în acea vreme posesoare a celei mai importante averi funciare private a ţării) ai cărei membri - numiţi în funcţie de către rege - s-au succedat timp îndelungat în funcţie în cursul secolului al 14-lea.


Activitatea voievozilor în Transilvania s-a manifestat mai ales în domeniul judiciar. Locul de desfăşurare a judecăţii a fost scaunul vicevoievodal de la Sântimbru (comit. Alba), scaun a cărui locaţie nu s-a schimbat în tot evul mediu, respectiv congregaţiile voievodale ţinute lângă oraşul Turda, la Cristiş.(comit. Turda). Scaunul vicevoievodal era început la octavele unor sărbători religioase mai importante (lat. octava - ceea ce la început însemna a opta zi a sărbătorii respective - motiv pentru care literatura istorică numeşte acest for şi cu termenul de scaun octaval). Forul de apel al scaunului de judecată octaval a fost congregaţia voievodală de la Turda (lat. congregatio generalis), care era la rândul său în primul rând o instanţă judecătorească. În prima treime a secolului al 15-lea s-a renunţat la vechile congregaţii voievodale de la Turda şi rolul lor a fost preluat de către scaunul octaval, mutat la Turda. La congregaţiile voievodale de la Turda puteau să participe - în urma unei porunci regale - reprezentanţii secuilor şi a saşilor. Cu toate că, de exemplu, în 1342 voievodul Transilvaniei emitea dispoziţii cu caracter general, valabile pentru întregul voievodat, congregaţia de la Turda nu a devenit o „dietă" transilvăneană. Atât forul judecătoresc, cât şi congregaţia generală de la Turda a voievodului au rămas foruri judecătoreşti ale nobilimii ardelene.


Voievodul a fost în evul mediu conducătorul armatei transilvănene. Veniturile lui proveneau din dările ardelene desfiinţate în 1324, din gloabele percepute cu prilejul proceselor, din domeniile regale aflate în administrarea sa, respectiv - potrivit datelor de la sfârşitul secolului al 15-lea - din sume de bani primite direct de la curtea regală.


Locţiitorul voievodului era vicevoievodul. Această funcţie este amintită pentru prima dată în 1221 cu numele de locţiitor al voievodului (vicarius woyvode), dar din 1278 termenul utilizat pe parcursul întregului ev mediu a fost cel de vicevoievod (vicevayuoda Transsilvanus). Mandatul vicevoievodului se termina odată cu schimbarea voievodului cu excepţia câtorva cazuri izolate: de exemplu vicevoievodul Petru Járai (1344-1349, 1359-1368) a fost menţinut în funcţie de către voievozii din familia Lackfi care s-au succedat în cursul secolului al 14-lea. În evul mediu vicevoievozii purtau şi funcţia de comiţi al comitatului Alba, ei desfăşurându-şi activitatea în acest comitat datorită locaţiei scaunului octaval. Sarcinile voievozilor au fost de cele mai multe ori îndeplinite de către vicevoievod deoarece voievozii petreceau mai mult timp la curtea regală decât în voievodat. În secolul al 15-lea, când concomitent doi voievozi au fost numiţi în fruntea Transilvaniei, găsim în funcţie doi vicevoievozi.


Pentru gestiunea în scris a afacerilor şi pentru emiterea documentelor voievodale şi vicevoievodale s-a organizat o cancelarie unde, sub conducerea unui protonotar lucrau de regulă mai mulţi notari (notarius). Potrivit uzanţelor generale din Ungaria, limba acestor documente a fost cea latină iar caracteristicile acestor documente urmau întotdeauna, cu o anumită întârziere, practicile cancelariei regale. Numărul documentelor voievodale emise înainte de bătălia de la Mohács (1526) depăşeşte cifra de 3000, iar a celor vicevoievodale cel de 1000, dar în secolul al 15-lea, pe timpul unor voievozi care stăteau mai mult în afara provinciei, numărul documentelor vicevoievodale depăşeşte pe cele voievodale. Primul document voievodal s-a păstrat din 1248, iar cel vicevoievodal din 1282.
Demnitatea de voievod a încetat să mai existe în anii de formare a principatului Transilvaniei, după 1540. Sarcinile voievodului - cu atribuţii lărgite şi o putere substanţial mai extinsă - au fost preluate de către principii Transilvaniei.



Bibliografie selectivă



Janits [Borsa] Iván: Az erdélyi vajdák igazságszolgáltató és oklevéladó működése 1526-ig. Bp. 1940; Engel Pál: Magyarország világi archontológiája 1301-1457. I-II. Bp. 1996. (História Könyvtár. Kronológiák, adattárak 5). I. 11-15; Engel Pál: Magyar középkori adattár. Magyarország világi archontológiája 1301-1457. Középkori magyar genealógia. MTA Történettudományi Intézete. [Bp.] 2001. [CD-ROM]; Kristó Gyula: A feudális széttagolódás Magyarországon. Bp. 1979. 94-138; Mályusz Elemér: Az erdélyi magyar társadalom a középkorban. Bp. 1988. (Társadalom- és művelődéstörténeti tanulmányok 2); Jakó Zsigmond: Három erdélyi vajda Zsigmond király korában. In: Társadalom, egyház, művelődés. Tanulmányok Erdély történelméhez. Bp. 1997. (METEM könyvek 18). 57-74; Uő: Az erdélyi vajdák kinevezéséről. In: Levéltári Közlemények 63 (1992). 71-82; Bogdan, Ioan: Originea voevodatului la români. In: Analele Academiei Române. Seria II. Tomul 24 (1901-1902). Memoriile Secţiunii Istorice. Buc. 1902. 191-207; Pascu, Ştefan: Voievodatul Transilvaniei. I2-IV. Cluj-[Napoca], 1972-1989 (passim). Fügedi Erik: A XV. századi magyar arisztokrácia mobilitása. Bp. 1970. 108-109; Pall, Francisc: Voievozii şi vicevoievozii Transilvaniei. In: Documente privind istoria Romîniei. Introducere. I. Bucureşti 1956. Anexa II. 497-505; Szentpétery Imre: A kronológia kézikönyve. A Chronologia és az Oklevéltani naptár összevont, javított és bővített kiadása. S. a. r. Gazda István. Kiegészítette Érszegi G., Raj T., Szögi L. Bp. 1985. 103-106.



Discuţie


IMAGINI



INCLUDERE ÎNTR-O ALTĂ PAGINĂ