Relaţiile literare dintre saşi şi maghiari

Publicare: 2010-11-25
Autor: DÁVID Gyula
Categorie: literatură

Descrierea articolului



Maghiarii din Transilvania au intrat în contact cu saşii chiar din momentul colonizării acestora în secolul al XIII-lea. Cultura universală a bisericii medievale a atras cărturarii ambelor neamuri (mai ales pe cei din sânul bisericii) în aceeaşi spiritualitate pentru un timp îndelungat. Tinerii provenind din comunităţi maghiare sau săseşti din Transilvania s-au regăsit şi în universităţile Evului Mediu. Reforma a constituit de asemenea un cadru în care fiii celor două neamuri au găsit un punct de întâlnire: Johannes Honterus a rămas exclusiv reformatorul saşilor, în schimb Gáspár Heltai, tot de origine săsească, a pus bazele tipografiei de limbă maghiară, iar Ferenc Dávid, după ce a fost adeptul învăţăturilor lui Luther şi apoi ale lui Calvin, a devenit fondatorul unitarianismului, adică a „celei mai specifice religii a maghiarilor". De-a lungul secolelor Reformei atât comunitatea săsească, cât şi cea maghiară din Transilvania îşi formează propriile instituţii culturale şi educaţionale. Chiar dacă istoria le rezervă sorţi similare, cele două comunităţi trăiesc în mod diferit acest destin istoric - ceea ce va influenţa şi secolele următoare. În timpul domniei lui Gábor Báthory şi a lui Gábor Bethlen, precum şi în timpul luptei pentru libertate a curuţilor, cele două comunităţi se poziţionează în tabere opuse. După ce principatul autonom al Transilvaniei devine parte a Imperiului Habsburgic, saşii se simt susţinuţi de toată puterea Imperiului, opoziţia dintre ei şi maghiari intensificându-se şi mai mult în prima parte a secolului al XIX-lea, în deceniile trezirii naţiunilor, când în viaţa publică transilvăneană se desfăşoară „lupta limbilor" între reprezentanţii intereselor maghiare şi a celor săseşti.


Cu toate că elementul progresist al comunităţilor maghiară şi săsească apreciază în mod similar aspiraţiile revoluţiei de la 1848, şi la început se conturează posibilitatea unităţii de acţiune, în mai 1848 Stephan Ludwig Roth - care militează în cadrul „luptei limbilor" pentru toleranţa lingvistică şi pentru ca toate popoarele să poată folosi liber limba maternă - consideră deja Viena garantul apărării drepturilor comunităţii săseşti din Transilvania, iar autorul romanului Attila, Joseph Marlin, un adept înfocat al păcii mondiale, peste puţin timp va vedea în Răscoala lui Horea modelul istoric şi adevărata reprezentare a idealurilor de la 1848. Luând atitudine în privinţa politicii, respectiv a programului educaţional şi cultural al maghiarilor după compromisul austro-ungar, burghezia săsească se sprijină pe curtea de la Viena, iar în viaţa literară şi ştiinţifică a saşilor predomină clişeele conservative şi generalizante promovate de mişcarea către „Heimatliteratur" cu privire la maghiarii barbari, inculţi, agresivă şi asupritori.
Situaţia începe să se schimbe în primele decenii ale secolului al XX-lea, datorită curentului reprezentat de revista Die Karpathen (1907-14), fondat de către Adolf Meschendörfer, ai cărei reprezentanţi se opun conservatorismului provincial în numele unei aspiraţii literare moderne, considerând caracterul artistic ca principal criteriu în evaluarea unei opere literare. Astfel, reprezentanţii acestui curent devin iniţiatorii unei noi atitudini faţă de popoarele şi culturile conlocuitoare. Scriitorii grupaţi în jurul revistelor Die Karpathen şi Klingsor sunt atraşi de aspiraţiile literare ale scriitorilor de la revista Nyugat, deschizând prin intermediul traducerilor şi criticii literare calea spre literatura maghiară contemporană (mai ales spre lirica lui Ady, dar şi spre operele lui Kosztolányi, Gyula Juhász, Lajos Biró, Ferenc Molnár, Elek Benedek, István Petelei). Experienţele umane comune celor două naţiuni din timpul Primului Război Mondial au contribuit şi ele la consolidarea acestei schimbări de viziune, iar în operele literare noi aspectele universale umaniste au împins în planul secund criteriile naţionale (în poezia şi proza scriitorilor Richard Huss, Otto Fritz Jickeli, Otto Folberth).


Evenimentele ce au urmat după Primul Război Mondial (angajamentul liderilor comunităţii săseşti faţă de statul român şi decepţia acestora odată cu consolidarea statului) în mod inevitabil i-au apropiat pe intelectualii saşi din Transilvania de maghiari. Acestea au fost aspectele politice care au dus la perioada următoare de aproximativ un deceniu şi jumătate, în care relaţiile saso-maghiare au avut o evoluţie pozitivă: în viaţa literară au existat mai multe iniţiative comune, iar în operele literare de limbă germană din România se schimbă şi imaginea negativă, plină de prejudecăţi, despre maghiari. Până când politica imperială pangermană nu include în planurile sale de dominaţie şi comunitatea săsească din România, şi până când ideologia hitleristă nu prinde rădăcini în sânul acesteia, relaţiile intelectuale saso-maghiare au cunoscut o înflorire fără precedent ce nu s-a mai repetat de atunci.


Primul semn al acestei schimbări de atitudine este centenarul Petőfi de la Sighişoara din anul 1922, unde pe lângă maghiari au participat şi reprezentanţi ai românilor şi saşilor. Poezia poetului sas Joseph Bacon, intitulată Petőfi Segesvárt (Petőfi la Sighişoara), recitată în limba germană de către poet şi în limba maghiară de către Nóra Tessitori, a fost unul din momentele alese ale festivităţilor. În anul 1924 apare revista literară Klingsor editată de către Heinrich Zillich, şi astfel, în 1926, la prima întâlnire a editorilor revistei Helikon în castelul de la Brâncoveneşti, participă şi Robert Mauer, reprezentând comunitatea săsească, care apoi relatează cu entuziasm cele întâmplate, iar Otto Folberth apreciază iniţiativa grupului de scriitori maghiari ca „născută sub o stea oarecum mai norocoasă" (referindu-se la întâlnirea scriitorilor saşi de la Guşteriţa în 1921, care nu a mai fost repetată). Revista Klingsor editează deja în iunie 1926 un „număr dedicat maghiarilor", iar revista Pásztortűz un „număr dedicat saşilor" (iulie 1926). Arhitecţii legăturilor saso-maghiare sunt revista Helikon, fondată în anul 1928 - în cadrul acesteia, în special Lajos Áprily, Mária Berde, Aladár Kuncz şi Károly Molter -, iar din partea revistei Klingsor, pe lângă Zillich, Otto Folberth, Erwin Wittstock şi Egon Hajek. În iulie 1928 se organizează o întâlnire a scriitorilor saşi şi maghiari la Aiud, în 17 noiembrie 1928, o seară literară dedicată literaturii săseşti la Cluj, apoi la 28 septembrie 1929 o seară a literaturii maghiare la Braşov, şirul fiind continuat cu un alt număr al revistei Helikon dedicat saşilor (mai 1931), respectiv un nou „număr maghiar" al revistei Klingsor (iunie 1932), seara literară saso-maghiară din 19 mai 1932 la Mediaş, apoi participarea lui Folberth şi Wittstock (10 ianuarie 1929), a lui Zillich (20 ianuarie 1930) şi iar a lui Folberth (21 decembrie 1930) la cenaclul Societăţii Kemény Zsigmond. Un alt aspect este Erdélyi lexikon (Enciclopedia transilvană) editată de către Ernő Osvát, în care există nu mai puţin de 67 de cuvinte-titlu colective sau individuale prezentând diferite personalităţi şi instituţii ale vieţii publice şi literare săseşti. În paralel, traducerile reciproce devin regulate (în această perioadă apare în traducerea maghiară a lui Károly Kós romanul intitulat Die Stadt im Osten [Oraşul din Est] de Meschendörfer, respectiv Szibériai garnizon [Garnizoana din Siberia] în limba germană), precum şi cronicile şi criticile literare referitoare la operele recent tipărite, care nu caracterizează doar cele două reviste, ci mai târziu, toate organele de presă importante, maghiare şi săseşti de la răspântia deceniului.


Nu este vorba doar despre simple gesturi de politică literară, ci de întâlniri ale reprezentanţilor celor două literaturi pe baza ideologiei şi programului *transilvanismului. Această ideologie - esenţa şi interpretarea „spiritului transilvănean" - stă în centrul unei lungi dezbateri eseistice pe paginile revistelor Klingsor şi Erdélyi Helikon, din care reiese că participanţii saşi văd sursa acestei spiritualităţi în „caracterul omului transilvănean", în influenţa naturii (Egon Hajek), în întâlnirea dintre patriotism şi toleranţă (Friedrich Müller-Langenthal), respectiv în „atacul asupra Orientului" (Zillich), iar soluţia se conturează sub forma unei „Elveţii orientale", unde „conflictele între popoare au fost instigate din afară" şi până acum (Zillich). În cadrul dezbaterii apar şi opinii diferite: Gábor Gaál şi Viktor Aradi, în revista Korunk, şi Nicolae Iorga, în Neamul românesc, neagă deopotrivă existenţa unei „spiritualităţi transilvănene". Până la urmă s-au ridicat şi din partea saşilor voci care bănuiau „interese maghiare" în spatele „ideii transilvanismului". O nouă evaluare a situaţiei după 1930 arată deja semnele răcirii relaţiilor: „Subiectele conflictuale au fost probleme de politică mondială, evaluarea noilor fenomene literare, respectiv evaluarea reciprocă a celor două naţiuni, rezultatul fiind că dezbaterea cu privire la soarta comună s-a încheiat cu acuzaţii reciproce." (Balogh, András, op. cit. 105). „La sfârşitul anilor treizeci... s-a produs o uniformizare a vieţii spirituale săseşti... organele literare mai importante s-au dizolvat ... o parte dintre autori au fost reduşi la tăcere,... [alţii] şi-au creat posibilităţi de publicare în Germania" (Idem, 108).


Din acest punct de vedere nici evaluarea operelor din literatura săsească interbelică nu este în totalitate pozitivă: „Ideea transilvană - scrie acelaşi András Balogh - nu a devenit un motiv principal al literaturii, o forţă generatoare de estetică ..." (Idem), prin urmare doar o singură nuvelă a lui Zillich (Drei Freunde, 1936) şi romanul Bruder, nimmt die Brüder mit al lui Wittstock (1934) pot fi considerate „opere transilvane în adevăratul sens al cuvântului".


După o pauză de peste un deceniu şi jumătate, literaturii germane din România i se permite să se exprime din nou doar pe la mijlocul anilor 1950. La primul congres al scriitorilor români din iunie 1956, raportul cu privire la „literatura minorităţilor naţionale" (al cărui coautor a fost István Nagy) a rezervat un subcapitol literaturii germane din România, care s-a integrat în Uniunea scriitorilor români şi a primit un for pentru a se exprima. Însă după înfrângerea revoluţiei maghiare, procesul intentat unui grup de scriitori saşi (grupul lui Hans Bergel) a distrus şi această posibilitate de afirmare. După câteva traduceri sporadice - alese mai ales după criteriile propagandistice ale ideologiei oficiale - noi elemente de contact între maghiari şi saşi apar doar din 1970, datorită concepţiei de politică culturală a editurii Kriterion, care îşi asumă şi acest aspect: în limba maghiară apar traduceri de Gizella B. Fejér, Zsuzsanna Jagamas Ferencz, János Szász şi István Veres ale romanelor şi povestirilor lui Robert Flinker, Otto Jickeli, Arnold Hauser, Meschendörfer, Franz Storch şi Erwin Wittstock, apare o antologie de nuvele a tinerilor scriitori germani în traducerea lui László Ferencz, precum şi o culegere inedită a creaţiei populare lirice săseşti, transpusă în maghiară de Sándor Kányádi. În limba germană apar în traducerea Ursulei Bedners, Lotte Berg, Anemone Latzina, Hildegard Mark, Helga Reiter şi Erika Scharff creaţii în proză de Tibor Bálint, Géza Páskándi, András Sütő, Gyula Szabó şi János Szász, poeziile lui Sándor Kányádi, poveştile lui Elek Benedek, precum şi studii de istoria culturii transilvănene scrise de Ádám Dankanits.


În creaţiile literare ale germanilor din România din această perioadă de mai multe decenii se reflectă o schimbare a imaginii maghiarilor. Pe de o parte, „imaginea duşmanului", moştenită din trecut, apare în lumina luptei de clasă (Valentin Heinrich: Um gleiches Recht, 1956), pe de altă parte, chiar dacă se descotoroseşte de vechile clişee, se dizolvă într-o generalizare de tip umanist (peisajul transilvănean în poezii în care apar şi personaje maghiare sau în notiţele de călătorie care prezintă şi locuri unde trăiesc maghiari - scrise de Hans Bergel, Verona Bratesch, Claus Stephani -, sau în supranaţionalismul celor atraşi de avangardă - Rolf Bossert, Anemone Latzina, Franz Hodjak). Tradiţiile transilvănene poate fi percepută cel mai bine în Da keiner Herr und keiner Knecht (Bucureşti, 1966) şi Paraskiv Paraskiv (Cluj, 1976) ale scriitorului Georg Scherg, condamnat în procesul scriitorilor saşi sau în Tatarenpredigt (Viena, 1973) a lui Andreas Birkner, care publică deja în spaţiul lingvistic german şi îndeosebi în romanele lui Joachim Wittstock (Karusselpolka, Ascheregen, Die Geschichte der Anna Kendi, 1985).
După căderea dictaturii - din cauza restructurării surselor de finanţare a publicării cărţilor - interesul reciproc al maghiarilor şi saşilor nu s-a mai manifestat decât cu rare ocazii.



Bibliografie selectivă



Marosi Ildikó (szerk.): A Keményi Zsigmond Társaság levelesládája. 1876-1948. Buk. 1973. - Ritoók János: Kettős tükör. A magyar-szász együttélés múltjából és a két világháború közötti irodalmi kapcsolatok történetéből. Buk. 1979. - Marosi Ildikó (szerk.): A Helikon és az erdélyi Szépmíves Céh levelesládája. I-II. Buk. 1979. - Balogh F. András: Az erdélyi szász irodalom magyarságképe. Bp. 1996; uő: Német-magyar irodalmi együttélések a Kárpát-medencében. Bp. 2009. - Hajdú Farkas-Zoltán (szerk.): Telepes népség. Csíkszereda, 1996.