Táncház/ Casa dansului popular

Publicare: 2010-10-29
Autor: KÖNCZEI Csongor

Descrierea articolului



(Termenul Táncház acoperă în cultura maghiară un fenomen social şi cultural fără echivalent în culturile vecine, cum sunt de exemplu, cea română, cea slovacă sau cea sârbă. Traducerea în limba română a termenului - ca de altfel şi în cea slovacă, sârbă sau chiar engleză sau franceză - a pus probleme încă de la început. La sfârşitul anilor 1970, când puterea comunistă a încercat să controleze fenomenul Táncház, şi, ca urmare, să instituţionalizeze „mişcarea", s-a încercat pentru prima data traducerea termenului prin „Casa Dansului Popular". Denumirea a fost acceptată ca atare, dar ea nu acoperă varietatea socială şi culturală, rurală, dar şi urbană a fenomenului Táncház, varietate care, în unele aspecte ale ei, face obiectul acestui articol. Îmi asum răspunderea de a propune integrarea termenului maghiar originar în alte limbi, cu funcţie de neologism, deoarece mi se pare mai important a restitui cititorului nemaghiar conţinutul acestui fenomen împreună cu termenul care i-a fost aplicat simultan, în limba sa de origine.)

 

1. Este reuniunea organizată în locuri „unde se dansează", pentru a satisface dorinţa spontană de a dansa şi aparţine culturii dansului popular tradiţional. O formă particulară de Táncház, în cazul acesta, sinonimă cu hora satului, a luat naştere în Câmpia Transilvaniei, la Sic, unde se dansa potrivit unor rânduieli stabilite de către fiecare generaţie. Se dansa sâmbătă seara, duminica şi uneori în timpul săptămânii - de exemplu, cu ocazia fărşangului, a înrolării sau a zilei onomastice. La Sic puteau avea loc mai multe Táncház în acelaşi timp, separat, pe cele trei zone ale satului (Felszeg, Csipkeszeg şi Forrószeg), pentru că fiecare îşi avea taraful propriu. Această manifestare specifică a culturii dansului tradiţional, care presupune un anumit sistem de reguli referitoare la organizarea dansului, bunele maniere (norme de comportament în timpul dansului) şi ordinea dansurilor, a conservat secvenţe arhaice ale vieţii comunitare rurale.


2. Denumirea de Táncház, ca şi tipul de eveniment pe care această instituţie îl găzduieşte au fost preluate în anii 1970 de către unii tineri intelectuali maghiari care, luând ca model Táncház din comuna Sic (din Câmpia Transilvaniei), au organizat în 1972, în Ungaria, o mişcare de tip revival, care avea drept scop „reînvierea unui obicei tradiţional", cel al Táncház sătesc, de data aceasta la oraş. Ei au fost sprijiniţi în această iniţiativă de câteva ansambluri de dans popular şi de către conducătorii acestora, precum şi de specialişti în etnografie, cercetători de muzică şi dans popular, dintre care trebuie evidenţiat György Martin, şi, nu în ultimul rând, cu foarte multă eficienţă de către elita intelectuală umanistă a vremii. Mişcarea Táncház, care poate fi tratată ca un fenomen al folclorismului, a formulat drept scop fundamental cunoaşterea şi asimilarea culturii dansului popular tradiţional, popularizarea ei la scară cât mai largă, precum şi integrarea acesteia în cultura de elită. La început, apariţia Táncház a fost percepută atât de opinia publică, cât şi de cercetătorii fenomenelor sociale ca o variantă specifică, est-europeană, a noului val caracteristic generaţiei beat, o anumită „modă folk", care integrează şi unifică trăsăturile folclorismului ştiinţific, reprezentativ, sau chiar ale folclorismului ca domeniu al vieţii cotidiene. Însă organizarea pe cale artificială a acestei forme de divertisment - care se reglează pe baza unor parametri de timp şi spaţiu bine definiţi, servind la satisfacerea nevoii spontane de a dansa - a modificat funcţiile fundamentale ale Táncház ca instituţie şi ale dansului popular, ca fenomen cultural. Aceasta pentru că funcţia folclorismului se află în corelaţie strânsă cu conservarea conştientă a culturii, vizând astfel integrarea culturii tradiţionale în prezentul trăit, integrare prin prelucrare a trecutului, a tradiţiei, în contemporaneitate. Tradiţia se întruchipează însă în folclorism nu ca o continuitate, ci ca o intermitenţă, ea luând în cazul acesta forma unor secvenţe concepute ca fiind atemporale, construite în viaţa socială urbană. Tradiţia trăită astfel, ca un exotism, este altceva, iar trecutul devine depozitarul simbolic al unui „fost" nuanţat cu puţină nostalgie, dar nu neapărat depăşit. Protejarea culturii, „vocaţia de salvare a folclorului" a făcut ca rolul educativ al Táncház să fie supraevaluat, punând în evidenţă „utilitatea" acestei instituţii. De aici a fost nevoie doar de un pas pentru a se ajunge la felurite acţiuni de recuperare a importanţei simbolice şi sociale a acestor instituţii, încă de la apariţia lor, în beneficiul diferitelor forţe politice şi proiecte ideologice. Prima încercare în acest sens a fost făcută de propaganda comunistă: deşi caracterul (oarecum) disident al Táncház a fost evident încă de la începuturi, funcţionarea acestora a fost parţial sprijinită de puterea politică din perioada respectivă, ceea ce a asigurat susţinătorilor instituţiei un cadru de existenţă şi o bază materială. (Este adevărat că, în acelaşi timp, suspiciunea a fost permanentă şi supravegherea s-a exercitat în mod constant: în numeroase cazuri Táncház-ul a fost interzis - în general sub un pretext inventat. Tot în acelaşi timp, în multe cazuri, s-a recurs la practica eficientă de a ţine Táncház cel puţin sub control - profitând de faptul că era un fenomen social şi cultural ce a luat naştere împotriva sistemului existent şi în paralel cu acesta. Astfel, în multe locuri din Transilvania s-a încercat integrarea Táncház în mişcarea culturii de masă, sub egida festivalului Cântarea României.) Această relaţie este demonstrată foarte pertinent de sintagma „táncházmozgalom" („mişcarea casei dansului"), care contrazice funcţia tradiţională iniţială a Táncház. Prin însăşi structura ei, această instituţie nu-şi poate însuşi funcţiile unei mişcări de masă. Táncház este în fond o cultură închisă a unui strat social, înseamnă satisfacerea nevoilor culturale ale unor grupuri (de elită - potrivit anumitor opinii), într-un cadru de „club", oarecum în mod corespunzător funcţiei instituţionale a horei satului. Cu toate acestea sunt relativ frecvente acele manifestări de masă (denumite Kaláka - Clacă sau Táncháztalálkozó - Întâlnirea Táncház, diferite festivaluri etc.) care - nu întâmplător, pe lângă interesul comercial - sunt organizate sub influenţa unor anumite ideologii. Astfel Táncház ca fenomen social are determinări ideologie ca: prezervarea culturii populare, cultivarea şi salvgardarea tradiţiei, conservarea identităţii maghiare (aceasta din urmă a primit în Transilvania un accent special sociopolitic, dar şi etic), educaţia pe care trebuie s-o asigurăm noilor generaţii şi multe alte obiective şi interese înălţătoare. (Astăzi există în anumite cazuri şi o ideologie profund naţionalistă care animă aceast fenomen şi care, la origine, nu caracteriza nici Táncház în sensul tradiţional, nici Táncház din mediul urban, înfiinţat în anii şaptezeci). În urma răsturnărilor politice din Europa de Est a anilor 1990, aceste ideologii au fost asumate în mod deschis şi de către reprezentanţii puterii, chiar şi de cei locali, reprezentând minoritatea maghiară. Însă „ideologizarea", formarea directivelor oficiale anulează tocmai acel caracter contracultural al Táncház, care este unul dintre cele mai importante elemente de legătură dintre Táncház şi cultura populară. Contracultura se naşte în micile comunităţi cu iniţiativă autonomă, care îşi dezvoltă un sistem intern de valori, determinând modificarea elementelor de cultură, etica, obiceiurile, normele, portul specific (de exemplu vestimentaţia adepţilor Táncház, completată cu traiste etc.), ca şi cum s-ar proteja de influenţa societăţii în ansamblul ei. Este important de subliniat că această funcţie a Táncház din oraşe, ce au luat fiinţă ca o formă de contracultură, a favorizat un proces intens de folclorizare în viaţa acestor instituţii; altfel spus, se poate constata că acest fenomen cultural de sine stătător se caracterizează printr-un folclorism în continuă folclorizare, adică cele două procese dinamice nu numai că se completează reciproc, dar îşi şi modifică încontinuu raportul. Schimbările de generaţii care au intervenit în ultimele decenii în cercurile urbane ale Táncház au însemnat şi naşterea unor legende şi practici ceremoniale legate de această mişcare, prin care s-a reuşit reproducerea fenomenului. Táncház are o istorie, istoria are eroi, care la rândul lor pot funcţiona ca puncte de referinţă. Odată cu economia de piaţă au apărut şi starurile Táncház, care pot fi idolatrizate sau repudiate. Astfel, a fi adeptul mişcării Táncház înseamnă fie conformitatea cu tradiţiile existente, fie refuzul acestora, dar în orice caz presupune o referire la aceste tradiţii. Generaţia cea mai tânără a Táncház priveşte cu respect spre membrii fondatori ai instituţiei, spre cei „de la începuturi", în timp ce generaţia anilor şaptezeci tratează cu un „paternalism" nostalgic pe cei mai tineri, deoarece aceştia din urmă „nu mai apucă...", iar în realitate nu au avut ocazia să trăiască experienţa atmosferei şi importanţei primelor evenimente Táncház. Cei care frecventează Táncház astăzi deja nu mai fac cunoştinţă cu cultura dansului popular prin dansatorii, cântăreţii şi muzicanţii tradiţionali de la sate, ci aproape exclusiv prin intermediul instructorilor de dans şi muzică populară, care se formează între timp. Din această cauză, la întâlnirile de astăzi în Táncház pot fi văzute multe motive şi figuri de dans şi auzite multe texte de cântece care sunt creaţiile proprii ale Táncház - în sensul de loc de creaţie folclorică ce se află în afara mediului tradiţional - şi nu ale tradiţiei originare. Învăţarea din culegerile arhivate necesită de la bun început un anumit nivel de formare profesională, de aceea - în mod paradoxal - folclorizarea Táncház poate fi considerată şi un proces natural, deoarece tânărul nu poate învăţa dansul şi muzica de la altcineva decât de la generaţia mai în vârstă, mai experimentată a Táncház.


3. Prima Táncház urbană din Transilvania a fost organizată în februarie 1977 în sala de repetiţii a Teatrului de Păpuşi din Cluj, după care, în scurt timp - în paralel cu acest debut şi/sau corelat cu el - s-au deschis pe rând Táncház la Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Târgu Mureş etc. Un rol hotărâtor în lansarea nemijlocită şi în dezvoltarea fenomenului Táncház din Transilvania l-a avut Ádám Könczei, care, pe lângă activitatea organizatorică efectivă, a susţinut prin articolele, studiile şi conferinţele sale nu numai popularizarea Táncház, dar şi profesionalizarea sa. Funcţionarea Táncház - şi îndeosebi a tarafurilor acestora - a fost înlesnită şi impulsionată în mare măsură şi de către cercetătorul de folclor Zoltán Kallós, atât prin sugestiile sale, cât şi prin punerea la dispoziţie în mod generos a propriilor culegeri. Pe lângă influenţa evidentă a mişcării Táncház din Ungaria, printre antecedentele directe ale Táncház din Transilvania s-au numărat predarea dansului popular în şcoli, organizarea spectacolelor de dans popular rezultate din aceste activităţi, respingerea „dansului popular stilizat" al epocii, care ignora cultura comunitară rurală, precum şi mişcarea tineretului din anii 1970 din domeniile muzicii folk şi muzicii vechi (de ex. radioul Visszhang de la Cluj, formaţia Harmat, „Matineele" revistei Ifjúmunkás, diverse festivaluri de folk şi muzică veche etc.), dat fiind că dezvoltarea Táncház a fost strâns corelată cu interpretarea autentică a muzicii tradiţionale. Au luat naştere tarafuri legate de Táncház precum Bodzafa şi Ördögszekér la Cluj (unde într-o vreme au funcţionat două Táncház), Barozda la Miercurea Ciuc, Venyige la Odorheiu Secuiesc, Regősök la Târgu Mureş, dacă le numim doar pe cele mai cunoscute. În promovarea cu succes a Táncház din oraşe (şi, nu în ultimul rând, în legitimarea lor în relaţie cu puterea comunistă care le-a ţinut sub supraveghere încă de la bun început) un rol important a fost asumat de către mass-media de limbă maghiară din România, înainte de toate de redacţia emisiunii în limba maghiară a Televiziunii Române publice de la Bucureşti. Aceasta a organizat în mod regulat, începând din 1977, în diferite locaţii, emisiunile intitulate Kaláka [Clacă] şi a difuzat în fiecare an, în calitate de co-organizatoare, Táncháztalálkozó - Întâlnirea Táncház. Prima Întâlnire a avut loc în zilele de 23 şi 24 septembrie 1978 la Odorheiu Secuiesc, unde aceste evenimente au fost organizate până în anul 1982 de cinci ori; la Cluj, însă, organizarea unei întâlniri de nivel naţional s-a reuşit doar o singură dată, în 5 aprilie 1981. Cu ocazia acestor întâlniri, pe lângă tarafurile şi dansatorii invitaţi, era pusă în evidenţă participarea dansatorilor şi muzicanţilor tradiţionali din satele diferitelor regiuni, subliniindu-se şi pe această cale angajamentul Táncház-ului urban faţă de cultura rurală corespondentă şi vocaţia sa de protector şi conservator conştient al valorilor tradiţiei. Propagarea şi activitatea Táncház nu s-a rezumat însă doar la emisiunile televizate sau radiofonice, având ecou şi în presa scrisă. Pe lângă diferitele cotidiene (Előre, Igazság etc.) revistele A Hét, Ifjúmunkás, Korunk, Utunk şi în primul rând Művelődés au găzduit în paginile lor numeroase discuţii şi dispute cu privire la problemele teoretice şi profesionale ale Táncház din oraşe. Au avut loc de asemenea dezbateri publice în cadrul conferinţelor ştiinţifice organizate de-a lungul anilor cu ocazia ediţiilor Táncháztalálkozó. Popularitatea acestor instituţii în Transilvania a însemnat totodată popularitatea tarafurilor, de pe urma cărora casa de discuri Electrecord a profitat, lansând în anii 1980 mai multe discuri cu aceste tarafuri de Táncház.


4. În cronologia Táncház din Transilvania pot fi distinse patru perioade. Prima este cea dintre anii 1977-1983 şi se întinde de la începuturi până la propagarea pe scară largă a fenomenului Táncház urban din Transilvania, cuprinzând aşa-zisa epocă a „prosperităţii mişcării". O caracteristică foarte importantă a acestei prime perioade este că o parte însemnată a publicului a fost (la Cluj, de exemplu) de provenienţă rurală, compusă din tineri care au făcut cunoştinţă cu dansul popular nu prin intermediul Táncház din oraşe, ci în mediul lor de origine, prin urmare puteau fi consideraţi chiar păstrătorii tradiţiei. A doua perioadă este cea a anilor 1983-1990, perioadă în care puterea comunistă a interzis treptat fenomenul Táncház şi/sau a făcut imposibilă funcţionarea instituţiei ca atare. În consecinţă, continuitatea modului de viaţă legat de Táncház a fost asigurată, până la revirimentul anilor 1990, prin „petrecerile dansante" organizate în secret, apoi conspirativ, în cerc restrâns, respectiv prin intermediul legăturilor indirecte cu Táncház din Ungaria. Mai trebuie spus că două treimi dintre participanţii obişnuiţi ai Táncház în Transilvania s-au stabilit peste hotare, în primul rând în Ungaria (această emigrare continuând într-o oarecare măsură şi după 1990), iar majoritatea celor rămaşi acasă au renunţat la acest stil de viaţă. A treia perioadă o constituie deceniul 1990, adică perioada relansării, a schimbărilor de stil şi de generaţie, înlocuirea instructorilor de dans şi a muzicienilor care între timp au părăsit ţara sau au abandonat stilul de viaţă specific, precum şi a creării, în mod treptat, a unei profesionalizări accentuate a „producătorilor" Táncház: muzicanţi, instructori, organizatori. În Transilvania, după 1990, s-a repornit, de fapt, de la o situaţie cu totul inedită. Noile condiţii au avut ca rezultat diferenţe esenţiale între vechile Táncház şi cele noi. Pe vremuri totul depindea de autoritatea care supraveghea, astăzi totul depinde de baza materială. În trecut, spaţiul destinat organizării Táncház trebuia obţinut în urma unei cereri, astăzi se obţine în funcţie de preţul de închiriere. Aceste instituţii erau organizate în trecut de grupuri de prieteni, pe când astăzi sunt administrate fie de diferite organizaţii de tineret sau fundaţii (ca de exemplu Fundaţia Kallós sau Fundaţia Heltai la Cluj, Fundaţia Folk Center la Târgu-Mureş, Uniunea Democratică a Tineretului Maghiar la Satu Mare, Asociaţia Táncház din Oradea, Fundaţia Téka la Gherla, AsociaţiaVirtus Táncház" la Miercurea Ciuc etc.), fie de ansambluri de dans popular (cum ar fi, la Sfântu Gheorghe, Ansamblul de dans Háromszék, Ansamblul de dans Zurboló la Cluj etc.). S-au format noi tarafuri de Táncház: în anii 1990 Tarisznyás şi Üsztürü la Cluj, Palló la Oradea, în anii 2000 Formaţia Zurboló (apoi Tüske) la Cluj, Cinige la Târgu-Mureş, trupa clujeană Harmadik, formată din membrii Sóvirág de la Gherla şi Cikász de la Cristuru Secuiesc, Heveder la Sfântu Gheorghe - pentru a nu le aminti decât pe cele mai cunoscute. Formaţiile care acompaniază ansamblurile profesioniste de dans popular din Transilvania funcţionează şi ele deseori ca tarafuri de Táncház. Merită să fie menţionate în mod special tarafurile care transmit cultura muzicii de dans a ceangăilor din Ghimeş şi din Moldova, dintre care cele mai cunoscute sunt Tilinka sau, mai târziu, Fabatka şi Folker de la Sfântu Gheorghe, respectiv Öves de la Târgu- Mureş. Începând din 2006, în fiecare an este organizată Întâlnirea Muzicienilor de Táncház din Transilvania, care are loc la Valea Boroş, aşezare care aparţine de Lunca de Jos, Ghimeş. În vederea educării noilor generaţii ale Táncház se pune un accent deosebit pe organizarea caselor dansului pentru copii („dansul celor mici") - completată cu casele de joacă -, ceea ce, cu excepţia unor iniţiative rare (de exemplu la Cluj, în anii 1981-1982 a funcţionat „Dansul celor mici") nu era caracteristic pentru perioada de emergenţă şi răspândire a Táncház în Transilvania. În cadrul serviciilor profesionalizate despre care am vorbit putem aminti taberele de vară Táncház, care s-au înfiinţat în serie (prima fiind cea de la Sâncraiu, în 1991). În prezent, cei interesaţi pot alege din peste douăzeci şi cinci de tabere de vară dedicate dansului, destinate tineretului sau adulţilor. Odată cu schimbarea regimului, caracterul disident al Táncház a dispărut, iar diferitele constrângeri ideologice s-au diminuat şi ele. Majoritatea celor care frecventează astăzi Táncház sunt motivaţi doar de interesul personal pentru dansul şi muzica tradiţională şi/sau pur şi simplu de nevoia de distracţie. Mai multe schimbări de generaţie care s-au succedat între timp, au adâncit la rândul lor linia de fractură care desparte fenomenul Táncház transilvănean din trecut de cel contemporan. Diminuarea acestei fracturi a fost probabil unul dintre obiectivele organizării unei serii de manifestări jubiliare în anii trecuţi: în 1997 s-a sărbătorit la Cluj, printr-o manifestare naţională, a 20-a aniversare a Táncház din Transilvania, urmată de cea de 30 de ani în 2007, la Miercurea Ciuc. În cadrul unei manifestări locale a fost sărbătorită în anul 2001 aniversarea a 25 de ani de la crearea formaţiei Barozda din Miercurea Ciuc, iar în 2002 şi 2007, 25, respectiv 30 de ani de la înfiinţarea Táncház la Cluj. Comparând toate acestea, se poate constata că perioada actuală este caracterizată de o oarecare relaxare ideologică legată de Táncház şi de modificarea impactului social al acestui fenomen. Această situaţie este corelată, pe de o parte, cu activitatea ansamblurilor maghiare de dans popular din Transilvania, activitate caracterizată prin consolidarea şi instituţionalizarea acestora (vezi, de exemplu, Asociaţia Dansului Popular Maghiar din România - www.neptanc.ro): datorită acestui proces Táncház tinde să preia treptat rolul de a însoţi anumite manifestări (ca festivaluri, întâlniri, etc.) pentru a asigura secvenţele de socializare şi distracţie. Pe de altă parte, în multe locuri unde distracţia pur şi simplu a devenit mai importantă, iar condiţiile materiale mai constrângătoare, Táncház nu mai este organizată cu regularitate săptămânală, cu activităţi specifice destinate copiilor şi/sau cursuri de dans sau cântece pentru începători, accentul mutându-se pe genul numit „cârciumă folk".



Bibliografie selectivă



BÍRÓ Zoltán - GAGYI József: „Mi főleg csináltuk, mások magyarázták" (Montázs a táncház-jelenségről.) In: BÍRÓ Zoltán - GAGYI József - PÉNTEK János (szerk.): Néphagyományok új környezetben. Tanulmányok a folklorizmus köréből. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1987. 162-183.
FEJŐS Zoltán: A kultúraőrzés és folklorizmus. In: VEREBÉLYI Kincső (szerk.): Folklór - Társadalom - Művészet 9. Népművelési Intézet, Kecskemét, 1981. 13-25.
KELEMEN László: Szubjektív táncház-történelem az erdélyi táncház első évtizedéről. 2008: http://www.hagyomanyokhaza.hu/page/1740/
KÖNCZEI Ádám - KÖNCZEI Csongor: Táncház. Írások az erdélyi táncház vonzásköréből. (Kriza Könyvek, 24.) Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 2004.
NIEDERMÜLLER Péter: Folklorizmus és társadalomkritika. In: VEREBÉLYI Kincső (szerk.): Folklór - Társadalom - Művészet 9. Népművelési Intézet, Kecskemét, 1981. 61-67.
PÁVAI István: Barozda 1976-2001. Csíkszereda, 2001.
PESOVÁR Ferenc: Táncélet és táncos szokások. In: DÖMÖTÖR Tekla (főszerk.): Magyar Néprajz VI. Akadémiai Kiadó, Budapest, 1990. 195-250. (http://mek.niif.hu/02100/02152/html/06/23.html)
SZABÓ Zsolt - KÖNCZEI Csongor (szerk.): 25 éves a kolozsvári táncház. Művelődés LV. (2002) 2.