Etnomicologie

Publicare: 2010-10-05
Autor: ZSIGMOND Győző

Descrierea articolului



Cuvântul etnomicologie (din gr. „popor" + „ciupercă" + „ştiinţă") face referire la etnografie şi la micologie, care sunt definitorii în cazul acestei ramuri interdisciplinare a ştiinţei. În limba maghiară nu există deocamdată termen pentru această noţiune, însă literatura internaţională de specialitate acceptă şi utilizează în mod unitar cuvântul ~. Cu toate că în limba maghiară există expresia „cunoştinţe populare despre ciuperci", aceasta se referă doar la cunoştinţele populare legate de ciuperci.
~ se ocupă de cercetarea relaţiilor dintre ciuperci şi oameni; de la apariţie domeniul său de cercetare s-a lărgit şi s-a extins, chiar şi procedeul său de analiză a devenit mai complex (nu în ultimul rând datorită cercetătorilor maghiari, în special celor din Transilvania.)


Domeniile sale mai des cercetate sunt următoarele: denumirile ciupercilor, ciupercile în medicina populară, ciupercile şi mitologia, ciupercile şi alimentaţia. Şi rezultatele noastre sunt mai semnificative în aceste domenii, cu toate că încă sunt destul de incomplete. Domenii precum superstiţiile şi cunoştinţele despre ciuperci, ciupercile şi literatura populară, ciupercile şi obiceiurile, culesul ciupercilor ca ocupaţie, ciupercile şi arta populară, utilizarea de către popor a ciupercilor, ciupercile şi jocurile, chiar şi astăzi sunt abordate într-o măsură mică în literatura de specialitate, acestea fiind în mare parte doar teme de cercetare încă neexploatate, dar interesante.


Rezultatele muncii efectuate sunt influenţate şi de echipamentele cercetătorului, etnomicologului, de chestionarele lui şi de numărul şi calitatea imaginilor prezentate.


Etnomicologia s-a născut în anii `50 ai secolului XX, cu scopul cercetării relaţiei dintre ciuperci şi cultura populară. Fondatorul ei poate fi considerat Gordon Robert Wasson, care a început să se ocupe de această temă, fiind influenţat de soţia sa rusoaică. În studiile sale, Wasson s-a ocupat mai ales de rolul ciupercilor cu substanţe halucinogene în mitologie. Munca sa a fost recunoscută şi încurajată între alţii şi de renumitul etnolog Claude Lévi-Strauss, care, la rândul său, a scris studii pe această temă.
Dintre micologi Carolus Clusius, părintele micologiei, a fost probabil cel care, bazându-se pe ajutoarele sale maghiare (în special István Beythe) a fost primul care a recunoscut importanţa cercetării cunoaşterii populare a ciupercilor. În secolul XX francezul Roger Heim a recunoscut acelaşi lucru şi şi-a dat seama de necesitatea colaborării cu cercetătorii culturilor populare şi ai mitologiei.


Nu este exclus ca, de exemplu în Asia - în limbi şi publicaţii puţin accesibile pentru noi -, etnomicologia să fi avut chiar antecedente semnificative, despre acestea însă nu avem cunoştinţe. Ştim însă că japonezii au o aşa-numită ciupercă naţională, matsutake, şi că în China ciupercile se bucură de un adevărat cult.


La români etnomicologia începe cu opera lui Constantin Drăgulescu (1981). Iniţiative precedente remarcabile există în operele care tratează culesul sau cunoaşterea ciupercilor, cele din urmă având în general o tematică etnobotanică. În Magyar Néprajzi Lexikon [Enciclopedia Etnografică Maghiară] nu apare nici cuvânt-titlul etnomicologie; doar în volumul II, la cuvântul-titlu culesul ciupercilor găsim o oarecare îndrumare. În volumul VII al studiului Magyar Néprajz [Etnografie Maghiară] - al cărei obiect este şi cunoaşterea populară a naturii şi a plantelor - există menţiuni despre cunoaşterea ciupercilor doar tangenţial, în numai două propoziţii. Subcapitolele din volumul II - Economie - din Magyar Néprajz [Etnografie maghiară], intitulate Ciupercile şi Fungii şi metodele lor de utilizare, sunt la fel de scurte şi schematice (au fost elaborate mai demult)... Prima lucrare ştiinţifică ce vorbeşte şi despre cunoaşterea populară maghiară a ciupercilor este opera lui Carolus Clusius din Ţările de Jos (Istvánffi 1900), apărută în 1601 cu titlul Fungorum in Pannoniis observatorum brevis Historia. Opera sa conţine şi denumiri populare maghiare de ciuperci din secolul al XVI-lea, precum şi date legate de utilizarea ciupercilor din acea vreme (de exemplu, în cazul unor ciuperci comestibile indică şi reţete maghiare din această perioadă).


Activitatea în domeniu a predicatorului botanist István Beythe (care a colaborat cu Clusius) şi a lui György Lencsés pot fi considerate antecedente semnificative, în principal etnografice. În ampla sa monografie medicală în limba maghiară în manuscris György Lencsés (1530-1593) prezintă circa 30 de date referitoare la ciuperci; în cazul său nu ştim cu certitudine despre nici o menţiune dacă provine din datele „etnomicologice" culese de autor. Dintre cei care s-au ocupat de alimentaţia populară, László Kardos (1943) şi Sándor Dömötör (1952) au fost cei care au furnizat în lucrările lor contribuţii interesante şi importante privind cunoaşterea populară a ciupercilor din zona transdanubiană.
Prima operă de limbă maghiară care conţine un număr mai mare de date etnomicologice este probabil opera medicului István K. Mátyus, Ó és új diaetetica [Vechea şi noua dietetică] (1787-93), ce aminteşte în principal utilizarea ciupercilor în medicină şi alimentaţie.


Cercetând culesul ciupercilor, distinsul etnograf Béla Gunda se opreşte asupra problemelor etnomicologice şi aminteşte şi numele lui Aurél Vajkai, János Bödei şi Ferenc Gregor.
Pentru mult timp au apărut puţine studii şi publicaţii de etnomicologie în limba maghiară. Scrierea lui Ferenc Gregor (1973) este o lucrare de lingvistică şi de onomastică ce analizează denumirile populare ale ciupercilor. Opera minuţioasă a lui Kálmán László (1976-1977) tratează cunoştinţele despre ciuperci din două oraşe şi din regiunile adiacente, pe baza ofertei de ciuperci din târgurile acestora. În monografia lor etnobotanică despre Ţinutul Călatei, János Péntek şi Attila Szabó (1985) prezintă circa 30 de specii de ciuperci din 23 de familii, oferind şi denumirile populare ale acestora.
Sándor András Kicsi, în scrierile sale în primul rând lingvistice şi onomastice, oferă şi contribuţii etnografice preţioase, în special în opera sa intitulată Néhány népi gombanevünkről [Despre unele denumiri ale ciupercilor] (1993, apărută în 2005).


În concluzie, până în momentul de faţă, în literatura maghiară de specialitate problematica etnomicologiei a apărut doar legată de alimentaţia populară, de cules, respectiv în cazul cercetărilor onomastice. Un studiu explicit etnomicologic este publicat de către Győző Zsigmond în 1994, precedat de o prezentare din mai 1993 la o consfătuire ştiinţifică etnobotanică organizată la Odorheiu Secuiesc de către Asociaţia Etnografică Kriza János. Cercetarea sa etnomicologică din valea Crişului din regiunea Trei-Scaune a reprezentat doar un punct de plecare, de atunci şi-a extins cercetările pe întregul teritoriu lingvistic maghiar, bineînţeles lucrând cel mai mult la evaluarea situaţiei din Transilvania. În 1999 în revista Asociaţiei Franceze de Micologie îi apare o scriere despre rolul ciupercilor în medicina populară maghiară.


S-a dezvoltat şi un mic colectiv de lucru (şi i se aşteaptă extinderea), ai cărui membri - un lingvist (Sándor András Kicsi, Budapesta), un micolog (Tibor Sántha) şi un etnograf (Győző Zsigmond) - s-au asociat în scopul reuşitei: dezvoltarea etnomicologiei moderne. Colectivul s-a lărgit recent cu încă un lingvist, Orsolya Bagladi, care se ocupă în primul rând cu studiul lingvistic, onomastic al denumirilor de ciuperci - adunate în principal de Győző Zsigmond. Studii relevante ale lui Sándor András Kicsi au apărut între 1995 şi 2010, iar Tibor Sántha sr. şi Tibor Sántha jr. au elaborat o lucrare despre cunoaşterea populară a ciupercilor de la Ghelinţa în 2003 (precedată - în ceea ce priveşte scrierea, nu publicarea - de lucrarea lui Sántha din 2002 despre ciuperca numită „harapégtegomba"). Din 2003 Pál Fám Ferenc şi Győző Zsigmond sunt redactorii-şefi ai revistei de specialitate de micologie-etnomicologie Moeszia. Erdélyi Gombász [Moesia. Culegătorul de ciuperci din Transilvania], care pe plan mondial este singura revistă ştiinţifică şi de popularizare de acest gen.


În aprilie 2008 Győző Zsigmond a organizat prima conferinţă internaţională de etnomicologie la Muzeul Naţional Secuiesc din Sfântu Gheorghe. Deşi mai mulţi şi-au anunţat intenţia de a participa (Aaron Lampman din Statele Unite ale Americii, Daniel Thoen din Belgia, Angel Nieves din Puerto Rico, Sándor András Kicsi din Budapesta, Constantin Drăgulescu din Sibiu), aceasta a devenit doar o miniconferinţă cu un participant din Malaezia (Yu Shyun Chang) şi numeroşi interesaţi. Iată câteva nume ale etnomicologilor străini care, în afară de cei amintiţi, sunt în contact cu colegii lor maghiari: Frank Dugan din Statele Unite ale Americii, Bertrand Roussel, Alexandre Vinot şi Alain Collombon din Franţa, Alan Piper din Anglia, Jan Lelley din Germania. Cel mai important cercetător al etnomicologiei din Australia a fost regretatul Árpád Kalotás, de origine maghiară, la fel ca Jan Lelley.


În 2009, cartea lui Győző Zsigmond, apărută sub titlul Gomba és hagyomány [Ciupercile şi tradiţia], este primul volum de studii etnomicologice maghiare care deschide seria volumelor de etnomicologie din secolul XXI, urmat în 2010 de volumul Népi gombaismeret [Cunoaşterea populară a ciupercilor] semnat de către Sándor András Kicsi.


În capitolele din Gomba és hagyomány [Ciupercile şi tradiţia] (volum care include şi imagini şi tabele) autorul tinde spre o perspectivă mai generală, face referiri în mod consecvent la culturile apropiate şi îndepărtate, la cele străvechi şi la cele în viaţă, dar cu toate acestea partea semnificativă a materialului său este din Bazinul Carpatic, în primul rând din Transilvania, din Secuime.


Scrie despre trecutul şi prezentul etnomicologiei maghiare, despre ciuperci utilizate ca mâncare, despre cunoaşterea de către maghiari a ciupercilor din diferite regiuni (din Câmpia Transilvaniei), despre persoanele numite „regi ai ciupercilor", despre utilizarea ciupercilor în medicina populară maghiară, despre relaţia dintre ciuperci şi vrăjitorie, despre localităţile denumite în maghiară după ciuperci, despre o curiozitate locală de rang mondial: ciuperca numită „harapégésgomba" şi despre locul ocupat de diferitele familii de ciuperci (iască, piptoporus betulinus, buretele piperat, zbârciogul, buretele pestriţ, hribul) în tradiţiile populare maghiare. Este amintit de asemenea că materia de bază a unui meşteşug popular, ramură de artă populară unică în lume, este ciuperca, în cazul fabricării de şepci, pălării şi obiecte decorative din iască. Publicaţia mai conţine şi un chestionar etnomicologic, precum şi indexul denumirilor de ciuperci pe regiuni.


Etnomicologia ne oferă o perspectivă asupra proiecţiei umane a universalităţii, ne oferă numeroase curiozităţi, explică mai multe taine, dar ridică şi mai multe întrebări: între altele, în ce măsură pot fi considerate ciupercile clasificatori umani universali (aşa cum le numeşte V. N. Toporov) în sistemul nostru de semne în zilele lucrătoare şi de sărbătoare, ce importanţă au în diversele locuri şi vremuri?
O întrebare mult timp neclarificată a ştiinţelor naturii era: ce este ciuperca? Deşi botaniştii au considerat-o mai degrabă plantă, au recunoscut că are însuşiri atât de plantă, cât şi de animal. Sunt cunoscute în lume tradiţii locale care le ţin în evidenţă ca şi animale. În cazul poporului maghiar nu deţinem astfel de date, însă ştim de cazuri în care (în Moldova şi în Secuime) unele plante sau părţi ale acestora (bulbul de sub pământ) sunt considerate ciuperci (ciuperca-inimă de fapt este bulbul brebenelului - Corydalis cava). În limba maghiară vorbită şi în cea populară prin denumirea de „ciupercă" se înţelege în primul rând ciupercile de rang mai înalt, care în general deţin trunchi şi pălărie. Dintre sensurile secundare în limba maghiară ale cuvântului „ciupercă" ce pot fi luate în considerare putem aminti cel general cunoscut de „mâncare de ciuperci".


Conform datelor de până acum, maghiarii nu utilizează imaginea, desenul ciupercii sau chiar ciuperca însăşi ca şi simbol foarte cunoscut.


Cu toate acestea, în unele cazuri poate fi considerată ca un fel de simbol iconic. Unele ciuperci sunt simboluri mai mult sau mai puţin ascunse, pasive ale sexului masculin - nu într-un mod la fel de activ ca în cazul poporului ket, a cărui mitologie consideră ciupercile nişte falusuri chircite. De exemplu, se pare că forma întoarsă a zbârciogului sau a buretelui puturos le-a predestinat pe acestea să aibă şi o semnificaţie erotică. În mod cert acest lucru există şi la maghiari. În primul rând, o parte dintre denumirile ciupercilor atestă acest lucru. De exemplu denumirile populare ale zbârciogului, utilizat pentru mâncare, sau şi pentru mâncare, ori ale buretelui puturos. La Ciuc, acesta este ciuperca ce le place cel mai mult femeilor, cel puţin conform ghicitorii, zicalei de acolo. Răspunsul este dat de denumirea ei - faszkógomba [ciupercă-pulă] (Ciuc, Gheorgheni, Ghimeş), cigányfaszú gomba [pulă de ţigan] (scaunul Odorhei), péterfaszú gomba [pula lui Petru] (Trei scaune) etc. şi mai mult sau mai puţin de ascunsul simbolism, sens.


În general, deductibil din unele relaţii frazeologice, se întâmplă ca ciupercile să însemne proliferare, fertilitate, chiar dacă acest lucru nu este spus. De exemplu, expresia din limba maghiară „ca şi ciupercile" înseamnă foarte rapid. Aşadar, la maghiari nu există cazuri în care ciuperca să fie un simbol explicit pentru ceva, aşa cum se întâmplă în cazul saşilor micofobi (care urăsc ciupercile), la care buretele pestriţ este un simbol al norocului. Desenul acestuia este ataşat la urările de Anul Nou. La chinezi ciuperca reprezintă simbolul nemuririi şi al fertilităţii, în cazul poporului bantu ciuperca este simbolul sufletului. Putem să afirmăm însă că în anumite cazuri - aşa cum am amintit - ciupercile pot fi simbolul proliferării şi uneori al masculinităţii.


Nu este o coincidenţă aşadar că V. N. Toporov acordă o valoare semiotică specială ciupercii şi o consideră un clasificator uman universal, în cazul căreia se manifestă majoritatea opoziţiilor universale şi care se leagă de fiecare dintre cele trei elemente considerate primordiale (moarte - fertilitate - viaţă).

Ciupercile au un rol semnificativ în cultura umană, în special în mitologie. În cazul maghiarilor într-o măsură mai mică sau aproape deloc, dar în cazul altor popoare (între care şi înrudite) aspectele ce ţin de semnificaţii sfinte, sacrale ale ciupercilor au o mare importanţă.


Deşi cea mai mare parte a informaţiilor mitologice şi de altă natură despre ciuperci este încă nedescifrată, importanţa acestora din perspectiva conţinuturilor de sens ataşate este de netăgăduit.
Ciupercile şi conotaţiile acestora au rămas într-un plan secund din cauza variaţiilor geografice ale tradiţiilor micofobe (cei care se scârbesc de ciuperci şi se feresc de acestea, care dispun de cunoştinţe şi tradiţii sărace despre ciuperci) şi micofile (cei care iubesc ciupercile, au o bogată tradiţie în domeniul ciupercilor, cunoscând un număr mai mare de ciuperci). Descoperirea din secolul XX a faptului că la indienii din Mexic exista un cult al ciupercilor a făcut posibilă reevaluarea şi a atras atenţia şi asupra altor tradiţii similare (de ex. din vechea Chină, paleo-Asia, Scandinavia etc.).


În diversele culturi pot fi remarcate diferenţe mari în ceea ce priveşte ciupercile. În China s-a considerat că ciupercile albe de bălegar cresc doar în timp de pace, ciuperca fiind simbolul gândirii dominante corecte, al îndeplinirii sarcinii celeste. Utilizând cuvinte greceşti, ciuperca este „mâncarea zeilor", la azteci „carnea zeilor", pe când la popoarele micofobe înţelesurile cuvântului ciupercă sunt: „pâinea diavolului", „mâncarea morţilor", „scaun". Cei din tribul arunta din Australia consideră ciupercile chiar stele căzute pe pământ.


Pe teritoriul lingvistic maghiar nicio ciupercă, nici măcar „ciuperca nebună", muscăriţa nu este utilizată ca halucinogen, pentru inducerea unei stări de extaz şi euforie, cel puţin nu conform tradiţiilor. Despre excepţie avem date din 2003: în Transilvania (în principal) lângă Lacul Sfânta Ana s-a utilizat buretele pestriţ ca şi drog, şi anume nu cu ocazia unui eveniment popular, ci a unei excepţionale manifestări artistice în masă, în timpul practicării unei aşa-numite „performance".


Înainte de convertirea la creştinism, maghiarii, precum alte popoare de credinţă şamanică, au folosit această ciupercă (Amanita muscaria), ca instrument al stabilirii contactului cu cei din cer. Aşadar, la maghiari - chiar dacă în mod indirect - sub unele aspecte ciupercile pot fi puse în relaţie cu conceptul zeităţii. În afară de faptul că strămoşii maghiarilor le-au folosit înainte de convertirea la creştinism, ca instrument de facilitare a contactului cu supranaturalul, ciupercile - care nu au fost cultivate şi tot au crescut - au fost utilizate şi de către primii noştri sihaştri şi călugări creştini şi de către maghiarii de diferite credinţe care se fereau de uciderea animalelor vii şi de consumul de carne. Astfel, aceştia puteau să creadă că ciuperca este semnul evident al protecţiei divine. Ciupercile sunt aşadar darul lui Dumnezeu; se şi spunea de demult: nu se seamănă şi tot cresc. Există şi locuri unde tradiţia populară ne spune cine le seamănă: Sfântul Petru seamănă ciupercile, se spune de exemplu în Munţii Zemplén.
Dumnezeu ne-a dat ciupercile, se spune astăzi în mai multe locuri, nu se ştie din ce s-au făcut. Bine că există, deşi culesul şi vânzarea lor nu este o muncă uşoară. Şi culegătorii de ciuperci au sfinţi ocrotitori: Sfântul Cosma şi Sfântul Damian (conform unei explicaţii din Mogyoróska - din Munţii Zemplén, i-au apărat pe culegători de ciupercile otrăvite), această îndeletnicire străveche dobândind şi respectul considerabil al creştinităţii. În Moldova, unde Győző Zsigmond a întrebat de zicalele rostite în mod obişnuit în timpul culesului, nu s-a răspuns cu obişnuitul „ Şi taică-to şi maică-ta aici să vină!" Aici, dacă se iese la cules în zori, se spune rugăciunea de zori, iar dacă se iese mai târziu, cea de dimineaţă, pentru ca culegătorii să aibă noroc, să-i ajute Dumnezeu.


Cel mai des, superstiţiile populare maghiare leagă apariţia ciupercilor de peregrinările lumeşti ale lui Isus şi ale Sfântului Petru. Peregrinii care cerşesc pe drum primesc alimente (brânză, langoş, cireşe, pulpe de gâscă, pâine, găluşte). Isus îi cere lui Petru să mai aştepte, să nu mănânce încă. Petru tot nu poate să se abţină şi muşcă din merindele cerşite. Chiar în acel moment i se adresează Isus, iar Petru, ca să poată să răspundă, trebuie să scuipe mâncarea din gură. Din bucăţile scuipate s-au făcut ciupercile, astfel, datorită lui Dumnezeu, mâncarea nu a fost irosită.


Culesul (şi culesul ciupercilor - ca o parte esenţială a acestuia) pe de o parte înseamnă o etapă primitivă de dezvoltare, fiind o parte definitorie a aspiraţiei noastre spre armonie între oameni şi lumea vieţuitoarelor, iar pe de altă parte s-a integrat în societăţile dezvoltate de astăzi şi din viitor. Cercetarea relaţiei complicate dintre ciuperci, culesul ciupercilor şi om ar putea oferi noi informaţii pentru numeroase ramuri ale ştiinţei, ar face posibilă deschiderea şi dezvoltarea de noi posibilităţi ale evoluţiei.


Etnomicologii maghiari (în special cei din Transilvania) se ocupă de cercetarea relaţiilor dintre ciuperci şi om în sensul mai larg al cuvântului, mai complex decât a făcut-o părintele acestei ramuri a ştiinţei, R. G. Wasson. Győző Zsigmond a făcut studii de teren încă din 1980 şi a vizitat toate regiunile etnografice mai importante.


Conform lui Sándor András Kicsi, etnomicologia denumeşte ciupercile cele mai cunoscute centrale, iar pe cele mai puţin cunoscute, periferice. În Secuime, la Trei-Scaune, din punctul de vedere al popularităţii, zbârciogul, acest vestitor al primăverii, poate fi numit cvasicentral. Această specie de ciupercă este cunoscută în aproape toate satele din aceste regiuni. Există însă mai multe locuri unde zbârciogul nu este cunoscut şi, mai ales, nu este cules.


Următoarele specii pot fi considerate ciupercile centrale ale maghiarilor: 1. buretele gălbior (Cantharellus cibarius); 2. iuţarul (Lactarius piperatus, Lactarius pergamenus); 3. ciuperca albă de bălegar (Agaricus campestris, A. arvensis, A. bisporus); 4. pălăria şarpelui (Macrolepiota procera); 5. pâinişorul (Russula cyanoxantha); 6. hribul (Boletus edulis); 7. zbârciogul (Ptychoverpa bohemica, Morchella esculenta stb.); 8. buretele de rouă (Marasmius oreades);9. băşica porcului (Langermannia gigantea, Calvatia utriformis, Bovista plumbea, Lycoperdon perlatum); 10. buretele de fag (Pleurotus ostreatus); 11. iasca (Fomes fomentarius etc.).


În mai multe cazuri, alte şi alte ciuperci sunt mai cunoscute în diverse regiuni, respectiv pot fi considerate centrale. De exemplu, dintre speciile cunoscute în alte locuri, în Trei-Scaune nu se cunoaşte deloc trufa (Orbán 1869: 73) sau crăiţa (Amanita caesarea). Despre răspândirea celor din urmă la Trei-Scaune nu ştim. De asemenea, foarte puţini cunosc aici roşcovul (Lactarius deliciosus etc.) care în alte locuri este destul de popular.


Mai multe ciuperci sunt cunoscute şi altfel decât ca alimente (de exemplu iasca, băşica porcului), însă cunoaşterea ciupercilor ca şi alimente este primară, mai importantă.
Cunoaşterea populară a ciupercilor la maghiari poate fi considerată de nivel mediu şi adesea chiar peste medie. Această din urmă situaţie se regăseşte în satele maghiare care dispun de condiţii favorabile creşterii ciupercilor (cum ar fi în Secuime la Valea Crişului, Ghelinţa, Mihăileni, Comandău, Sânmartin, Lăzarea).


Gunda (1979) în cuvântul-titlu „culesul ciupercilor" consideră cunoaşterea a 10-15 ciuperci într-un sat o medie bună. Conform lui Győző Zsigmond şi în baza experienţei sale în privinţa culegerii de date, această afirmaţie este mai degrabă valabilă pentru cunoaşterea individuală a ciupercilor şi mai puţin pentru cea a unei comunităţi dintr-un sat. În cel din urmă caz, la maghiari, media satelor bogate în ciuperci diverse este în jur de 25-40 (astfel, la Valea Crişului este în jur de 33). În cazul satelor de câmpie, fără păduri, media este de 4-8. Cuvântul decisiv este însă al rezultatelor cercetărilor viitoare.
Pentru cartografierea etnomicologică amănunţită a întregului teritoriu lingvistic maghiar este nevoie, în general, de cooperare şi de colaborarea dintre mai mulţi cercetători.


În ceea ce priveşte sarcinile pentru viitor, putem evidenţia colectarea denumirilor populare ale ciupercilor (în baza denumirilor oficiale şi ştiinţifice), prelucrarea materialului istoric, clarificarea relaţiilor dintre denumirile ciupercilor şi cunoştinţele etnomicologice din limbile maghiară, română, germană, fino-ugrică, turcă, slavă etc., şi culegerea mai profesionistă a datelor.



Bibliografie selectivă



B[EYTHE] St[ephanus]. - CLUSIUS, Carolus: Stirpium nomenclator pannonicus. Németújvár, 1583.
BÖDEI János: Adatok Zalabaksa gyűjtögető gazdálkodásához (A Néprajzi Múzeum Értesítője, 1943)
CHEVALIER, J. - GHEERBRANT, A.: Dictionnaire des symboles. Paris, 1991.
CLUSIUS, Carolus: Fungorum in Pannoniis observatorum brevis historia et Codex Clusii. (Rariorum plantarum historia.) Antverpiæ, 1601.
DÖMÖTÖR Sándor: Dömötör Sándor gyűjtése Farkasfán, (Szombathely, K-189.IV.3-4., 1952.)
DÖMÖTÖR Sándor: Vegyes néprajzi gyűjtés (Budapest, EA 2981, 1952)
DRĂGULESCU, Constantin: Date etnomicologice din sudul Transilvaniei (Studii şi Comunicări.) Sibiu, 1981.
GREGOR Ferenc: Magyar népi gombanevek (Nyelvtudományi Értekezések) 1973.
GUNDA Béla: Gombászás (Magyar Néprajzi Lexikon II., 1979)
HEIM, R. - WASSON, R. G.: Les champignons hallucinogènes du Mexique (Paris, 1958)
ISTVÁNFFI Gyula: A Clusius-Codex mykologiai méltatása, adatokkal Clusius életrajzához. Budapest, 1900.
KARDOS László: Az Őrség népi táplálkozása. Budapest, 1943.
KICSI Sándor András: Néhány népi gombanevünkről (Magyar Nyelv CI., 2005)
KICSI Sándor András: Népi gombaismeret. Budapest, 2010.
LÁSZLÓ Kálmán: A brassói és sepsiszentgyörgyi piacon árusított gombák (Aluta.) Sepsiszentgyörgy, 1976-1977.
LENCSÉS György: Egész orvosságról való könyv azaz Ars medica. Marosvásárhely, 1570-1593)
LÉVI-STRAUSS, Claude: Les champignons dans la culture. (Anthropologie structurale deux.) Paris, 1973.
Magyar Néprajz V. (Budapest, 1988)
Magyar Néprajz VII. (Budapest, 1990)
Magyar Néprajzi Lexikon II. (Budapest, 1979)
K. MÁTYUS István: A Gombákról (O és Uj Diaetetica) Posony, 1787.
PÉNTEK János - SZABÓ Attila: Ember és növényvilág. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1985.
SÁNTHA Tibor: A gelencei harapégtegomba. (Erdélyi Nimród IV) 2002.
SÁNTHA Tibor - id. SÁNTHA Tibor: Gelence népi gombaismerete (Háromszék, Erdély). (Mikológiai Közlemények 42, 2003)
TOPOROV, V. Ny.: Gombák. (Mitológiai enciklopédia I-II., Szerk. Tokarev, Budapest, 1988), On the Semiotics of Mythological Conceptions about Mushrooms (Semiotica, 1985)
VAJKAI Aurél: A gyűjtögető gazdálkodás Cserszegtomajon (Néprajzi Értesítő XXXIII., 1941)
VAJKAI Aurél: Szentgál. Egy bakonyi falu néprajza. Budapest, 1959.
WASSON, Robert Gordon et al.: Mushrooms, Russia and History I-II., New York, 1957), Soma, Divine Mushroom of Immortality. New York, 1968., Persephone's Quest: Entheogens and the Origins of Religion. New Haven and London, 1986.
ZSIGMOND Győző: A gomba helye népi kultúránkban. Egy falu (Sepsikőröspatak) etnomikológiai vizsgálata. (Kriza János Néprajzi Társaság Évkönyve 2., Kolozsvár, 1994-95)
ZSIGMOND Győző: Les champignons dans la médecine populaire hongroise (Bull. Soc. mycol. Fr., Paris, 1999)
ZSIGMOND Győző: Gomba és hagyomány. Sepsiszentgyörgy-Budapest, 2009.