Ultima actualizare: 2010-12-15
Autor: GYŐRFFY Gábor
În perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, presa din România a ajuns sub comanda puterii comuniste, care s-a instalat treptat. Schimbarea puterii este semnalată de desfiinţarea majorităţii ziarelor publicate până atunci, în locul cărora apăreau ziarele susţinute în special de partidele de stânga, precum şi ziarele de limbă maghiară publicate de Uniunea Populară Maghiară (UPM), care s-a asociat acestor partide. Dezvoltarea presei a fost limitată şi de situaţia materială postbelică: inflaţia galopantă, lipsa de hârtie, desfiinţarea sau distrugerea tipografiilor în ultima fază a războiului, precum şi de faptul că a început o „purificare" politică puternică în domeniul presei: ziariştilor care au colaborat cu regimul anterior - sau care au fost învinuiţi de o asemenea colaborare - li se interzice să publice sau sunt obligaţi să scrie sub pseudonime, în unele cazuri sunt condamnaţi la închisoare.
Presa regională a ajuns în scurt timp sub controlul puterii comuniste. Apariţia primelor ziare de limbă maghiară a urmat deplasarea frontului: la 20 septembrie 1944, la Sibiu, a fost lansat ziarul de scurtă viaţă Erdélyi Híradó [Curierul de Transilvania]. La Cluj, după intrarea a trupelor sovietice în 10 octombrie, se desfiinţează ziarele burgheze Ellenzék [Opoziţia] şi Keleti Magyar Újság [Ziarul maghiar de est]. Câteva zile mai târziu, la 18 octombrie, este lansat „ziarul muncitorilor maghiari din Transilvania", Világosság [Lumina], la 22 octombrie 1944, la Braşov, Népi Egység [Unitatea populară], la 1 noiembrie la Timişoara şi la 4 noiembrie la Târgu-Mureş Szabad Szó [Cuvântul liber], la 16 noiembrie la Sfântu Gheorghe Dolgozók Szava [Cuvântul muncitorilor], la 25 noiembrie la Odorheiu Secuiesc Szabadság [Libertatea]. În continuare, la 9 decembrie 1944 a apărut la Cluj ziarul social democrat Erdély [Transilvania], la 23 decembrie Máramarosi Nép [Poporul maramureşean] la Sighetu Marmaţiei şi Bányavidéki Világosság [Lumina din regiunea minieră] la Baia Mare. La 8 octombrie 1945 este lansat ziarul Comitetului Regional al Transilvaniei de Nord al PCR, săptămânalul Erdélyi Szikra [Scânteia transilvană], care la două luni după apariţie îşi schimbă denumirea în Igazság [Adevărul], după care, din noiembrie 1945, devine cotidian. La Oradea, în locul cotidianului conservator-liberal Erdélyi Néplap [Ziarul popular de Transilvania], desfiinţat înainte de sosirea frontului, apare din 16 ianuarie 1945 „cotidianul democratic" Új Élet [Viaţa nouă], în septembrie 1945 ziarul social-democrat Nép¬aka¬rat [Voinţa poporului], apoi, din august 1946, săptămânalul regional al PCR, Fáklya [Făclia]. La 20 februarie 1945, la Timişoara, György Sasi încearcă să lanseze un al doilea ziar de limbă maghiară, intitulat Bánáti Híradó [Jurnalul de Banat]. În acelaşi timp, din cauza desfiinţării ziarelor maghiare, numeroase oraşe din Transilvania, cunoscute pentru efervescenţa vieţii presei maghiare, rămân fără ziar: printre altele Miercurea Ciuc, Dej, Deva, Aiud, Turda, Sfântu Gheorghe şi Şimleu Silvaniei.
Un instrument esenţial al subordonării politice a presei a fost organizarea cenzurii. Până în ianuarie 1946 controlul a fost asigurat de cenzura militară condusă de către sovietici. Ulterior s-a înfiinţat în cadrul Ministerului Comunicaţiilor instituţia Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, care pe parcursul celor aproape 3 decenii de existenţă şi-a perfecţionat continuu structura organizaţională şi, colaborând cu birourile de presă ale comitetelor de partid judeţene şi ulterior regionale, a elaborat prevederile cenzurii de presă. În acelaşi timp, prezenţa la conducerea publicaţiilor de limbă maghiară a ziariştilor rămaşi după epurări şi angajaţi politic a făcut posibilă introducerea cenzurii interne în cadrul redacţiilor.
Sub semnul luptei împotriva „unităţii maghiare lipsită de principii", declarat de Vasile Luca în 1946, până la sfârşitul anilor '40 publicaţiile UPM au ajuns pe mâna Partidului Muncitoresc Român (PMR) sau pur şi simplu au fost desfiinţate. În momentul preluării totale a puterii de către comunişti (30 decembrie 1947) abia mai există ziare maghiare în provincie (în oraşele Arad, Cluj, Târgu-Mureş, Baia Mare, Oradea, Carei, Sfântu Gheorghe, Satu Mare, Odorheiu Secuiesc, Timişoara şi Zalău). Dintre ziarele UPM, Világosság de la Cluj a avut viaţa cea mai lungă, fiind desfiinţat în aprilie 1952.
Schimbările economice şi politice au afectat şi mai mult revistele instituţionale şi de specialitate. Până în 1947 încă mai apare Erdélyi Múzeum [Muzeul Ardelean], până în 1948 revista Societăţii Carpatine Ardelene (SCA), Erdély [Transilvania], şi până în 1950 trei reviste cu un trecut important ale centrului cooperatist Szövetség [Alianţa]: Szövetkezeti Értesítő [Informaţia cooperatistă], Szövetkezés [Asocierea] şi Méhészeti Közlöny [Buletinul de apicultură], precum şi Erdélyi Gazda [Gospodarul transilvan], publicat de către Societatea Agricolă Maghiară din Transilvania (SAMT). Dintre revistele religioase, din 65 care au existat între 1940-44 şi din cele 23 care au supravieţuit chiar şi în perioada 1945-48, au rămas doar trei: revista unitariană Keresztény Magvető [Semănătorul creştin], Református Szemle [Cronica reformată] şi, până în 1952, revista franciscanilor internaţi la Radna, Erdélyi Ferences Futár [Curierul franciscan de Transilvania].
Unirea Partidului Social-Democrat (PSD) cu Partidul Comunist a avut ca rezultat desfiinţarea publicaţiilor anterioare ale PSD. Ziarul Előre [Înainte] din Satu Mare a apărut pentru ultima oară în iunie 1947, în timp ce Erdély din Cluj şi Népakarat [Voinţa poporului] din Oradea şi-au încetat activitatea înainte de congresul de fuzionare din februarie 1948.
Prima revistă literară maghiară din Transilvania apărută după al Doilea Război Mondial este Utunk [Calea noastră], redactată de către Gábor Gaál, care în primii ani a reprezentat spiritul pluralismului în creaţie, la sfârşitul anilor '40 însă, odată cu consolidarea sistemului comunist, a devenit atelierul realismului socialist. Pe lângă aceasta există două încercări de reviste literare: Irodalmi Almanach [Almanahul literar] la Cluj şi Bánsági Írás [Scris bănăţean] la Timişoara. Prima a fost desfiinţată în 1953, iar cea din urmă încă din 1952.
După înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, în vara anului 1953 se lansează la Târgu-Mureş revista literară Igaz Szó [Cuvânt adevărat] sub redacţia lui Győző Hajdu, care apare până în decembrie 1989. De-a lungul anilor, revista a contribuit în mare măsură la propagarea direcţiei politice actuale şi la promovarea literaturii de partid, pe de altă parte însă, datorită transmiterii valorilor culturii maghiare şi unei organizări excepţionale a publicului, s-a bucurat de un număr semnificativ de cititori în mediul rural.
Ca rezultat al directivei generale cu privire la centralizare, la 1 septembrie 1947 a luat naştere organul central Romániai Magyar Szó [Cuvântul maghiar din România], care propaga ideologia partidului conform directivelor cotidianului central al acestuia, Scânteia. Redactorul-şef formal al ziarului a fost Sándor Kacsó (până în 1951), iar redactorul responsabil, Imre Robotos. Colectivul de colaboratori a fost compus iniţial din ziarişti având legături cu partidul, ulterior însă şi-a găsit locul şi generaţia tânără. De-a lungul timpului, aproape fiecare scriitor maghiar din România a lucrat pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă la Romániai Magyar Szó, de exemplu: Andor Bajor, György Beke, Pál Bodor, Géza Domokos, Imre Horváth, György Kovács, László Lőrinczi, Erik Majtényi, Árpád Páll, János Szász, András Szilágyi, István Szőcs şi Sándor Tomcsa. Începând din 1953 şi până în 1989, ziarul maghiar central a apărut sub numele de Előre [Înainte].
În acelaşi timp, pe lângă ziarele politice centrale, puterea a mutat în capitală tot mai multe dintre publicaţiile adresate diverselor straturi sociale şi grupuri profesionale. Astfel revista Uniunii Tineretului Muncitoresc (organizaţia tineretului comunist), Ifjúmunkás [Tânărul muncitor], apare din primăvara lui 1948 la Bucureşti, iar organul Consiliului Naţional al Sindicatelor, Szakszervezeti Élet [Viaţa sindicală], încă din ianuarie 1946; din 20 aprilie 1948 se mută la Bucureşti Tanügyi Újság [Ziarul învăţământului], din 1 iulie 1948 Művelődési Útmutató [Îndrumarul cultural], din februarie 1949 Népsport [Sportul popular], din august 1950 Könyvtárosok Tájékoztatója [Buletinul bibliotecarilor]. Mai mult decât atât, din 8 iulie 1951 este mutată în capitală şi redacţia Falvak Dolgozó Népe [Muncitorimea satelor], revista fiind despărţită astfel de ţărănimea maghiară din Transilvania, de publicul pentru care a fost creată.
Sub influenţa evenimentelor din 1956, care au zguduit sistemele comuniste din Europa de Est, conducerea de partid din România a fost obligată la concesiuni şi în domeniul politicii presei, rezultatul fiind lansarea unor noi publicaţii în limba maghiară. La începutul anului 1957 apare noua serie a revistei Korunk [Epoca noastră] sub redacţia lui Ernő Gáll; tot la Cluj, sub redacţia lui István Asztalos, apare revista pentru copii Napsugár [Rază de soare], precum şi revista Institutului Lingvistic al Academiei Române, Nyelv- és Irodalomtudományi Közlemények [Studii şi cercetări de lingvistică şi teorie literară]. La Bucureşti apare din nou revista Consiliului Naţional al Sindicatelor, Munkásélet [Viaţa muncitorimii], moştenitoarea revistei Szakszervezeti Élet, desfiinţată în 1953, şi se relansează şi revista Ifjúmunkás, de asemenea desfiinţată în 1953. La Târgu-Mureş, în 1958 se înfiinţează cu titlul Művészet [Arta] o revistă lunară ilustrată sub redacţia lui András Sütő, publicaţie care, începând din anul următor, îşi schimbă titlul în Új Élet [Viaţa nouă].
Odată cu ajungerea la putere a lui Nicolae Ceauşescu în 1965, datorită simulării liberalismului, spaţiul de manevră spirituală al maghiarimii din Transilvania a putut fi lărgit într-o oarecare măsură. În această perioadă este fondată editura Kriterion, se lansează emisiunea în limba maghiară a televiziunii române, iar la 23 octombrie 1970 apare la Bucureşti săptămânalul intitulat A Hét [Săptămâna], al cărui redactor-şef fondator a fost Sándor Huszár. La dublarea numărului organelor de presă de limbă maghiară în această perioadă a contribuit şi faptul că în România a avut loc în 1968 o reformă teritorial-administrativă, iar în judeţele nou formate cu majoritate maghiară sau cu un număr important de locuitori maghiari au putut fi lansate ziare de limbă maghiară (în judeţele Covasna Megyei Tükör [Oglinda judeţeană] şi Hargita [Harghita], la Satu Mare Szatmári Hírlap [Gazeta sătmăreană], care ia locul ziarului Dolgozó Nép [Poporul muncitor], iar la Braşov Brassói Lapok [Pagini braşovene] care înlocuieşte ziarul Új Idő [Timpuri noi]).
Liberalizarea iniţială ia sfârşit în 1971, odată cu elaborarea tezelor din iulie, care conţin noile directive ale ideologiei. În spiritul acestor teze este emisă Legea presei din 1974, conform căreia presa din România trebuie să contribuie în mod permanent la realizarea politicii Partidului Comunist Român. În acelaşi timp, în urma hotărârii partidului din 1974 privind „raţionalizarea consumului de hârtie", numeroase cotidiene de limbă maghiară sunt transformate în săptămânale (Vörös Lobogó [Drapelul roşu], Szatmári Hírlap, Megyei Tükör, Hargita).
Desfiinţarea în 1977 a Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, care funcţiona ca serviciu de cenzură, în practică a însemnat doar că lectorii acesteia s-au integrat în conducerea diferitelor instituţii. Aceşti lectori, deşi formal aparţineau redacţiilor şi editurilor respective, în realitate erau subordonaţi conducerii Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste şi birourilor de presă ale comitetelor de partid şi aveau ultimul cuvânt în privinţa publicării. În ceea ce priveşte conţinutul revistelor, acestea trebuiau să publice în mod obligatoriu textele de propagandă prescrise (hotărârile de partid, discursurile secretarului general al partidului etc.) care în unele cazuri umpleau numere întregi ale revistelor.
La începutul anilor '80 a început destituirea şefilor de instituţii care nu se integrau neapărat în „linia partidului" şi încheierea socotelilor personale cu aceştia: în toamna lui 1983, sub un pretext născocit, au fost eliberaţi de la conducerea revistei A Hét Sándor Huszár şi Andor Horváth, iar în toamna anului următor Ernő Gáll a fost obligat să părăsească Korunk.
În spiritul ideologiei creării naţiunii române omogene, începând din anii '80 limitarea publicităţii presei a luat forme explicit antiminoritare. Ca o formă a protestului împotriva dictaturii, au apărut în Transilvania publicaţiile samizdat de limbă maghiară Ellenpontok [Contrapuncte] în 1982, iar în 1988 Kiáltó Szó [Cuvânt strigător]. Redactorii primei publicaţii (poetul Géza Szőcs şi colegii săi) au fost expulzaţi din ţară după ce au fost interogaţi şi ţinuţi în arest preventiv timp de mai multe luni. Ultimul număr din cele opt ale celeilalte publicaţii (redactorul acesteia a fost profesorul universitar Sándor Balázs) a ajuns în mâinile cititorilor în pragul prăbuşirii dictaturii.