Ultima actualizare: 2010-12-15
Autor: DÁVID Gyula
Problematica disputată referitor la statutul de „minoritar" încă în anul 1937, legată de articolul Nem lehet [Nu este posibil] de Sándor Makkai a fost ridicată cu exact 50 de ani mai târziu, într-o perioadă când presiunea asupra minorităţilor în dictatura comunistă română a devenit din ce în ce mai puţin suportabilă. Într-un cerc restrâns de tineri intelectuali maghiari din România (Cercul Limes) s-a desfăşurat o discuţie pornită de la un manuscris întocmit de Péter Cseke, care a cuprins ecourile contemporane de presă ale articolul publicat de Makkai, precum şi reflexii ale unor scriitori.
Manuscrisul respectiv, dactilografiat în primăvara anului 1987, a fost citit în următoarea perioadă (până în luna septembrie 1989) de către membrii colectivul Cercului, fiecare lector adăugându-şi comentariile şi reflexiile la textul primit. Autorii acestor comentarii au fost: Péter Cseke, Éva Cs. Gyímesi, Sándor Balázs, Ernő Fábián, Sándor Tóth, Tamás Jakabffy, Ágnes Bende Farkas, Sándor Bende Farkas, Sándor Szilágyi N., Zsolt Kozma, Gusztáv András, Kálmán Széplaki, Ferenc Visky, Zsolt Láng, András Visky, Sándor Kereskényi şi Levente Salat.
Un exemplar al manuscrisului iniţial a fost completat de către Gusztáv Molnár, care l-a pregătit pentru tipar şi l-a publicat în Ungaria în anul 1990. Comentariile au reuşit de asemenea să scape de percheziţii, fiind adunate şi publicate într-un volum în anul 1995, îngrijit tot de Péter Cseke şi completat cu propriile reflexii de către Lajos Kántor. De altfel, cu această ocazie, toţi comentatorii din anul 1987 au avut posibilitatea să completeze sau chiar să regândească textele lor, în contextul situaţiei de după căderea dictaturii.
Autorii comentariilor au considerat drept problema cea mai acută a vremii, din punctul de vedere al minorităţii maghiare din România, exodul maghiarilor care în acei ani a luat deja proporţii. Nu a existat niciunul dintre ei - fie că s-a opus în mod hotărât acestui exod, fie că a încercat să-şi „argumenteze" decizia de plecare luată - care nu a reflectat asupra acestui fenomen. Cel mai explicit în această privinţă a fost Sándor Szilágyi N. (Levél egy kivándorolni készülő értelmiségihez - Scrisoare către un intelectual care se pregăteşte de plecare), care analizând dilemele, respectiv pseudodilemele plecării sau rămânerii (şi constatând că cei care motivează plecarea prin dorinţa de a scăpa de ameninţările unui genocid sufletesc deznaţionalizator, nu-şi dau seama că Occidentul le oferă în perspectivă o asimilare şi mai rapidă), atrage atenţia asupra răspunderii ce îi revine intelectualităţii faţă de cei care optează pentru „rămânere": „...tu ai devenit intelectual maghiar de bunăvoie - scrie -, în mod voluntar. /.../ Nimeni nu ţi-a impus nimic; noi pur şi simplu am contat pe tine, pe faptul că vei fi conştient de ceea ce ţi-ai asumat." Dar nu trebuie uitat, că „...din cauza plecării tale, pe spinarea acelora, care nici până acum nu au dus-o mai bine, urmează să atârne noi poveri" (op. cit. 153-154). Sándor Tóth în schimb este de părere, că „...pentru maghiarimea din România nu a rămas în acest moment altă posibilitate, decât funcţia vegetativă a supravieţuirii" şi afirmă: „...cel care azi pleacă, nu salvează altceva, decât propria-i existenţă falimentară sau viitorul copiilor. Nu dezertează de la nicio poziţie a autoapărării colective." (op. cit. 89). Ágnes Bende Farakas argumentează din punctul de vedere al tinerilor şi atrage atenţia asupra „...prăpastiei dintre idealul comunităţii omogene şi punctul de vedere al individului şi al micilor comunităţi", asupra „...unei comunicări din ce în ce mai scurtcircuitate cu cei rămaşi în afară" şi explică emigrarea masivă manifestată în rândurile generaţiei sale prin această „criză radicală a legitimării şi încrederii" (op. cit. 119).
Mulţi dintre intervenienţi revin critic asupra modului în care situaţia minoritară a fost interpretată la timpul său de către Makkai şi atrag atenţia asupra generalizărilor eronate ale acestuia (Péter Cseke) sau a consecinţelor faptului că Makkai la vremea respectivă s-a izolat de stânga, considerată singurul garant al democraţiei (Sándor Tóth). În acest context, Sándor Balázs scoate în evidenţă o simplificare: „...consolidarea sentimentului de apartenenţă naţională la scară europeană cuprinde într-un fel şi minorităţile naţionale" şi chiar dacă din cauza presiunii, la periferia minorităţii se poate constata o fărâmiţare crescândă, „pe de altă parte această presiune a întărit în mulţi conştiinţa apartenenţei la comunitate" (op. cit. 49).
Cei care au participat în anul 1987 la disputa asupra statutului de „minoritar" au reactualizat unele teze ale lui Makkai, ale aceluia care a scris în 1932 cartea Magunk revíziója [Autorevizuirea noastră], punând accentul asupra necesităţii autorevizuirii societăţii maghiare actuale: Ferenc Visky a vorbit despre păcatele bisericii, care ar avea menirea de a păstra, sprijinită pe Cuvântul Divin, comunitatea naţională minoritară, dar care se pune în slujba puterii; András Visky a relevat amoralitatea, caracterul destructiv al „supravieţuirii cu orice preţ"; Tamás Jakabffy a remarcat stratificarea internă prezentă în conştiinţa naţională a maghiarimii minoritare, slăbirea „conştiinţei de hungarus", precum şi urmările promovării intereselor materiale; Zsolt Kozma a subliniat efectul nociv al unei autocritici false, care relevă din trecut „doar ceea ce este murdar", fenomen periculos într-un context în care majoritatea îşi construieşte conştiinţa naţională pe practica unei lăudăroşenii intensificate în mod sistematic.
Trecând în revistă autocritica minoritară manifestată în cei cincizeci de ani trecuţi de la articolul Nem lehet al lui Makkai, nu se putea evita problema responsabilităţii acelei intelectualităţi maghiare de vârf, care după schimbările ce au urmat cel de-al Doilea Război Mondial au ales calea asimilării ideologice comuniste şi sprijinirea („deservirea") regimului comunist din România. Şi nu se putea evita nici acuzaţia de „trădare" îndreptată către cei, care în a doua jumătate a anilor 80 au fost gata de orice compromis, cu motivaţia „menţinerii instituţiilor minoritare" încă rămase, dar aflate şi acestea într-un pericol de lichidare treptată.
Pentru o parte dintre intervenienţi, disputa recentă a oferit un bun prilej ca să reflecteze teoretic asupra problematicii minoritare: Ernő Fábián a amintit de Árpád Páll, coautorul faimosului Kiáltó szó (1921) şi a atras atenţia asupra necesităţii absolute a recunoaşterii şi a practicării drepturilor colective ale minorităţilor; Sándor Bende Farkas a abordat problema posibilităţii de existenţă pe termen lung a minorităţii maghiare din punctul de vedere al teoriei sistemelor, subliniind importanţa instituţiilor proprii, ele fiind hotărâtoare din punctul de vedere al determinării destinului propriu. Tot atât de importantă a fost şi ideea formulată de către mai mulţi, potrivit căreia în privinţa viitorului orice concepţie trebuie corelată cu posibilităţile/şansele unei evoluţii democratice a întregii societăţi româneşti.
Este firesc - şi explicabil în situaţia dată - , că cea mai mare parte a comentatorilor a reluat imperativul formulat de către Reményik în cursul disputei din anul 1937 (traiul unei minorităţi „este posibil, deoarece trebuie"). A fost formulată teza „speranţei dincolo de speranţă" (Éva Cs. Gyímesi), iar Zsolt Kozma şi-a exprimat credinţa că „...prezentul se află în pântecele viitorului", „viitorul nostru se aflându-se în mâinile lui Dumnezeu" (op.cit. 180). La fel a mărturisit şi Ferenc Visky: „Acum, în relaţie cu prezentul, în acest nu este posibil al omului trebuie să vedem realitatea răspunsului dumnezeiesc: ESTE POSIBIL" (op.cit. 210); iar Tamás Jakabffy a arătat: „Transilvania nu mai este doar o regiune a ţării, nu este doar o patrie, ci este şi o situaţie de decizie de permanentă actualitate. Iar pentru cei care se hotărăsc să rămână (nu este posibil!) singura şansă este în prezent uriaşul sistem imunitar al naţionalităţii, iar în privinţa viitorului: aşteptarea" (op. cit. 107). În sfârşit, caracteristică este şi formularea lui András Visky: „Rămân şi spun: nu este posibil", pentru că „posibilitatea de a fi maghiar /.../ este rezultatul măreţiei sufletului. Posibilitatea sunt eu însumi..."(op. cit. 227).
În anul 1995, când Péter Cseke a pregătit volumul care a primit titlul Lehet - nem lehet? completările care s-au născut la solicitarea editorului au semnalat pe de o parte actualitatea neschimbată a problemei, pe de altă parte au arătat greutăţile extraordinare şi contradicţiile evoluţiei evenimentelor de după decembrie 1989 în România. Este grăitoare concluzia la care a ajuns Zsolt Kozma, pe care a adresat-o atât cititorilor cât şi foştilor săi parteneri în reflexie: „În ultimă instanţă, ziua de mâine tot ne-a găsit nepregătiţi."