trimite prin


Editare de manuale (1948–1989)
Publicare:  2010-11-25
Ultima actualizare:  2010-12-29
Autor:  RÓZSA Mária, DÁVID Gyula

Situaţia învăţământului cu predare în limba maghiară din România s-a schimbat radical datorită „reformei învăţământului" din 1948, în special prin Decretul din 3 august 1948 legat de această reformă, prin care şcolile confesionale - 486 de şcoli romano-catolice, 531 de şcoli reformate, 34 de şcoli unitariene şi 7 şcoli maghiare luterane, printre care 27 de licee, 2 licee pedagogice de învăţătoare şi 1 de educatoare - au fost naţionalizate. În prima perioadă, cât timp sistemul considera important ca „soluţia exemplară la problemele minorităţilor naţionale" să fie nu numai promovată, ci şi demonstrată, naţionalizarea a atras după sine şi extinderea învăţământului cu predare în limba maghiară: conform datelor comunicate de Sándor Kacsó maghiarii aveau la dispoziţie 1798 de şcoli primare, 230 de licee şi 27 de şcoli pedagogice. S-a organizat educaţia cu predare în limba maternă printre ceangăii moldoveni (în 1949 avem date despre 20, iar în 1952 despre 40 de astfel de şcoli; în Bacău funcţiona un liceu pedagogic cu predare în limba maghiară). Dar în acelaşi timp s-au desfiinţat districtele şcolare maghiare independente înfiinţate în 1945 şi treptat au schimbat din funcţie şi inspectorii şcolari maghiari din inspectoratele şcolare.


În prima parte a anilor 1950, paralel cu restrângerea învăţământului superior găsim un proces similar şi în învăţământul liceal cu predare în limba maghiară: acesta este momentul în care încep să se înfiinţeze şcoli comune cu „secţii" româneşti şi maghiare (în 1949/50 aproape 40% din liceele maghiare funcţionau doar ca secţii) şi se desfiinţează majoritatea şcolilor tehnice maghiare şi a secţiilor cu predare în limba maghiară a şcolilor tehnice. În 1955-1956 se fac unele concesii în această privinţă. Dar în cadrul represaliilor din România ce au urmat înfrângerii revoluţiei maghiare din 1956, în timp ce puterea a calificat instituţiile de învăţământ cu predare în limba maghiară „focarele spiritului naţionalist" şi au avut loc procese-spectacol care au afectat câteva şcoli cu predare în limba maghiară (la Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Baraolt, Oradea), pe baza unui plan amplu elaborat deja în 1958 la nivelul forurilor celor mai înalte ale partidului s-a trecut deja la lichidarea treptată a învăţământului cu predare în limba maghiară, ceea ce a dus la o totală denaţionalizare şi restrângere a acestuia. În anul şcolar 1986/87 (când maghiarii constituiau conform statisticilor oficiale 7,9% din populaţia întregii ţări), procentul celor care învăţau în şcoli generale cu predare în limba maghiară era doar de 2%, iar al celor care învăţau la licee maghiare de 1,31%.


Cele patru decenii care au urmat după naţionalizarea şcolilor au adus schimbări majore şi în scrierea manualelor. S-a interzis folosirea manualelor vechi (chiar şi a celor elaborate în 1947/48) şi s-a introdus controlul exclusiv al statului şi transformarea ideologiei manualelor în vederea repolitizării întregului sistem educaţional şi aservirea acestuia scopurilor „educării comuniste". S-a format „sistemul manualului unic", editarea manualelor a fost naţionalizată şi centralizată sub controlul unei singure instituţii, Editura Şcolară şi Pedagogică aflată în subordinea Ministerului Educaţiei din România. Aceasta este instituţia care după 1948 editează toate manualele utilizate în învăţământul general şi liceal cu predare în limba maghiară din România, respectiv manualele universitare şi lucrările de specialitate maghiare, dar şi bibliografia pedagogică, manualele de teoria educaţiei şi învăţării, manualele de metodologie şi chiar şi mai multe feluri de materiale didactice. Sediul editurii este la Bucureşti (în majoritatea timpului în clădirea ministerului, iar în anii 1960 temporar în Casa Scânteia).


Editura are din 1948 şi o redacţie a minorităţilor. Şeful acestei unităţi (şi directorul editurii în primii ani) este János Aszódi, şefa redacţiei maghiare din Bucureşti este Udrea Vitus Erzsébet (specializarea matematică), redactorii de specialitate sunt Ágnes Vartanovici Molnár (chimie) şi Magda Negreanu Győri (maghiară). După câţiva ani, în fruntea redacţiei minorităţilor este numit András Ney, dar sosesc colaboratori noi şi în cadrul redacţiei maghiare: Margit Ivănuţ (învăţătoare) şi profesorii de specialitate Magda Mosoni (geografie), Ágoston Bernád (maghiară) şi György Szabó (matematică). La Cluj-Napoca editura are de la început o redacţie, iar la Timişoara filială, la Sibiu şi Oradea (unde se tipăresc majoritatea cărţilor) are colectiv tehnic.


La început, în fruntea redacţiei maghiare de la Cluj era Ella Salamon, iar mai târziu, când redacţia s-a putut extinde, au devenit membri ai redacţiei şi Mária Buttinger, Róza Heim, Piroska Kuszálik, Emília Péterfy, Gyula Vallasek, iar după 1960 şi György Berger, Gyula Czondi, József Kónyi, Mária Maksay, Zoltán Nagy, Kristóf Zsizsmann. Între timp, în 1958 (după notoriul proces al manualelor) redacţia minoritară s-a dizolvat, iar redactorii manualelor maghiare au fost repartizaţi lângă colegii lor români, conform specializării. Totodată, la Târgu-Mureş s-a organizat o redacţie-filială pentru limba şi literatura maghiară.


Întregul sistem al editării manualelor era dominat de centralizare la modul cel mai strict. Fapt ce se referea şi la distribuţia şi împărţirea cărţilor. Manualele erau gratuite la nivelul învăţământului primar şi compensate în clasele V-VIII şi în licee, ele constituind proprietatea statului (a şcolii, respectiv a inspectoratului şcolar); se schimbau la fiecare 3-5 ani. Retipărirea manualelor se făcea anual doar în locurile unde rata şcolarizării era de peste 10-25%.


O relaxare a strictului control a însemnat faptul că în 1954-1956, pentru redacţia maghiară a editurii s-a creat posibilitatea să înceapă scrierea unei serii de manuale de limbă şi literatură maghiară (culegeri de texte literare) cu ajutorul unor excelenţi profesori universitari şi profesori de liceu. Însă represaliile din România de după înfrângerea revoluţiei maghiare de la 1956 au adus înăspriri şi mari schimbări şi la nivelul editării manualelor. După 1958, manualele erau verificate, pe lângă persoanele competente din cadrul Ministerului Educaţiei şi de Direcţia Generală a Presei, şi de către Departamentul pentru minorităţi naţionale al Comitetului Central al partidului, ceea ce însemna impunerea forţată a unui şir întreg de criterii politice fără nicio legătură cu materia de predat.


În 1963, redacţia maghiară a suferit o nouă reorganizare: a fost comasată cu redacţia de limbă germană (ca limbă maternă şi totodată ca limbă străină) şi cu redacţiile celorlalte limbi moderne, redacţia fiind condusă de către un redactor şef de naţionalitate germană. Redactorii specializaţi în limba şi literatura maghiară aveau în sarcină de atunci încolo şi aşa-numitele „adaptări" şi redactarea manualelor destinate predării limbilor străine (engleză, franceză, germană, rusă, latină), care de fapt aveau ediţii diferite de la clasa a V-a la clasa a XII-a. Creatorii acestor manuale erau profesori de limbă cu multă experienţă şi practică: Albert Somodi (pentru limba latină), Gyöngyi Bodolai, József Gampe, Béla Haller, Ernő Nagy, Zsuzsa Nagy (pentru limba franceză), Enikő Czeglédi, Boróka Kristó, Sarolta Kristóf, Éva Miróka (pentru limba engleză), Lajos Fábián, József Katona, László Lukács, Ferenc Ulrich (pentru limba rusă), Richárd Boér, Anna Zeitler (pentru limba germană). Astfel, clasele maghiare dispuneau de manuale de limbă străină utile, pe baza cărora elevii puteau să înveţe bine oricare limbă străină, astfel încât să poată opta chiar pentru o specializare de limbă străină în cadrului unei universităţi. Până în 1985, editura avea planificată editarea a 36 de astfel de manuale anual, după această dată în clasele cu predare în limba maghiară, limbile străine se puteau învăţa doar din manuale de limbă străină cu explicaţii în limba română, ceea ce însemna că elevii maghiari în loc să se bazeze pe limba maternă în însuşirea limbilor străine, trebuiau să le înveţe prin intermediul limbii române.


Şirul manualelor originale a început cu Ábécéskönyv [Abecedar]. Până în 1987 s-au scris patru variante de abecedar: abecedarul folosit până în 1957 a fost editat fără menţionarea numelui autorilor; cel de-al doilea a fost redactat de către Béla Bakó, Ilona Lászlóffy şi Piroska Trózner şi avea în componenţă şi o carte de citire; apoi, în 1970 a urmat un al treilea: manualul scris de Sára Balla şi Jolán Simon, pentru care s-a scris şi o metodologie. În final, în 1977, ca urmare a unui concurs, s-a născut abecedarul folosind metodologia învăţării citirii prin imagini a lui Irma Bocz şi Ibolya Albert, cu ilustraţiile lui Péter Pusztai. În cursul pregătirii acestui abecedar, Irma Bocz a publicat deja în 1976 lucrarea de specialitate conţinând şi descrieri metodologice intitulată Így érünk a betűk országába [Şi aşa ajungem în ţara literelor], care a funcţionat şi ca un manual de metodologie ce lipsea până atunci din liceele pedagogice.


În anii 1970 s-a reuşit şi reînnoirea materialului imagistic tematic al cărţilor de citire şi al manualelor de gramatică pentru clasele I-IV. Acest fapt se datorează eforturilor Emíliei Péterfy, care a conceput manuale cu material atractiv şi binecunoscut de literatură pentru copii, folosind şi metode noi de abordare a tematicii. Materialul cărţilor de citire era completat cu cunoştinţe gramaticale, toate cunoştinţele fiind cuprinse în acelaşi manual, iar la materialul de clasa a II-a s-au adăugat şi cunoştinţe de ştiinţe ale naturii. Manualele aveau şi un aspect exterior plăcut datorită paginilor de titlu create de Ferenc Deák şi a ilustraţiilor Magitei Soó Zöld.


Dar ilustrarea manualelor în limba maghiară era o problemă în sine. Un timp şi ilustraţiile pentru manualele în limba maghiară au fost create de graficieni români angajaţi de către editură, care nu cunoşteau conţinutul acestora din punct de vedere al limbii şi nu simţeau atmosfera ce se crea prin text, însă cerinţa ca manualele în limba maghiară să fie ilustrate de graficieni maghiari - sau cel puţin de graficieni care înţeleg limba maghiară - a putut fi impusă doar după multe discuţii şi cu ajutorul influenţei unor artişti plastici maghiari de vază (ca de ex. Zoltán Kovács).


Ca o completare la aceste manuale şi drept manual pentru liceele pedagogice, în 1979 a fost scrisă A magyar nyelv tanításának módszertana az I-IV. osztályban [Metodologia predării limbii maghiare în clasele I-IV], A fogalmazás tanításának módszertana [Metodologia însuşirii competenţei formulării de texte] (ambele lucrări ale Emíliei Péterfy) şi prima Tantárgymódszertan [Metodologie a materiilor] pentru învăţătorii claselor I-IV.


În anii 1960, la scrierea unor manuale au participat şi unii scriitori: la manualul de clasa a V-a, pe lângă Ildikó Zoltán şi Erzsébet Bukaresti a participat András Sütő, la manualul de clasa a VI-a pe lângă Viktória Kálmán a participat István Katona Szabó, la manualul de clasa a VII-a traducătorul poemului finlandez Kalevala, Kálmán Nagy, iar la manualul de clasa a VIII-a Zoltán Márki. Ultimul manual din seria de mai sus a fost conceput de către Erzsébet P. Dombi. În anii 1970 s-a trecut la revizia manualelor de gramatică, lucrare efectuată de către János Péntek, Piroska Kuszálik, Jolán Kalapáti şi Éva Tamás. Ilustraţiile aparţin Borbálei Pozsolt. Aceste manuale au fost folosite în învăţământul maghiar din România cu mici modificări până în 1997.


Materialul de bază al cărţilor de citire a fost format din operele clasice, deja aprobate prin tradiţie şi testate prin experienţă, ale literaturii maghiare: János vitéz [János cel viteaz], Toldi, Ludas Matyi de Mihály Fazekas, Csongor és Tünde [Csongor şi Tünde], Légy jó mindhalálig [Fii bun până la moarte] de Zsigmond Móricz.


Din 1971, redacţia maghiară s-a reorganizat ca redacţie de sine stătătoare: de data aceasta sub denumirea „Redacţia de limbă şi literatură maghiară şi germană", având drept sarcină pe lângă editarea manualelor de limbă maternă şi îngrijirea manualelor de limbă străină folosite în clasele cu predare în limba maghiară. Redactorul şef în această perioadă este Mária Rózsa, redactori Magda Negreanu Győri şi Ibolya Györffi. Această redacţie a avut de clarificat şi numeroase probleme legate de teoria scrierii manualelor şi probleme structurale, deocamdată cu profesori, învăţători şi colaboratorii maghiari ai Institutului Pedagogic de Formare a Personalului. Mai întâi s-a format viziunea specială vizavi de cărţile de citire: ideea de bază era că manualul de literatură este înainte de toate un manual, dar materialul predat, beletristica o face un manual de specialitate. Noile tipuri de manuale au fost scrise cu participarea Juditei Csutak, Erzsébet P. Dombi, József Gazda, Piroska Kuszálik şi Emília Péterfy.


Şi crearea manualelor de istoria literaturii pentru licee era o problemă din ce în ce mai urgentă, pentru că în acea vreme singura materie care nu avea încă manual aprobat era cel de literatura maghiară, şi această lipsă se resimţea tot mai mult printre restricţiile politice şi atmosfera împovărătoare a perioadei imediat anterioare. Într-un final manualul de clasa a IX-a prezentând noţiunile de bază ale teoriei literaturii şi stilisticii a fost alcătuit de József Gazda, cel de istorie a literaturii pentru clasa a IX-a încheindu-se cu era Iluminismului de József Gazda şi Kócziány László în 1973, cel de clasa a X-a conţinând literatura maghiară a secolului al XIX-lea de Árpád Antal şi László Kócziány în 1974, cel de clasa a XI-a prezentând literatura maghiară a secolului al XX-lea de Gusztáv Láng în 1975 şi într-un final a fost terminat şi manualul de clasa a XII-a prezentând istoria literaturii maghiare din România, o lucrare a lui Gyula Dávid, Péter Marosi şi János Szász. Însă imediat după terminarea seriei de manuale s-a reorganizat învăţământul liceal: clasele IX-X au devenit ultimele două clase ale şcolii generale, aici trebuind să încapă întreaga istorie a literaturii maghiare, pentru că în cadrul învăţământului de specialitate ce a urmat în clasele XI-XII nu se învăţa literatură maghiară. Noul manual de literatură maghiară pentru clasa a IX-a a fost scris de către Dezső Kozma, iar manualul pentru clasa a X-a s-a născut din comasarea într-o nouă versiune a manualelor pentru clasa a XI-a şi a XII-a, prezentând întreaga literatură maghiară a secolului al XX-lea. S-a creat un manual nou pentru clasa a XI-a (autor: Dezső Kozma), care prezenta autorii şi operele selectate precizând tendinţa literară specifică lor, stilul european specific din care fac parte şi prezentând istoria culturală a epocii în care au fost scrise, iar pentru clasa a XII-a autorii manualului nou au fost József Izsák şi Béla Markó (completat cu un capitol independent despre probleme ale comunicării verbale de Olga Murvai), acesta din urmă fiind manualul cel mai modern dintre toate.


Următoarea schimbare în istoria manualelor de literatură maghiară a survenit forţat, datorită faptului că Gyula Illyés şi Károly Kós au fost declaraţi „autori interzişi" din punct de vedere politic şi capitolele destinate lor, respectiv referirile la ei trebuiau scoase din manuale. În această perioadă s-au desemnat doi autori noi şi s-au scris două manuale noi în care - conform noilor prevederi - şi numele localităţilor ar fi trebuit scrise în limba română. Manualele pentru clasa a XI-a, respectiv a XII-a scrise de Klára Buzle, Ottó Indig, Karolina Orbán şi Sándor Simon, respectiv Lenke Bencze, Erika Boros, Sándor Fodor şi László Herkel au fost terminate până la urmă doar în 1986 şi s-au folosit doar până în 1989.
În clasele cu profil filologic era obligatorie predarea istoriei universale în clasele a XI-a şi a XII-a, manualele acestei materii fiind scrise de către autori români. În primii ani, până când s-a terminat traducerea manualelor, şi această materie se învăţa în limba română. În 1967, Tibor Oláh a fost cel care a pregătit varianta adaptată în limba maghiară a manualului pentru clasa a XII-a, apoi împreună cu Andor Horváth şi a elaborat şi varianta adaptată în limba maghiară a manualului pentru clasa a XII-a.


Editura Şcolară a publicat şi numeroase manuale universitare, acestea fiind tipărite pentru uzul Catedrei de limbă şi literatură maghiară din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, astfel au apărut: în 1969 manuale de Pál Sőni (A romániai magyar irodalom története [Istoria literaturii maghiare din România]) şi Elemér Jancsó (A magyar irodalom a felvilágosodás korában [Literatura maghiară în epoca Iluminismului]), în 1971 de József Szigeti manualul (A régi magyar irodalom története [Istoria literaturii maghiare vechi]), în 1979 de Árpád Antal manualul (A magyar irodalom a reformkorban és 1848-ban [Literatura maghiară în epoca reformelor şi în 1848]) şi într-un final în 1980 de Dezső Kozma maualul (A magyar irodalom a XIX. század második felében [Literatura maghiară în cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea]).
În 1972, redacţia maghiară a editurii a început publicarea materialelor auxiliare (materiale didactice, diafilme, benzi de magnetofon, discuri didactice) pentru predarea literaturii maghiare. Înregistrările pentru acestea s-au făcut în studioul de la Bucureşti al Electrecord, în studiourile Televiziunii Române, respectiv studioul Academiei de Arte Teatrale I. L. Caragiale şi în studioul radiodifuziunii din Târgu-Mureş: cele trei minidiscuri din „Discoteca pentru copii" intitulat Vers, ének, játék, mese az óvodában [Poezii, cântece, jocuri, poveşti pentru preşcolari] cu colaborarea corului de copii condus de József Birtalan; „Colecţia de discuri pentru elevii din şcoala primară" şi „Colecţia de discuri pentru elevi" prezenta unele opere alese din cărţile de citire pentru clasele I-IV, respectiv V-VIII, cu colaborarea lui Ferenc Bács, Éva Balázs, Péter Bálint, Kinga Illyés, Kati Kovács, László Nagy, Gyula Zalányi şi a corului Liceului Pedagogic condus de către József Birtalan. S-au produs şi diapozitive cu concursul Studioului Academiei de Arte Teatrale din Bucureşti: diafilme care prezentau viaţa şi opera literară a scriitorilor şi poeţilor Lajos Áprily, Elek Benedek, Jenő Dsida, Károly Kós, Áron Tamási, László Tompa. S-a produs o serie formată din 44 de diapozitive intitulată Irodalmi dokumentumok [Documente literare] folosită la predarea literaturii maghiare în clasa a XI-a şi un material intitulat Diaképek a magyar irodalom tanításához [Diapozitive pentru predarea literaturii maghiare] cu texte explicative şi întrebări pentru discutarea unor probleme (ambele în 1979), apoi două benzi audio didactice (cu concursul artiştilor din teatrele din Sfântu Gheorghe şi Târgu-Mureş) intitulate Világ világa, virágnak virága [Lumea lumilor, floarea florilor - un rând reprezentativ din prima poezie în limba maghiară], respectiv Nem én kiáltok, a föld dübörög [Nu eu strig, pământul bubuie - titlul unuia dintre poemele poetului maghiar Attila József, aceasta din urmă fiind regizată de către Kinga Illyés] şi în final, în 1984 a mai apărut o serie de diapozitive despre viaţa şi opera literară a scriitorului Aladár Kuncz.

Pentru materiile ştiinţelor naturale şi sociale exista obligativitatea traducerii manualelor aprobate scrise în limba română. Ceea ce cădea în sarcina redacţiei maghiare de la Cluj-Napoca care a reuşit să formeze un numeros grup de colaboratori maghiari generoşi. Grupul de lucru de tehnicieni de la Cluj era cel care tehnoredacta manualele şi efectua verificarea lucrărilor de tipar, grup în fruntea căruia la sfârşitul anilor 1950 a fost numit Dénes Faluvégi, echipa de colaboratori completându-se cu Márta Faluvégi, Miklós Kürti, Judit Wagner, Mária Zsizsmann (Maksay). De corectura de tipar se ocupau Erzsébet Balaskó şi Anna Nikolits la Oradea.


Din anul şcolar 1977/78 s-a trecut la o specializare de amploare în învăţământul liceal: s-au iniţiat clase liceale cu opt tipuri de specializări pentru clasa a IX-a cu predare în limba maghiară: industrie, agricultură, economie, matematică-fizică, ştiinţe ale naturii, istorie-filologie, pedagogie şi arte. Numărul total al elevilor care s-au înscris în cele 316 clase a XI-a (din care 235 aveau specializarea industrială, 32 agricolă, 28 matematică-fizică, 8 istorie-filologie, 5 economie, 4 ştiinţe ale naturii, 2 pedagogie, 2 arte) era de 11.145. Dar numărul elevilor care puteau urma clasele XI-XII era în scădere: în cele 101 de clase se puteau înscrie doar 3.540 de elevi. Într-o astfel de situaţie a devenit deosebit de importantă să se publice manuale în limba maghiară pentru materiile industriale şi alte materii de specialitate, pentru că profesorii care predau materiile de specialitate (în multe cazuri ingineri care predau în şcoli profesionale) învăţaseră terminologia în limba română - universităţi tehnice cu predare în limba maghiară neexistând. În această perioadă s-a reuşit, cu ajutorul secretarului de stat din cadrul Ministerului educaţiei, László Lőrincz iniţierea unui program de manuale de specialitate în limba maghiară. Ca urmare a acestei iniţiative, dintre cele 450 de manuale de specialitate româneşti s-au tradus 13. Dintre acestea amintim în 1978 Anyagismeret (Studiul materialelor, trad. Elek Simon), Szilárdságtan (Rezistenţa materialelor, trad. Ferenc Rózsa), Műszaki rajz (Desen tehnic, trad. Péter Holok şi Manfréd Hansel), Építő és szerelőipari anyagok (Materiale de construcţie şi asamblare, trad. Béla Márton) şi Gépelemek (Organe de maşini, trad. Pál Szél); în 1979 Műszaki és díszítő rajz a faiparban (Desen tehnic şi decorativ în industria lemnului, trad. Lajos Budai şi István Szakács), Hajtástechnika és automatizálás (Tehnica transmisiilor şi automatizare, trad. Elek Simon), Műszaki rajz (Desen tehnic) pentru clasa a X-a (trad. Péter Holok şi Manfréd Hansel); în 1980 Elektrotechnikai anyagismeret (Studiul materialelor în electrotehnică, trad. Attila Cseh), a Szilárdságtan és gépelemek (Rezistenţa materialelor şi organe de maşini, trad. Ferenc Rózsa); unul dintre manualele cu utilizare cea mai generală pentru clasele a IX-a şi a X-a, A fémmegmunkálás gépei, szerszámai és technológiája (Maşinile, uneltele şi tehnologia folosită la prelucrarea metalelor) a apărut în două volume (ediţia în care s-a cuprins şi un dicţionar tehnic de specialitate a fost tradus de către Dezső Jenei, István Kovács, Miklós Móritz, Ákos Nagy, Lóránd Péter, István Orbán, János Orbán, Vilmos Rohonyi, József Szakács şi Tibor Tenkei) şi Műszaki és díszítő rajz a faiparban (Desen tehnic şi decorativ în industria lemnului) pentru clasa a X-a (trad. Gábor Bencze). Aceste manuale făceau dovada faptului că ştiinţele tehnice au printre maghiarii din Transilvania specialişti bine pregătiţi din punct de vedere profesional care au capacitatea de a asigura condiţiile necesare pentru predarea materiilor de specialitate în limba maghiară. Totodată faptul că interesul - dovedit prin numărul de exemplare vândute - pentru manualele publicate era mult peste numărul de clase tehnice semnala că şi printre cei care nu şi-au găsit loc în sistemul de specializare în limba maghiară şi în rândul muncitorilor există interes pentru bibliografie de specialitate în limba maghiară.


Redacţia maghiară şi-a asumat şi publicarea manualelor de muzică pentru şcoala generală. Aceste manuale, cât şi cele două culegeri de cântece şi de corale publicate de editura şcolară au fost scrise de către profesori de muzică excelenţi: pentru clasele I-IV. Klára Szabó a redactat volumul Dalolj velünk (Cântă cu noi, Buc. 1972), respectiv József Birtalan şi Károly Szász au creat volumul Szállj, szép szavú dal (Zboară cântec frumos, Bucureşti. 1972). Noile manuale de muzică au fost scrise de Mihály Guttmann, Olga Kónyi, Albert Márkos, Katalin Nagy, Lóránd Péter şi Károly Szász, în elaborarea acestora având rol important cei care au făcut recenzia, adică János Jagamas, Nóra Brandner, Aranka Kovács, Csaba Szabó, György Csalah şi Éva Pethő.


În anii 1970 s-au alcătuit şi culegeri de texte cu note metodologice, devenite foarte populare, având mai multe ediţii: în 1971 Vers, ének, játék, mese az óvodában (Poezii, cântece, jocuri, poveşti pentru preşcolari, conceput de către Emília Péterfy, Éva Maxim şi Marcella Selmeczi), Barangolás meseországban (Călătorie în lumea basmelor, pentru clasele I-IV, conceput de către Erzsébet Székely), Irodalmi kistükör (Oglinjoară literară, pentru clasele V-VIII., conceput de Erzsébet P. Dombi). În 1973 acestea au fost urmate şi de lucrări de metodologie: Sándor Debreczi şi Hajnal Szabó: A helyesírás tanítása (Formarea scrisului corect, pentru clasele V-VIII), Ferenc Málnási: Nyelvtani munkafüzet (Caiet de exerciţii gramaticale, pentru clasa a V-a) şi s-a scris şi primul manual de istorie a literaturii în limba maghiară pentru copii, pentru liceele pedagogice (autori: Zsigmond Vita, Miklós Józsa, Edit Jarosievitz şi László Király).


Tirajul manualelor apărute la editura şcolară spune şi ea foarte multe: manualele pentru clasele I-IV au apărut în câte 25-30.000 de exemplare, pentru clasele V-VIII, tirajul a scăzut deja la 18-20.000, iar la nivel liceal tirajul era şi mai mic, manualele de literatură maghiară având un tiraj de 6.000 de exemplare. Putem spune deci că numărul celor care şi-au continuat studiile în limba maghiară constituia o treime din absolvenţii şcolilor generale. Totodată tirajul lucrărilor de specialitate şi a publicaţiilor cu profil pedagogic şi metodologic era o confirmare a eforturilor editurii de a da în mâinile profesorilor practicanţi lucrări originale ale autorilor maghiari autohtoni. A tanító kézikönyve - anyanyelvi nevelés az I-IV. osztályban (Manualul învăţătorului - predarea limbii materne în clasele I-IV), Fogalmazás tanítása (Însuşirea competenţei formulării de texte), Módszertani alapfogalmak az ének, rajz, testnevelés és kézimunka tanításához (Noţiuni de bază ale metodologiei în predarea muzicii, desenului, educaţiei fizicii şi lucrului manual) erau lucrări pentru care se arăta o cerinţă de 8-10.000 de exemplare; Irodalmi szöveggyűjtemény (Culegere de texte literare) a fost publicat în 1978 în 15.000 de exemplare, iar cele două caiete de exerciţii pentru clasa a II-a şi a III-a au avut un tiraj care a atins 50.000 de exemplare; în 1981, pentru volumul intitulat Aranyágon búbos cinke (Piţigoi moţat pe creanga de aur) conceput de Emília Péterfy s-a semnalat o cerere de 87.000 de exemplare, editura putând suplini doar mai puţin de jumătate, iar volumul Nyitva van az aranykapu. Versek, mesék, játékok óvodásoknak (Poarta de aur s-a deschis. Poezii, poveşti, jocuri pentru preşcolari) redactat de către Irma Bocz, János Farkas, Pál Jancsik şi Marcella Selmeczi a avut un tiraj de 43. 000 de exemplare.


Seria „Atelierul profesorului" a fost iniţiată la propunerea lui Piroska Kuszálik, având drept scop prezentarea unor metode de succes din experienţa profesorilor de limbă şi literatură maghiară. În această serie au apărut volumele László Balázs Nyelvművelés a líceumban (Cultivarea limbii la nivel de liceu), Béla Papp Irodalomtanítás a szaktanteremben (Predarea literaturii în clasele de specialitate), György Gáspár A tanuló és a könyv (Elevul şi cartea), Mózes Szabó Alkotómunka, önálló próbálkozások az irodalmi szakkörön (Creaţia, încercări de creaţie proprie la cercul literar).


În anii 1980 au avut loc două reorganizări în cadrul editurii. În 1981, redacţiile maghiară şi germană au fost comasate din nou cu limbile străine, şef al departamentului fiind numit Matei Heckel, de naţionalitate slovacă. În 1985 s-au retras manualele de literatură maghiară pentru clasele a X-a şi a XII-a, s-a interzis editarea manualelor de limbi străine destinate şcolilor cu predarea în limba maghiară, s-a dispus folosirea în manuale de limbă maghiară a numelor localităţilor exclusiv în limba română, iar noile manuale de literatură maghiară trebuiau traduse în limba română mai întâi şi comisia de la Bucureşti le aproba în această formă.


În 1987 s-au dizolvat redacţiile-filială de la Cluj-Napoca şi Timişoara care funcţionau din 1951 şi echipa tehnică din Oradea şi Sibiu. Pentru manualele în limba maghiară responsabil era un colaborator al editurii care nu cunoştea limba maghiară, un om de încredere al sistemului.
Abia în martie 1990, după căderea dictaturii s-a reuşit reactivarea redacţiei maghiare cu opt redactori şi trei corectori.


Bibliografie selectivă
Debreczi Árpád: Anyanyelvű oktatás. In: A romániai magyar nemzetiség. Szerk. Koppándi Sándor. Buk. 1981. - Hetven év. A romániai magyarság története 1919-1989. Szerk. Diószegi László és R. Süle Andrea. Bp. 1990. - Vincze Gábor: A romániai magyar kisebbség történeti kronológiája. 1944-1953. Bp. 1994; uő: A magyar oktatásügy helyzete 1944 és 1989 között. Magyar Kisebbség 1997-98 (újraközölve: Illúziók és csalódások. Fejezetek a romániai magyarság második világháború utáni történetéből. Csíkszereda 1999. 187-224); uő: Csángósors a második világháború után. Uo. 293-306. - Stefano Bottoni: Sztálin a székelyeknél. A Magyar Autonóm Tartomány története. 1952-1960. Uo. 2008 = Múltunk Könyvek.