Ultima actualizare: 2010-12-29
Autor: DÁVID Gyula
Criticul marxist Gábor Gaál, redactor al revistei Korunk din Cluj, polemizând ceva mai tîrziu cu conceptul de „transilvanism", susţinînd că sarcina literaturii este reflectarea vieţii întregii maghiarimi din România scrie: „... este falsă literatura, care reduce la Transilvania viziunea vieţii maghiarilor din România", şi atrage atenţia în mod accentuat asupra destinului şi situaţiei maselor minoritare maghiare ajunse dincolo de Carpaţi, precum şi asupra problemelor grave ale educaţiei şi al vieţii religioase a acestora. Pe de altă parte, ne avertizează că în interiorul societăţii maghiare din România au avut loc modificări ce necesită o schimbarea a viziunii: „Aristocraţia, nobilimea declasată din administraţie, moşierimea maghiară aparţin deja trecutului [...] Prezentul este: mumificarea acestora, dar este şi o epocă a burghezilor, a micii burghezii, a ţărănimii mici şi mijlocii, cea a salariaţilor, a proletarilor şi a servitorilor maghiari [...] Ideologia acestora, etica socială a acestora, problemele de viaţă ale acestora alcătuiesc lumea lăuntrică a maghiarimii din România de astăzi. Literatura - cea a naţionalităţii maghiare din România - poate fi construită numai din aceasta." (Transszilvániai-e vagy romániai magyar irodalom? [Literatură maghiară din Transilvania sau din România?], Korunk, 3/1937)
Conceptul formulat de Gaál mai are un component care are de asemenea o încărcătură politică şi ideologică: năzuinţa de a stabili o legătură cu forţele „progresiste" (de stânga) ale societăţii româneşti de atunci. „Noi am spus întotdeauna - scrie în acelaşi articol - că viaţa noastră trebuie s-o rezolvăm împreună cu cei cu care trăim împreună. Şi nu suntem de altă părere nici în etapa actuală a unor mari frămîntări ce au loc în prezent." (idem ). Nici el nu a contestat însă faptul că această literatură este o parte integrantă a literaturii maghiare şi că minoritatea maghiară din România este o parte din întreaga naţiune maghiară.
Termenul „literatură maghiară din România" capătă o semnificaţie cu totul deosebită de la mijlocul anilor 1960,. Noul înţeles coincide, atât în timp cât şi în textele concrete, cu reabilitarea politică a lui Gábor Gaál (şi a revistei Korunk)şi, în acelaşi timp, cu „monopolizarea" (Sándor Tóth) acestei moşteniri. Trebuie avută în vedere, că după înăbuşirea revoluţiei maghiare din 1956, în anii represaliilor şi intimidărilor din România, una dintre acuzaţiile aduse liderilor din viaţa intelectuală maghiară a fost „separatismul", astfel reînnoirea şi re-interpretarea conţinutului acestui termen era un gest de autoapărare împotriva acestei acuzaţii, o dovadă a „angajamentului absolut faţă de statul român" (Zsolt K. Lengyel: Kristóf György az erdélyiség és a romániaiság kereszttüzében. Korunk, 8/1992). Primul la care apare această reinterpretare, a fost Miklós Kallós. Acesta, într-un articol dedicat reabilitării lui Gaál (A Korunk és szerkesztője [Korunk şi redactorul ei], Korunk 7/1964) - în urma unei intervenţii concrete transmise de Valter Roman şi venite direct de la orgenele superioare de partid (vezi: Sandor Tóth: Dicsőséges kudarcaink a diktatúra korából [Glorioasele noastre eşecuri din vremea dictaturii], Budapeste, 1977. 130) -, printre meritele fostului redactor Korunk a evidenţiat într-un mod special loialitatea acestuia: „Prin expresia «literaturii maghiare din România» revista Korunk şi înainte de toate Gábor Gaál nu au înţeles pur şi simplu raporturi geografice, ci şi angajamentul şi vocaţia de a continua activitatea ca parte integrantă a forţelor progresiste din România." În pragul anilor '70 József Méliusz, care a fost la aceea vreme vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor, a afirmat următoarele: „...ideea şi exigenţa realismului naţionalităţii sunt în fond identice cu susţinerea acestui termen" (Új hagyományért [Pentru o nouă tradiţie], Buc., 1969. 119), iar Pál Bodor, redactorul-şef al emisiunilor în limba maghiară la Televiziunea Română, a scris: „Folosirea acestui termen de 'literatură maghiară din România' este pe de o parte o realitate obiectivă, iar pe de altă parte o datorie [...] Nu este doar un modus vivendi, ci şi o atitudine izvorâtă din acesta; este o reflectare a trecutului, prezentului şi viitorului social, politic şi spiritual al maghiarimii din România. (A „romániaiság" mai értelmezése, Korunk, 3/1971)
Acest angajament şi devotament motivat de „auto-apărare" a condus însă într-un impas care, în anii '80, a dus direct la programul de omogenizare promovată de dictatura comunistă din România, şi anume la izolarea totală, la destrămarea şi sfărâmarea maghiarimii. De altfel, lozinca privind devotamentul şi angajamentul faţă de statul român încă în anii '60 s-a dovedit a fi o unealtă potrivită în mâna conducerii supreme de partid. Astfel au reuşit să pună pe unii dintre liderii intelectuali maghiari din România să respingă ei înşişi „intervenţia în afacerile interne", venită din partea Departamentului de Critică al Uniunii Scriitorilor din Ungaria, unde s-a pus în mod deschis problema „dublei legături şi a dublei răspunderi" faţă de comunităţile literare maghiare aflate în afara graniţelor. „[...] acestă teză - scria în răspunsul său Géza Domokos - nu poate fi considerată altfel decît una, care, prin caracterul ei, se plasează în afara preocupărilor literare, fiind de fapt o încercare de imixtudine care în loc de a promova spiritul de înţelegere şi colaborare, provoacă confuzii şi neînţelegeri." Iar apoi: „Nu putem fi de acord sub nicio formă [...] cu programul «dublei angajări» din partea unor scriitori care sînt angajaţi faţă de propria lor conştiinţă cauzeui patriei şi partidului lor" (Az igazság és tárgyilagosság szellemében [În spiritul adevărului şi obiectivităţii ştiinţifice], Előre, 24 iulie 1968); iar Sándor Huszár adaugă: „În chestiunea literaturii minorităţilor naţionale din România, precum şi în oricare altă chestiune a vieţii publice, responsabilitatea este indivizibilă, iar dreptul de a decide revine numai Partidului Comunist Român şi locuitorilor ţării." (A felelősség oszthatatlan [Răspunderea este indivizibilă], Utunk, 2 august 1968)
La vremea aceea liderii intelectuali maghiari din România au considerat desigur, că situaţia istorică este de neschimbat şi au avut doar scopul ca să stabilizeze rezultatele concrete promise în primii ani ai regimului Ceauşescu, chiar şi cu preţul unor asemenea declaraţii de angajament şi loialitate.
În anii '80 a devenit tot mai clar faptul că în spatele acestui termen se află intenţia de a separa şi a izola minoritatea maghiară din România de trunchiul maghiarimii şi, în perspectivă, de a o asimila. „...Centrul culturii socialiste din România - după cum a fost descris acest scenariu de Sándor Tóth - este Bucureştiul (de altfel acest plan a fost urmărit în mod consecvent de către putere încă de pe la sfârşitul anilor '40). Cultura ta de naţionalitate aparţine organic culturii socialiste române [...] Iar în acest punct, preţul loialităţii s-a dovedit a fi imposibil de plătit, deoarece plata ar fi însemnat acceptarea faptului ca maghiarimea din România să fie despărţită de ansamblul naţiunii maghiare şi că cultura (socialistă a) maghiarimii din România nu este parte integrantă a culturii naţionale maghiare" (Jelentés Erdélyből [Raport din Transilvania], Paris, 1991. 104-105).
În cele din urmă, la sfârşitul anilor '80 au apărut - chiar dacă doar sporadic - termeni ca „români de limbă maghiară" respectiv „literatură română de expresie maghiară" şi s-au găsit unii care şi-au asumat cu complezenţă „preţul de neplătit". Ar fi fost doar o chestiune de timp ca aceşti termeni să fie folosite nu numai în urările celor mai înrăiţi servitori ai regimului, ci să devină obligatorii pentru toată lumea.