trimite prin


Scrierea maghiară veche („scriere pe răboj”)
Publicare:  2010-12-17
Ultima actualizare:  2010-12-17
Autor:  CZÉGÉNYI Dóra

Scrierea maghiară veche („scriere pe răboj"), numită şi alfabetul secuiesc sau runele secuieşti reprezintă un alfabet utilizat şi astăzi de secuii din Transilvania.

Alfabetele scrierilor pe răboj descoperite în Bazinul Carpatic aparţin grupului scrierilor pe răboj din Europa de Est . Caracteristica generală a vestigiilor de scriere pe răboj este că - în ciuda nenumăratelor interpretări - nu s-a reuşit descifrarea lor sigură, general acceptată. Tipologic, pot fi rune secuieşti, respectiv originare din timpurile avare. Pe baza contactelor teritoriale şi a similitudinii unor litere (în ceea ce priveşte forma, eventual sensul), cercetătorii presupun că alfabetele din perioada avară şi scrierea secuiască sunt înrudite.


Runele secuieşti. Din punct de vedere ştiinţific, în momentul de faţă sunt neclare toate problemele de bază: denumirea scrierii, originea ei, istoria ei independentă; câte vestigii de scriere avem şi care sunt acelea; cine le-au folosit şi cu ce scop; care e locul lor în istoria culturii maghiare. Dar este sigur că acesta e singurul alfabet din Europa de Est a cărei cunoaştere a fost continuă.


Denumirea. Datorită teoriilor despre originea secuilor, scrierea pe răboj a fost denumită în secolul al XV-lea „scitică" (szkytha: szkíta, szittya), în secolul al XVI-lea „hunică" (hun), mai târziu „hunică-scitică" (hun-szkytha), apoi, din secolul al XIX-lea, „secuiască-maghiară" (székely-magyar) sau „maghiar-secuiască" (magyar-székely). Azi denumirea cea mai cunoscută este de „scriere pe răboj secuiască (maghiară)" (székely (magyar) rovásírás). Fiindcă semnele erau gravate, scrierea a devenit cunoscută sub denumirea de „scriere încrustată" (rovásírás), dar ca termen de specialitate e mai frecventă sintagma „scriere secuiască" (székely írás), fiindcă acest tip de scriere a fost păstrat în primul rând de secui, iar cele mai multe şi mai lungi texte cu această scriere au fost descoperite în Secuime.


Originea. În privinţa originii runelor secuieşti, au fost formulate mai multe ipoteze. Încă nu s-a reuşit clarificarea antecedentelor, a legăturilor cu alte sisteme de scriere. Potrivit cercetărilor actuale, este vorba de un tip de scriere turcică (dar nu toate semnele sunt de origine turcică), a cărei origine este anterioară sosirii maghiarilor în Bazinul Carpatic.


Caracteristici. Se citeşte de la dreapta la stânga (cu excepţia a două texte: cel din Istambul şi cel din Jimbor). În textele vechi nu se indica lungimea vocalelor, consoanele duble se scriau cu o singură literă şi, de obicei, se străduiau să scrie cât mai compact (omisiunea unor vocale, utilizarea frecventă a ligaturilor, indicarea conceptelor, a cuvintelor printr-un singur semn, scrierile într-un singur cuvânt). O problemă interesantă ridică şi existenţa unor semne de punctuaţie (punct, două puncte, cratimă).


Funcţia. Pe lângă funcţia comunicaţională, poate semnala şi identitatea de grup a celui care o utilizează: este unul dintre simbolurile identităţii secuieşti, dar poate semnala şi apartenenţa la mişcarea cercetaşilor sau un sentiment naţional cu pronunţat caracter de dreapta. Uneori, poate asigura caracterul secret al mesajului. Cele care conţin nume sau eventual ani pot fi considerate de fapt un fel de „graffiti primare", create cu scopul de a imortaliza ceva. Într-o anumită perioadă, acest tip de scriere s-a dovedit util în crearea unor documente „străvechi"/false, cu scopul de a dovedi legitimitatea unor familii de nobili.


Cele mai vechi informaţii despre runele secuieşti. Cronica lui Kézai din a doua jumătate a secolului al XIII-lea; Cronica pictată de la Viena (Képes Krónika) din secolul al XIV-lea; Cronica lui Thuróczi, redactată la sfârşitul secolului al XV-lea; tot din această perioadă, informarea lui Bonfini; textul lui Benczédi Székely István din 1559; informarea lui Nicolaus Olahus şi a lui Veit Gailel; nota arhiepiscopului de Esztergom, Verancsics Antal, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea; lucrarea publicată la Padova în 1593 de ardeleanul Szamosi István.


Istoricul cercetărilor. Istoria sistemului de scriere nu poate fi disociată de istoria utilizării, respectiv a acceptării sistemului de scriere. Potrivit opiniei unanime a cercetătorilor încă de la începutul secolului al XX-lea, textele produse după secolul al XVI-lea sunt vestigii ale unui sistem de scriere care deja nu mai era utilizat. Aceste însemnări runice (propoziţii scurte şi nume) provin deja de la intelectuali. Acesta este de exemplu şi cazul notelor scrise cu caractere runice în 1587 şi 1604 de Szamosközi István. Cartea (manualul) lui Telegdi János despre runele secuieşti (1598) publică un alfabet runic, iar printr-un efort de a salva şi a propaga această scriere, descrie regulile pe care le cunoştea şi prezintă câteva mostre. Lucrarea sa, din care nu avem niciun exemplar tipărit, ne-a parvenit în mai multe exemplare manuscrise. Ea a exercitat o mare influenţă asupra vieţii ulterioare a scrierii secuieşti. Majoritatea notelor manuscrise, a alfabetelor din secolul al XVII-lea şi de mai târziu recurg la prezentarea sa. De exemplu, alfabetul din 1673 al călugărului franciscan Kájoni János provine dintr-un alfabet vechi, necunoscut, dar al doilea alfabet pe care îl notează provine deja din lucrarea lui Telegdi. Prima copie a unui text scris cu litere runice secuieşti (Inscripţia de la Mihăileni - Csíkszentmihályi Felirat) şi încercarea de a o descifra a apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Literatura dedicată scrierii runice conţine mai multe încercări de a prezenta istoricul cercetărilor. Sinteza lui Cornides Dániel datează din jurul anului 1780 (ne-a parvenit într-o scrisoare adresată lui Hájos István Gáspár), a lui Szabó Károly este din 1866, a lui Fischer Károly Antal din 1898, iar a lui Sebestyén Gyula, din 1915. Acestea sunt urmate de opera lui Németh Gyula, dedicată originii scrierii (1917-20, 1934). El s-a bazat pe teoria lui Nagy Géza (1895), pe care a perfecţionat-o. În ciuda faptului că după 1915 numărul vestigiilor scoase la lumină s-a dublat, iar în privinţa originii scrierii secuieşti au apărut teorii noi, nu s-au mai scris sinteze despre scrierile publicate pe această tematică. Necesitatea unei asemenea lucrări este exprimată şi de un articol al lui Vásáry István din 1974. Pe lângă lucrarea excelentă a lui Róna-Tas András (1985-86), trebuie menţionate şi eforturile, din păcate frecvent contestate, ale lui Csallány Dezső (1960) şi ale lui Forrai Sándor (1985). Printre cercetătorii scrierii secuieşti se numără şi istorici ai limbii maghiare, precum Jakubovich Emil, Korompay Klára, Kósa László, Melich János şi Pais Dezső. În vara anului 1992, lingvista Sándor Klára a cutreierat toate bisericile din Secuime în care, potrivit bibliografiei de specialitate, au fost sau se mai găsesc vestigii paleografice crestate. Ceilalţi cercetători s-au bazat pe rezultatele folcloristicii, ale arheologiei sau ale turcologiei. Acestea sunt cunoştinţele de bază ale cercetătorilor şi ele definesc şi punctele lor de vedere. În Transilvania, personalităţile majore ale cercetării alfabetului secuiesc sunt: clujenii Benkő Elek, respectiv arheologul (şi etnograful) Ferenczi Géza, care, pe urmele tatălui său, (Ferenczi Sándor), s-a ocupat îndeaproape (şi) de problema runelor secuieşti (sunt cunoscute mai ales publicaţiile referitoare la descifrarea inscripţiilor de la Inlăceni şi Dârjiu); folcloristul şi cercetătorul scrierii pe răboj Ráduly János, care s-a născut la Corund, dar locuieşte la Chibed. Din 1990, cercetarea ştiinţifică a scrierii runice a luat un nou avânt. Publicaţiile locale, precum Hazanéző (Corund), sau cotidianul Népújság din Târgu Mureş publică relativ frecvent articole referitoare la runele secuieşti, unele chiar anunţând descoperirea unor noi texte. Pentru a facilita accesul la ele, Ráduly János şi-a cules articolele din Hazanéző şi Népújság într-un volum separat (Ráduly 1995. 146).
Clasificarea textelor. În literatura dedicată runelor secuieşti, sensul expresiei vestigiu runic a trecut prin schimbări continue. Szabó Károly a împărţit textele cunoscute de el în două grupe: una conţinea vestigiile considerate „autentice", cealaltă „invenţiile din timpurile noi" (Szabó 1866). Această clasificare a fost menţinută şi propagată şi de Sebestyén Gyula, care a opus textele „autentice" celor „falsificate" (Sebestyén 1915). Adjectivul autentic a fost păstrat şi de literatura de după Sebestyén Gyula, dar încet-încet i-a schimbat sensul. Cu timpul, pe lângă ‘ne-fals', a primit şi sensul de ‘neconform cu Telegdi'. Astfel, a ajuns să fie în opoziţie nu numai cu ‘fals', dar şi cu ‘neconform cu Telegdi' sau uneori chiar cu ‘manuscris târziu'. Pentru exprimarea ultimului sens, în cercetarea contemporană se consideră că utilizarea adjectivului secundar este mai adecvată pentru a exprima opoziţia cu autentic. Prin urmare, textele pot fi veritabile şi autentice, veritabile şi secundare, contrafăcute şi secundare (de exemplu falsurile lui Tar Mihály) şi teoretic pot exista şi vestigii false şi autentice (dacă, de exemplu, un text runic cunoscut din tradiţie e datat fals de către autor). De multe ori, clasificarea textelor opune inscripţiilor runice (epigráfiai ('felirattani') emlék) vestigiile paleografice (paleográfiai ('írástörténeti') emlék). Prin aceasta, se diferenţiază textele epigrafice de cele scrise cu pana pe hârtie. În acest sens, o parte a inscripţiilor runice secuieşti (maghiare) sunt epigrafice, iar altele paleografice (Ráduly 1998. 3). Datorită faptului că în afara textelor scrise pe hârtie, la multe inscripţii s-au folosit alte tehnici (dăltuire, vopsire, încrustare), pare normală folosirea şi diferenţierea expresiilor manuscris (kézirat), respectiv inscripţie, (felirat). Un al treilea grup poate fi alcătuit de transcrieri (átirat). În acest caz, este vorba despre textele care la origine au fost inscripţii, dar ne-au parvenit numai în copie manuscrisă şi din această cauză prezintă caracteristici diferite de celelalte două tipuri de texte. (Sándor 1996).


Denumirile vestigiilor runice. În literatura de specialitate, vestigiile runice secuieşti apar sub diferite denumiri. De exemplu: Inscripţia de la Constantinopol - Istambul (konstantinápolyi - Isztambuli Felirat); Vestigiul runic de la Bologna - Vestigiul runic al lui Marsigli (Bolognai Rovásemlék - Marsigli-féle rovásemlék); calendarul runic - băţul runic de la Bologna - vestigiul medieval de la Bologna (rovásnaptár - Bolognai rovásbot - középkori bolognai emlék); inscripţia de la Mihai Viteazu (alsószentmihályfalvi felirat - aranyosszentmihályi felirat). Cercetarea contemporană consideră că ar fi oportună unificarea denumirilor. Practica actuală, care denumeşte textul în funcţie de locul de origine, respectiv (în cazul manuscriselor) de numele autorului şi de tipul de vestigiu (inscripţie, alfabet, notă), şi-a demonstrat eficienţa şi e conformă cu metodele de denumire ale vestigiilor în alte scrieri.


Vestigiile runice secuieşti. În general sunt scurte, alcătuite din câteva cuvinte. În prezent nu se ştie nici câte texte s-au păstrat, fiindcă nu s-a ajuns la un consens în privinţa definirii vestigiului paleografic crestat. Singura ediţie conformă standardelor ştiinţifice actuale este cea a Vestigiului runic de la Bologna (Bolognai Rovásemlék) (Sándor 1991). Ráduly János consideră că fac parte dintre vestigiile runice secuieşti următoarele: inscripţia în piatră a două caractere runice de pe muntele Firtos de lângă Corund (sfârşitul secolului al XII-lea - începutul secolului al XIII-lea); pietrele „scrise" şi desenate de pe culmea Tászok de lângă Ditrău, care conţin şi semne runice (aproximativ din secolele X-XIII); inscripţia gravată în piatră de la biserica reformată de la Mihai Viteazu (Alsószentmihály, lângă Turda), datând de la sfârşitul secolului al XIII-lea - începutul secolului al XIV-lea; inscripţia de pe o parte a baptisteriului descoperit la temelia bisericii „vechi" din Vârghiş (sfârşitul secolului al XIII-lea - începutul secolului al XIV-lea); inscripţia de la Crăciunel, datând din secolul al XIV-lea (după unii, din vremea dinastiei Árpádienilor); inscripţia de pe biserica reformată din Bahnea (începutul secolului al XIV-lea); inscripţia runică de pe o piatră cioplită din biserica reformată de la Bâra (sfârşitul secolului al XIV-lea); inscripţia lungă, dar fragmentară gravată în tencuiala exterioară a naosului bisericii reformate de la Daia (sfârşitul secolului al XIV-lea - începutul secolului al XV-lea); alfabetul runic de la Mikulov (Nikolsburg), care s-a păstrat pe o foaie de pergament legată într-un incunabul în 1483 (probabil de la mijlocul secolului al XV-lea); vestigiul de la Bologna, un băţ din a doua jumătate a secolului al XV-lea (între timp distrus!), purtând un calendar şi regăsit în Scaunul Giurgeului; a fost copiat în 1690 de Luigi Ferdinando Marsigli şi interpretat ştiinţific de Sándor Klára; a doua inscripţie în piatră de la biserica reformată din Bâra (probabil de la sfârşitul secolului al XV-lea); fragmentul de pe „piatra cu scrieri" care conţine şi semne runice (muntele Bekecs, aproximativ mijlocul-sfârşitul secolului al XV-lea); cărămida cu rune secuieşti de la biserica unitariană din Dârjiu (anii 1490); inscripţia gravată în pictura murală din biserica catolică de la Ghelinţa (1497); inscripţia gravată în tencuiala bisericii unitariene din Chilieni (sfârşitul secolului al XV-lea - începutul secolului al XVI-lea); din aceeaşi perioadă, piatra „scrisă" din Jimbor şi grupul de semne de pe piatra din Vădaş; inscripţia din biserica de la Nicoleşti-Mihăileni (-Sânmartin) - 1501; inscripţia runică de la Istambul (creat în 1515 şi distrus în 1865) - ne-a rămas copia creată de Kedeji Székel Tamás în secolul al XVI-lea; inscripţia de două rânduri desenată cu vopsea galben ocru din biserica reformată din Dalnic; inscripţia scrisă cu cretă roşie pe peretele nordic al bisericii reformate din Mugeni (anii 1530); prima şi a doua inscripţie din biserica reformată din Bâra (1561); inscripţia cu litere mici de pe „farfurioara aurită", din biserica unitariană de la Turdeni, considerată obiect de cult (aproximativ 1600-1650); semnele gravate pe zidul bisericii reformate din Rugăneşti (1638 sau 1658); inscripţia de pe una dintre casetele bisericii unitariene din Inlăceni (1668); piatra „scrisă" din biserica catolică a satului Cioboteni (din a doua jumătate a secolului al XVII-lea - după unii, mai timpurie); inscripţia gravată pe piatra de pârâu din turnul bisericii reformate din Sângiorgiu de Pădure (aproximativ 1730); inscripţia lui Bod Péter de pe piatra - azi deja distrusă - din biserica reformată din Făgăraş (1759); inscripţia de pe tocul de pulbere din Chibed (sfârşitul secolului al XVII-lea - începutul secolului al XVIII-lea); inscripţia din aceeaşi perioadă de pe poarta de lemn (vasul de lemn) din Solocma; cele două semne strunjite la mijlocul secolului al XIX-lea (probabil pentru a acoperi o monogramă) de pe plosca de lemn din Ghindari; semnele runice de pe scândura din Vădaş (a doua jumătate sau sfârşitul secolului al XIX-lea); câteva inscripţii cu semne mixte (de exemplu din Bâra - începutul secolului al XVII-lea, sau din Cotuş - 1681).


Bibliografie selectivă
BABINGER Ferencz: Konstantinápolyi rovásírásos magyar nyelvemlék 1515-ből. Ethnographia XXIV. (1913) 3. 129-139.
BEKE Sándor - RÁDULY János: Szépirodalom, néprajz, rovásírás. Két íróbarát beszélgetése életpályájukról és munkásságukról. Erdélyi Gondolat Kiadó, Székelyudvarhely, 2008.
BENKŐ Elek: Egy újabb rovásírásos emlék Erdélyből. Magyar Nyelv LXVIII. (1972) 4. 453.
BENKŐ Elek: Rovásírásos bejegyzések Miskolci Csulyak István peregrinációs albumában. Erdélyi Múzeum LVI. (1994) 1-2. 81-82. http://epa.oszk.hu/00900/00979/00007/pdf/081-082.pdf
BENKŐ Elek: Régészeti megjegyzések székelyföldi rovásfeliratokhoz. Magyar Nyelv XC. (1994) 2. 157-168.
BENKŐ Elek: Középkori rovásfelirat Vargyasról. Magyar Nyelv XC. (1994) 4. 487-489.
BENKŐ Elek: A székely rovásírás korai emlékei. A székelydályai felirat. Magyar Nyelv XCII. (1996) 1. 75-80.
BENKŐ Elek: A székely rovásírás. História XVIII. (1996) 3. 31-33.
BENKŐ Elek: A siménfalvi rovásemlék és köre. In: KOVÁCS András - SIPOS Gábor - TONK Sándor (szerk.): Emlékkönyv Jakó Zsigmond nyolcvanadik születésnapjára. Erdélyi Múzeum Egyesület, Kolozsvár, 1996. 55-64. http://mek.niif.hu/02700/02717/02717.pdf
BENKŐ Elek: Módszer és gyakorlat a székely rovásírás kutatásában. Válasz Ferenczi Gézának. Nyelv- és Irodalomtudományi Közlemények XLI. (1997) 2. 177-183.
BENKŐ Elek - RÁDULY János: A székely-magyar rovásírás I. A magyar rovásírás rövid története. http://www.ateesoft.gorek.ro/rovas.html
BENKŐ Elek - RÁDULY János: A székely-magyar rovásírás II. A magyar rovásírás főbb emlékei. http://www.ateesoft.gorek.ro/rovas2.html
BENKŐ Samu: Középkori feliratok Dálnokon. Korunk XL. (1981) 2. 138-145.
CSALLÁNY Dezső: A székely-magyar rovásírás emlékei. In: A nyíregyházi Jósa András Múzeum Évkönyve III. (1960) Nyíregyháza, 1963. 39-137.
CSALLÁNY Dezső: A nagyszentmiklósi aranykincs rovásfeliratainak megfejtése és történeti háttere. In: A nyíregyházi Jósa András Múzeum Évkönyve X. (1967) Nyíregyháza, 1968. 31-84.
CSALLÁNY Dezső: A magyar és az avar rovásírás. In: A nyíregyházi Jósa András Múzeum Évkönyve XI. (1968) Nyíregyháza, 1969. 281-304.
CSALLÁNY Dezső: Székely rovásírásos szövegek megfejtése. Korunk XXIX. (1970) 4. 604-605.
CSALLÁNY Dezső: Rovásírásos emlékek a Kárpát-medencében. In: A nyíregyházi Jósa András Múzeum Évkönyve XII-XIV. (1969-71) Nyíregyháza, 1972. 135-161.
DANKANITS Ádám: Rovásírásos sorok 1624-ből. Nyelv- és Irodalomtudományi Közlemények XIV. (1970) 378-379.
ERDÉLYI István: Kelet-európai rovásírásos feliratok. In: HAJDÚ Mihály - KISS Jenő (szerk.): Emlékkönyv Benkő Loránd hetvenedik születésnapjára. ELTE, Budapest, 1991. 150-153.
ERDÉLYI István - RÁDULY János: A Kárpát-medence rovásfeliratos emlékei a Kr. u. 17. századig. Masszi Kiadó, Budapest, 2010.
ERŐSS János: A kovásznai rovásírásos mestergerenda. In: SZÉKELY Zoltán - ÁRVAY József - JECZA Tibor - KOVÁCS Sándor (szerk.): Aluta II/1. Sepsiszentgyörgyi Múzeum, Sepsiszentgyörgy, 1970. 413-415.
FERENCZI Géza: Kiegészítések az énlaki rovásírásos felirat megfejtéséhez és Musnai Dakó György tevékenységéhez II. Keresztény Magvető LXXVIII (1972) 1. 49-54.
FERENCZI Géza: Kiegészítések az énlaki rovásírásos felirat megfejtéséhez. In: A Székelykeresztúri Múzeum Emlékkönyve. Tanulmányok, közlemények. (1971. október) Miercurea­Ciuc - Csíkszereda, 1974. 271-281.
FERENCZI Géza: A homoródkarácsonfalvi rovásírásos felirat. Korunk Évkönyv 1979. 273-281.
FERENCZI Géza: A kovásznai „rovásírásos" mestergerenda. Művelődés XXXII. (1979) 9. 44-45.
FERENCZI Géza: A csíkszeredai „rovásfeliratos" székelykapu. Művelődés XXXII. (1979) 12. 44.
FERENCZI Géza: Adalékok a marosvásárhelyi rovásírásos szöveg megfejtéséhez. Művelődés XXXIV. (1981) 1. 45-46.
FERENCZI Géza: A székelyderzsi rovásírásos tégla kora és felirata. Keresztény Magvető LXXXVII. (1981) 108-120.
FERENCZI Géza: A Marsigli­féle rovásírásos emlékről. Brassói Lapok (3. sorozat) XIII. (1981) 30. 4., 7.
FERENCZI Géza: Adalékok a homoródkarácsonfalvi unitárius templom rovásfeliratának a megfejtéséhez. Keresztény Magvető LXXXVIII. (1982) 214-220.
FERENCZI Géza: Székely rovásszövegek megfejtéséhez. Nyelv- és Irodalomtudományi Közlemények XXXII. (1988) 1. 51-56.
FERENCZI Géza: A Firtos-várbeli rovásjegyekről. Hazanéző I. (1990) 2. 18.
FERENCZI Géza: A székelyudvarhelyi Tudományos Könyvtár rovásírásos emléke. Nyelv- és Irodalomtudományi Közlemények XXXIV. (1990) 1. 63-65.
Elmefuttatás a magyar rovásírásról, I, Székely Útkereső, II/3, 16.
FERENCZI Géza: Elmefuttatás a magyar rovásírásról I. Székely Útkereső II. (1991) 3. 16.
FERENCZI Géza: Elmefuttatás a magyar rovásírásról II. Székely Útkereső II. (1991) 4. 16.
FERENCZI Géza: Gondolatok az énlaki rovásírásos feliratról. Hazanéző III (1992) 1. 18-19.
FERENCZI Géza: A székely rovásírás Erdélyben ma létező emlékei. In: SÁNDOR Klára (szerk.): Rovásírás a Kárpát-medencében. (Magyar Őstörténeti Könyvtár, 4.) Magyar Őstörténeti Kutatócsoport, Szeged, 1992. 51-67.
FERENCZI Géza: A vargyasi székely rovásírásos emlék. Nyelv- és Irodalomtudományi Közlemények XXXVIII. (1994) 2. 147-150.
FERENCZI Géza: A székely rovásírás ma létező emlékei Székelyudvarhely környékén. In: CSIHÁK György (szerk.): A Zürichi Magyar Történelmi Egyesület Első (Székelyudvarhelyi) Övezeti Történésztalálkozó Előadásai és Iratai. Budapest-Zürich, 1994. 69-84.
FERENCZI Géza: Elmélkedés a régészetről és a székely rovásírásról. Nyelv- és Irodalomtudományi Közlemények XXXIX. (1995) 2. 181-186.
FERENCZI Géza: Jegyzetek a székely rovásírás köréből. Nyelv- és Irodalomtudományi Közlemények XL. (1996) 1. 49-52.
FERENCZI Géza: Székely rovásírásos emlékek. Tanulmány. Erdélyi Gondolat Könyvkiadó, Székelyudvarhely, 1997.
FERENCZI Géza: Bod Péter és a székely rovásírás. Udvarhelyi Híradó Kalendárium 2000. Székelyudvarhely, 2000. 117-120.
FERENCZI Géza: A székely (magyar) rovásírásról. In: GAZDA József (szerk.): Kőrösi Csoma Sándor és a magyarság keleti eredete. Kőrösi Csoma Sándor Közművelődési Egyesület, Kovászna-Csomakőrös, 2000. 408-414.
FERENCZI Géza: Az Énlaki Rovásemlékkel kapcsolatos „bonyodalmak" I. Hazanéző XII. (2001) 2. 28-30.
FERENCZI Géza: Az Énlaki Rovásemlékkel kapcsolatos „bonyodalmak" II. Hazanéző XIII. (2001) 1. 17-20.
FERENCZI Géza: Az Énlaki Rovásemlékkel kapcsolatos „bonyodalmak" III. Hazanéző XIII. (2001) 2. 28-33.
FERENCZI Géza: Bod Péter és a székely rovásírás. In: BOÉR Hunor (szerk.): Acta (Siculica) - 2000 I. Székely Nemzeti Múzeum-Csíki Székely Múzeum. Sepsiszentgyörgy-Csíkszereda, 2001. 263-270.
FERENCZI Géza: A székelyderzsi rovásemlék. Udvarhelyi Híradó XIII. (2001) 64. 6.
FERENCZI Géza: A székely rovásírás az idő sodrában. Tanulmányok. Erdélyi Gondolat Könyvkiadó, Székelyudvarhely, 2002.
FERENCZI Géza: Gondolatok Firtos­vár tulajdonosairól és a várbeli rovásbetűkről. Hazanéző XV. (2004) 1. 4-9.
FERENCZI Géza - FERENCZI István: Mit tudunk a székely rovásírásról A Hét VIII. (1977) 15. 10-11.
FERENCZI Géza - FERENCZI István: Hargita megye hiteles rovásírásos emlékei. Hargita Kalendárium (1978) Csíkszereda, 172-175.
FERENCZI Géza - FERENCZI István: Rovásírás Dálnokon. Fórum (A Megyei Tükör negyedévi melléklete) IV./április/ (1978) Sepsiszentgyörgy, 22-23.
FERENCZI Géza - FERENCZI István: Magyar rovásírásos emlékekről. In: CSETRI Elek - JAKÓ Zsigmond - TONK Sándor (szerk.): Művelődéstörténeti tanulmányok I. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1979. 9-32., 212-215.
FERENCZI Géza - FERENCZI István: Régi várak, új írások. Régészet és rovásírás. Tanulmányok. Erdélyi Gondolat Könyvkiadó, Székelyudvarhely, 2006.
FERENCZI Sándor: Az énlaki rovásírásos felirat. Szerző kiadása. Cluj-Kolozsvár, 1936
FERENCZI Sándor: Az alsósófalvi „rovásírásos" emlék. Erdélyi Múzeum XLII. (1937) 4. 339-349.
FERENCZI Sándor: Rovásírásunk r jegye. Erdélyi Múzeum XLIV. (1939) 2. 179-198.
FERENCZI Sándor: Rovásírásunk r jegye. Kolozsvár, 1939.
FERENCZI Sándor: A tászoktetői székely (?) rovásírásos sziklakarcolat. [Gyergyóditró, 1938.] In: BOÉR Hunor (szerk.): Acta - 1999 I. Székely Nemzeti Múzeum-Csíki Székely Múzeum. Sepsiszentgyörgy-Csíkszereda, 2000. 273-290.
FISCHER Károly Antal: A hún-magyar írás és annak fennmaradt emlékei. Budapest, 1889.
FOLLINUS Árpád: Adórovás Szatmár megyében. Ethnographia XIII. (1902) 10. 448-450.
FORRAI Sándor: Küskarácsontól sülvester estig. Egy botra rótt középkori székely kalendárium és egyéb rovásírásos emlékeink. Múzsák Közművelődési Kiadó, Budapest, 1984.
FORRAI Sándor: Az írás bölcsője és a magyar rovásírás. Gödöllői Művelődési Központ, 1988.
FORRAI Sándor: Az ősi magyar rovásírás az ókortól napjainkig. Antológia Kiadó, 1994.
FORRAI Sándor: A magyar rovásírás elsajátítása. (Magánkiadás) 1996.
FRIEDRICH Klára - SZAKÁCS Gábor: Kárpát-medencei birtoklevelünk a rovásírás. (Harmadik, átdolgozott kiadás.) Budapest, 2007.
http://mek.oszk.hu/02800/02823/02823.pdf
HERRMANN Antal: A vándorczigányok rovásjelei. Ethnographia IV. (1893) 10-12. 323-327.
HERRMANN Antal: Adalékok a rováshoz. Ethnographia XV. (1904) 1-2. 19-22.; 3-4. 156-163.
HÓDOLY László: A székely vagy régi magyar írás eredete. Stampfel, Pozsony, 1884.
HORVÁTH Iván: A székely rovásírás és a latin-magyar ábécé. In: Uő.(szerk.): Villanyspenót. Hálózati magyar irodalomtörténeti kézikönyv. http://www.villanyspenot.hu/
JAKÓ Zsigmond: Miskolci Csulyak István peregrinációs albuma. Irodalomtörténeti Dolgozatok LXXI. (1972) 1. 59-72.
JAKUBOVICH Emil: A bögözi székely rovásbetűs felirat. Magyar Nyelv XXVII. (1931) 3-4. 81-84.
JAKUBOVICH Emil: A székely-derzsi rovásírásos tégla. Magyar Nyelv XXVIII. (1932) 9-10. 264-274.
JAKUBOVICH Emil: A székely rovásírás legrégibb ábécéi. Magyar Nyelv XXXI. (1935) 1-2. 1-17.
JAKUBOVICH Emil: A székely rovásírás legrégibb ábécéi. (A Magyar Nyelvtudományi Társaság Kiadványai, 35.) Magyar Nyelvtudományi Társaság, Budapest, 1935.
JÁNÓ Mihály: „HIC FUIT..." (Profán feliratok megszentelt falakon). In: LACZKOVITS Emőke (szerk.): Népi vallásosság a Kárpát-medencében II. Veszprém Megyei Múzeumi Igazgatóság Laczkó Dezső Múzeuma - Kossuth Lajos Tudományegyetem Néprajzi Tanszéke, Veszprém - Debrecen, 1997. 523-524.
KATONA Ádám: A legújabb álrovásírásos emlék. Magyar Nyelv LXXXII. (1986) 2. 216-217.
KÉMENES Antal: Székely rovásírás és tulajdonjegyek. Tanulmány. Budapest, 1914.
KEÖPECZI SEBESTYÉN József: Székely rovásírásos bejegyzés a brassói magyar evangélikus egyház jegyzőkönyvében. Erdélyi Múzeum L. (1945) 1-2. 108.
KOROMPAY Klára: „A székely rovásírás". In: KISS Jenő - PUSZTAI Ferenc (szerk.): Magyar nyelvtörténet. Osiris Kiadó, Budapest, 2003. 102-105.
KÓSA Ferenc: A székelyderzsi rovásfelirat újabb megfejtési kísérleteiről. Nyelv- és Irodalomtudományi Közlemények XXXI. (1987) 1. 59-61.
KÓSA Ferenc: Gondolatok a székely rovásírás kutatásának lehetőségeiről és módjairól. In: SÁNDOR Klára (szerk.): Rovásírás a Kárpát-medencében. (Magyar Őstörténeti Könyvtár, 4.) Magyar Őstörténeti Kutatócsoport, Szeged, 1992. 69-77.
KÓSA Ferenc: Kísérlet a vargyasi rovásfelirat megfejtésére. Nyelv- és Irodalomtudományi Közlemények XXXVIII. (1994) 2. 153-156.
KÓSA Ferenc: Kísérlet a Vargyasi Rovásfelirat megfejtésére. In: Gazda József (szerk.): Kőrösi Csoma Sándor és a magyar nyelv. Kőrösi Csoma Sándor Közművelődési Egyesület, Kovászna-Csomakőrös, 2003. 155-159. (A korábbi cikk módosított szövegű változata.)
KÓSA Ferenc: Megjegyzések a vargyasi rovásírás újabb megfejtéséhez. Nyelv- és Irodalomtudományi Közlemények LII. (2008) 1. 72-80. http://www.sztanyi.ro/download/nyirk08-1.pdf
KUN Béla: Egy XVIII. századi rovásírásos ábécé. [Kolozsvár.] Magyar Nyelv XXXIII. (1937) 7-8. 251.
LÁSZLÓ Attila: Rovásfelirat Moldvából. Korunk XXVIII. (1969) 10. 1467.
LIGETI Lajos: A magyar rovásírás egy ismeretlen betűje. Magyar Nyelv XXI. (1925) 50-52.
MELICH János: Néhány megjegyzés a székely írásról. Magyar Nyelv XXI. (1925) 7-8. 153-159.
MIKE Bálint - KÓSA Ferenc: A dálnoki református templom és rovásfelirata. Korunk XL. (1981) 3. 214-219.
MUSNAI László: Székely rovásírásos emlékek. Magyar Nyelv XXXII. (1936) 7-8. 229-233.
MUSNAI László: Rovásírásos emlékeink. Magyar Nyelv LXIII. (1967) 1. 73-76.
NAGY Géza: A székely írás eredete. Ethnographia VI. (1895) 4. 269-276.
NÉMETH Gyula: A régi magyar írás eredete. Nyelv- és Irodalomtudományi Közlemények 45. (1917-20) 21-44.
NÉMETH Gyula: A nagyszentmiklósi kincs feliratai. (A Magyar Nyelvtudományi Társaság Kiadványai, 30.) Magyar Nyelvtudományi Társaság, Budapest, 1932.
NÉMETH Gyula: A magyar rovásírás. (A Magyar Nyelvtudomány Kézikönyve II./2.) MTA, Budapest, 1934.
NÉMETH Gyula: A székely írás egy új emléke: a homoródkarácsonyfalvi felirat. Magyar Nyelv XLI. (1945) 1-5. 11-16.
PÁLLFY Márton: Az énlaki és a konstantinápolyi rovásbetűs felirat. Cluj, 1936.
PÜSPÖKI NAGY Péter: Rovásírásos emlékeink olvasásának és egy ismeretlen írásrendszer megfejtésének elvi kérdései l. In: A nyíregyházi Jósa András Múzeum Évkönyve XV-XVII. (1972-74) Nyíregyháza, 1982. 36-54.
PÜSPÖKI NAGY Péter: A magyar rovásírás eredete. Magyar Nyelv LXXIII. (1977) 3. 303-313.
PÜSPÖKI NAGY Péter: A „rovásírás" írástani helye és szerepe a magyar művelődés történetében. In: KÁLLAY István (szerk.): Magyar Herold. Forrásközlő, családtörténeti és címertani évkönyv I. A magyar hivatali írásbeliség fejlődése 1181-1981. (A Történelem Segédtudományai Tanszék Kiadványai, 4.) ELTE Sokszorosítóüzem, Budapest, 1984. 9-22.
RÁDULY János: A kibédi pásztorok számadóbotja. Művelődés XXXVI. (1983) 12. 34-35.
RÁDULY János: A moldvabányai ferences templom régi rovásjegyei. Erdélyi Múzeum LXVIII. (2006) 3–4. 145–149.
RÁDULY János: Kiegészítés a kibédi pásztorbot számrendszeréhez. Művelődés XXXVII. (1984) 11. 38.
RÁDULY János: Rovásírásos nyelvemlék Kibéden. Művelődés XLII. [XLVI.!] (1993) 2. 44-45.
RÁDULY János: A vargyasi rovásemlék olvasata. Nyelv- és Irodalomtudományi Közlemények XXXVIII. (1994) 2. 151-152.
RÁDULY János: Rovásíró őseink. Adalékok rovásírásunk ismeretéhez. Firtos Művelődési Egylet, Korond, 1995.
RÁDULY János: Nemzeti kincsünk: a ROVÁSÍRÁS. Tanulmány. Székely Útkereső Kiadása, Székelyudvarhely, 1998.
RÁDULY János: A rovásírás vonzásában. Adalékok rovásírásunk ismeretéhez. (Hazanéző Könyvek Sorozat) Firtos Művelődési Egylet, Korond, 1998.
RÁDULY János: Titkok a rovásírásban. Adalékok rovásírásunk ismeretéhez. Erdélyi Gondolat Kiadó, Székelyudvarhely, 2004.
RÁDULY János: Tanuljunk könnyen rovásírni! Segédkönyv a rovásírás elsajátításához. Erdélyi Gondolat Kiadó, Székelyudvarhely, 2004.
RÁDULY János: Az isztambuli székely (magyar) rovásemlék. Kismonográfia. Erdélyi Gondolat Kiadó, Székelyudvarhely, 2007.
RÁDULY János: Hány erdélyi rovásemlékünk Árpád-kori?* Örökségünk I. (2007) 4. 30.
RÁDULY János: Támlap rovásírásos emlékekhez. Örökségünk II. (2008) 1. 12-13.
RÁDULY János: Újabb adatok az énlaki rovásemlék olvasatához. Örökségünk II. (2008) 3. 14-15.
RÁDULY János: Beszélő rovásemlékek. Adalékok rovásírásunk ismeretéhez. Hoppá Kiadó, Marosvásárhely, 2008.
RÓNA-TAS András: A magyar rovásírás és a Mátyás-kori humanizmus. Néprajz és Nyelvtudomány XXIX-XXX. (1985-1986) 173-179.
SÁNDOR Klára: A Bolognai Rovásemlék. A székely rovásírás 1. (Magyar Őstörténeti Könyvtár, 2.) Magyar Őstörténeti Kutatócsoport, Szeged, 1991.
http://www.bkiado.hu/netre/netre_bologna/bologna.htm
SÁNDOR Klára: A székely rovásírás átvételének lehetséges útjai. In: Uő. (szerk.): Rovásírás a Kárpát-medencében. (Magyar Őstörténeti Könyvtár, 4.) Magyar Őstörténeti Kutatócsoport, Szeged, 1992. 79-89.
SÁNDOR Klára (szerk.): Rovásírás a Kárpát-medencében. (Magyar Őstörténeti Könyvtár, 4.) Magyar Őstörténeti Kutatócsoport, Szeged, 1992.
SÁNDOR Klára: A székely írás megíratlan története(i?). Erdélyi Múzeum LVIII. (1996) 1-2. 83-93. http://epa.oszk.hu/00900/00979/00011/07sandor.htm
SÁNDOR Klára: A gelencei rovásírásos felirat. Magyar Nyelv XCII. (1996) 2. 80-82.
SEBESTYÉN Gyula: Telegdi János 1598-iki Rudimentájának hamburgi és marosvásárhelyi kézirata. (Huszonegy hasonmással a szövegben.) Magyar Könyvszemle XI. (1903) 3. 247-280. http://epa.oszk.hu/00000/00021/00120/pdf/247-280.pdf
SEBESTYÉN Gyula: Rovás és rovásírás. Ethnographia XIV. (1903) 1-2. 1-29.; 3. 81-125.; 4. 161-189.; 6. 273-287.; 7. 313-340.
SEBESTYÉN Gyula: Rovás és rovásírás. Ethnographia XV. (1904) 6. 241-255.; 7. 288-311.; 8-9. 337-422.
SEBESTYÉN Gyula: Rovás és rovásírás. Ethnographia XVII. (1906) 265-284.; 343-355.
SEBESTYÉN Gyula: Rovás és rovásírás. Ethnographia XVIII. (1907) 1. 74-87.
SEBESTYÉN Gyula: Rovás és rovásírás. (Magyar Néprajzi Könyvtár, 2.) Magyar Néprajzi Társaság, Budapest, 1909. (hasonmás kiadás: Tinta Könyvkiadó, Budapest, 2002.)
SEBESTYÉN Gyula: Glosszák a konstantinápolyi nyelvemlékhez. Ethnographia XXIV. (1913) 3. 139-146.
SEBESTYÉN Gyula: Újabb glosszák a konstantinápolyi rovásírásos magyar nyelvemlékhez. Ethnographia XXV. (1914) 1. 1-13.; 2. 65-80.
SEBESTYÉN Gyula: A magyar rovásírás hiteles emlékei. MTA, Budapest, 1915.
http://konyv-e.hu/MOK/SGY_A_magyar_rovasiras_he.pdf
SEBESTYÉN Gyula: A magyar rovásírás eredetéről. Nyelv- és Irodalomtudományi Közlemények 45. (1918) 2-3. 292-302.
SEBESTYÉN Gyula: Miként bizonyosodott be a székely rovásírás hitelessége? In: Csutak Vilmos (szerk.): Emlékkönyv a Székely Nemzeti Múzeum ötvenéves jubileumára. Székely Nemzeti Múzeum, Sepsiszentgyörgy, 1929. 244-251.
SZABÓ Károly: A régi hun-székely írásról. Budapesti Szemle V (1866). 114-143; VI. 106-130, 233-277.
SZEKEL' Estvan: Chronica ez vilagnac yeles dolgairol. Craccoba ... 1559. (Kiad. GERÉZDI Rabán. Budapest, 1960.)
SZÉKELY Zoltán: Árpád-kori rovásjelek a Székelyföldről. In: Boér Hunor (szerk.): Acta - 1996 I. Székely Nemzeti Múzeum-Csíki Székely Múzeum-Erdővidéki Múzeum. Sepsiszentgyörgy-Csíkszereda, 1997. 171-174.
SZIGHETY Béla: Rovásírás a bögözi freskón. Erdélyi Múzeum XXXV. (1930) 10-12. 368-369.
SZŐNYI-SÁNDOR Klára: A székely rovásírás. Néprajz és nyelvtudomány XXXIII (1989-1990) 65-80.
TÁNCZOS Vilmos: A moldvabányai rovásfeliratról és keletkezésének hátteréről. Erdélyi Múzeum LXVIII. (2006) 3–4. 150–156.
TELEGDI János: Rudimenta priscae Hunnorum linguae brevibus quaestionibus et esponsibus comprehensa, cum praefatione epistolari Joannis Decii Barovii ad Telegdinum (a műhöz BARANYAI DECSI János írt méltató előszót). 1598. (Újraközlése: Rudimenta. Ars Libri, Budapest, 1994.)
VÁSÁRY István: A magyar rovásírás. A kutatás története és helyzete. In: Kelet-kutatás (1974). Tanulmányok az orientalisztika köréből. Budapest, 1975. 159-171.
VÁSÁRY István: rovásírás, székely rovásírás /szócikk/ In: ORTUTAY Gyula (főszerk.): Magyar Néprajzi Lexikon IV. Né-Sz. Akadémiai Kiadó, Budapest, 1987. 376-378.
VÉKONY Gábor: Későnépvándorláskori rovásfeliratok a Kárpát-medencében. (Életünk Könyvek) Szombathely, 1987.
VÉKONY Gábor: A székely írás. Emlékei, kapcsolatai, története. Nap Kiadó, Budapest, 2004.
VERANCSICS Antal: Összes munkái I-II. (SZALAY László kiad.) MTA, Budapest, 1857.
VÉRTES O. András: Kájoni x betűje. Magyar Nyelv LXII. (1966) 4. 461-462.
VÉRTES O. András: Az erdélyi x betűről. Magyar Nyelv LXVI. (1970) 2. 214-215.
VIKÁR Béla: A hun magyar írás vagy rovás-írás. Székely-Udvarhely (1903) 68-72.
VIKÁR Béla: A hun magyar írás vagy rovás-írás. Három eredeti írásrajzzal. Székely-Udvarhely 1903. /Különny. a Székely-Udvarhelyből./
VISKI Károly: Az öreg székely rovásírása. Néprajzi Értesítő XXIV. (1932) 1. 27-28.