Ultima actualizare: 2010-12-15
Autor: ALBERT Ernő
Sintagma „agresiune verbală" a început să fie utilizată recent. Cuvântul agresiune s-a înrădăcinat în limba maghiară din termenul latin agresso, cu sensul de violenţă, atac, neîndurare sau chiar de constrângere, forţare. Înseamnă dorinţa cuiva de a-şi ataca, umili, insulta semenii, de a prejudicia onoarea acestora. Pentru o distincţie mai bună, agresiunii i s-au ataşat atributele de „fizică" sau „verbală", însă agresiunii fizice i se asociază într-o măsură mai mică sau mai mare şi agresiunea verbală, cel puţin în pregătirea sau chiar în derularea acesteia. În acest caz vom limita agresiunea fizică la bătaie.
Agresiunea verbală se manifestă prin izbucnirea pasiunilor, a mâniei impulsive, a urii, acompaniată în cele mai multe cazuri de o intensitate sonoră mare, însă chiar dacă are loc în mod mocnit, tot clocoteşte de blesteme. Manifestarea ei se schimbă de-a lungul timpului, se şi transformă. Este influenţată de mediu: este moştenită din tată în fiu, din generaţie în generaţie, este transmisă de cunoscuţi, se aliniază la diversele mode ale vremii. Este purtătoarea existenţei locului ocupat în societate, a construcţiei psihice, a temperamentului, a sensibilităţii şi a viziunii generaţionale. Anumite diferenţe apar şi de la regiune la regiune. A fost de asemenea constatat că bărbaţii sunt mai agresivi decât femeile.
Deşi este frecventă manifestarea ei în locuţiuni permanente, unii îşi dezvoltă expresii particulare, personale, unice.
Agresiunea verbală înseamnă utilizarea cuvintelor dure care aduc ofensă bunului-gust sau simţului nostru moral. Din cauza conţinutului, a mesajului pe care-l transmit, agresiunile verbale nu se regăsesc în utilizarea exigentă, distinctă, sofisticată a limbii şi nici în discursurile publice.
Se poate observa şi o schimbare în atitudinea faţă de utilizarea lor. Cu secole înainte făptuitorul era pedepsit conform cerinţelor vremii, prin bătaie cu bastonul sau cu nuiaua, prin încarcerare, era obligat la plata unei sume sau chiar condamnat la moarte. Între manifestările directe cele mai frecvente ale agresiunii verbale este blestemul, înjurătura, imprecaţia, iar în categoria indirectă putem încadra calomnia, bârfa, intriga etc. În completare, putem să afirmăm că o formă a umilirii verbale poate fi şi vorbitul urât în faţa cuiva, ocărârea, defăimarea, răspândirea de zvonuri neadevărate, ruşinarea brutală. Trebuie să amintim însă imediat că enumerarea separată nu înseamnă încetarea relaţiei între sensul diverselor cuvinte sau locuţiuni pentru că bârfa poate fi prezentă atât în blesteme cât şi în înjurături. În volumul VII al Arhivei Secuieşti (279), în decretul Scaunului principal de guvernare din 22 ianuarie 1720, în urma marii secete şi a ciumei care a înjumătăţit populaţia s-a formulat astfel: „Se constată că comunitatea, în timpul vizitei lui Dumnezeu [aluzie la secetă şi la ciumă], în loc să se umilească... toate păcatele s-au răspândit... ocărârea, înjurătura, blestemul... abia sunt considerate păcate."
Agresiunea verbală este opusul virtuţii verbale. În anumite vremuri apar din ce în ce mai des persoane care prin manierele lor jignitoare, exacerbate sau prin felul lor de a vorbi tind spre distrugerea obiceiurilor, creează indignare prin utilizarea de cuvinte şi expresii violente, atacatoare, urâte. Adesea nu pasiunile sunt cele care stârnesc utilizarea unui asemenea limbaj, ci aroganţa verbală, tendinţa spre şocare, căutarea de a ieşi în evidenţă, eventual etalarea curajului, opoziţia faţă de bunul-simţ sau bunele moravuri. În anumite cazuri, agresiunea verbală este atât de obişnuită încât devine naturală în limbajul curent şi apare aproape în fiecare frază, poate chiar ca şi cuvânt de umplutură, repetându-se sau variind. Utilizarea acestui limbaj îl califică pe utilizatorul său.
Acest limbaj a pătruns în literatură şi artă. Poate fi văzut/auzit în opere literare, pe scene, în emisiunile de televiziune, în filme. Acest fapt atrage pierderea bunelor exemple. Nu din întâmplare este numit şi murdărie verbală. Schimbarea acestei situaţii plasează întreaga societate în faţa unei sarcini grele - atât pe părinţi cât şi instituţiile, comunităţile mai mici sau mai mari, sau artele cu tendinţe diferite.