trimite prin


Pelerinaj
Publicare:  2010-11-03
Ultima actualizare:  2010-12-15
Autor:  TÁNCZOS Vilmos

Conceptul de absolvire

Absolvirea (indulgentia) aparţine de teologia şi practica liturgică a Bisericii Romano-Catolice. De la Conciliul de la Trident (1545-1563), teologia catolică clarifică diferenţa dintre iertarea păcatelor prin sfânta împărtăşanie şi absolvirea de pedeapsa impusă pentru ispăşirea păcatelor. Astfel, în cadrul sfintei împărtăşanii, persoana care îşi mărturiseşte şi se căieşte pentru păcatele comise este iertată şi absolvită de penitenţa eternă prescrisă pentru păcatele capitale. Totuşi, pentru păcatele deja iertate se prescrie penitenţă cu durată determinată, iar păcătosul este sortit suferinţei în purgatoriu pentru o perioadă dată. În dogma romano-catolică pelerinajul reprezintă absolvirea de pedepsele pentru păcatele deja iertate.


Absolvirea de păcate în cadrul pelerinajului este o practică legitimă a bisericii romano-catolice, întrucât învestită fiind cu puterea dată de Hristos, biserica deţine dreptul de iertare a păcatelor şi absolvire de pedeapsă (Matei 16.19), pe de o parte, iar pe de altă parte, datorită meritelor lui Hristos, ale Sfintei Maria şi ale sfinţilor bisericii, posedă un tezaur inepuizabil (thesaurus Ecclesiae) pe care deschizându-l, îi poate propune celui care se căieşte merite echivalente cu penitenţa în purgatoriu pe o perioadă determinată. Thesaurus Ecclesiae este comoara Bisericii Romano-Catolice, tezaur care nu este recunoscut de Biserica Ortodoxă, iar existenţa lui este negată explicit de bisericile protestante. În secolele XVI şi XVIII, şi în rândul Bisericii Greco-Catolice unită cu Roma s-au format locuri de pelerinaj (de exemplu, Máriapócs din Ungaria, Nicula din Transilvania). Aceste locuri erau vizitate şi de credincioşii romano-catolici.

 

 


Termenul maghiar de „búcsú" provine din turca veche, din cuvântul „boš" = „gol", respectiv „boša" = „se goleşte", care a intrat în vocabularul limbii maghiare chiar înainte de descălecare sub forma de „bošay"~„bošuy" având înţelesul de „scutire", „îngăduinţă" şi doar secole mai târziu i-a fost transformat înţelesul în „iertare" (indulgentia). Cuvântul „búcsú", deja încetăţenit în limba maghiară, a fost preluat şi în limba română sub forma de „buciu"~„bâlciu", care are în primul rând înţelesul de „târg", „mulţime", „sărbătoare", care se referă fără echivoc la înţelesul vechi al termenului, şi anume „târg", „sărbătoare a comunităţii".


Pelerinajul (indulgentia) era numărat în zile sau ani, pentru că în Evul Mediu însemna absolvirea publică de ispăşirea păcatelor pentru o perioadă dată. Biserica diferenţiază între indulgentia parţială şi totală în funcţie de absolvirea obţinută, care poate elibera total sau parţial credinciosul de penitenţa prescrisă pe o anumită perioadă. Dogma catolică permite credinciosului să doneze morţilor absolvirea obţinută în cadrul pelerinajului. Însă sufletele moarte nu ţin de competenţa bisericii, de aceea biserica se roagă la Dumnezeu pentru aceste suflete, ca în schimbul absolvirii obţinute de persoana în viaţă să le absolve de ispăşirea păcatelor pe durată determinată.


Obţinerea absolvirii impune condiţii necesare: botez, starea de graţie (împărtăşanie, sacrificiu), intenţia de a obţine absolvirea (rugăciune pentru intenţia papei), îndeplinirea faptelor bune prescrise (penitenţa, repararea răului).


Caracterul de suprimare a datoriei, al indulgenţei, pare a fi un concept teologic perimat, dar tocmai acest aspect al teologiei absolvirii s-a impregnat profund în conceptele religioase populare. Variatele forme de mântuire (via sacra, drumul crucii, penitenţa etc.) practicate în timpul pelerinajului oferă creştinului oportunitatea dezlegării de pedepsele pentru păcatele din această lume sau din lumea de apoi. Această perspectivă este prezentă şi în formulele de încheiere de tip contractual din rugăciunile populare arhaice, care exprimă credinţa în posibilitatea iertării păcatelor sau a absolvirii pedepselor în schimbul invocării calvarului trăit de Hristos.


Doar papa sau persoana (de obicei episcop) şi grupul împuternicit de papă pot încuviinţa absolvirea. Biserica leagă obţinerea indulgenţei, adică a împărţirii absolvirii din thesaurus Ecclesiae, de anumite locuri (de ex. Roma, Pământul Sfânt, biserici franciscane), de anumite perioade (de ex. anii sfinţi jubiliari în Roma, zilele sfinţilor protectori ai bisericii), de anumite obiecte (de ex. moaşte, vizitarea unor morminte) sau de persoane date (de ex. preotul care ţine prima slujbă sau o slujbă jubiliară, participarea în asociaţii religioase). Obţinerea absolvirii legată de un anumit loc este cea mai importantă formă de practică religioasă populară de gen.

 

Pelerinajul


Pelerinajul credincioşilor catolici la locuri de pelerinaj în vederea absolvirii sau a obţinerii indulgenţei se numeşte búcsújárás. Perspectiva religioasă populară - diferită de modul de gândire teologică intelectuală - nu are caracter juridic precis, ea consideră benefic pelerinajul în general şi atribuie pelerinajului funcţii necunoscute de dreptul canonic al bisericii. În viziunea populară sintetică pelerinajul poate avea simultan mai mute scopuri, ca (1) ispăşirea păcatelor din trecut, (2) exprimarea recunoştinţei pentru faptele bune, (3) influenţarea pozitivă a viitorului prin cereri (de ex. însănătoşire, eliberarea de probleme materiale, îndeplinirea cu succes a unor sarcini etc.). Alte motive pentru pelerinaj pot fi dorinţa de a trăi o experienţă comunitară sau trăirea apartenenţei la o comunitate locală sau naţională (4) sau dorinţa de a cutreiera, a vedea lumea, de a cunoaşte persoane şi locuri străine, cu alte cuvinte turismul (5). Pentru anumite persoane care participă la pelerinaj, el poate avea şi funcţii economice (de ex. comerţ, cerşit), (6) iar în cazul unor comunităţi regionale pelerinajul poate avea şi alte funcţii sociale (de ex. socializare, alegerea partenerului, târg de fete etc.).


Practicile de pelerinaj la locurile sfinte pot fi percepute ca mari drame ritualice pentru că din când în când, în diferite locaţii, utilizând anumite obiecte şi texte se reconstituie într-o reprezentaţie ritualică comunitară acţiuni deja cunoscute. Scopul ultim al dramei nu este doar de natură teologică (absolvirea de păcate), ci experienţa trăirii catharsisului religios. Şirul de acţiuni în pelerinajul tradiţional este format din următoarele momente ritualice: 1. pregătire sufletească (formularea intenţiei de obţinere a absolvirii, dorinţa de ispăşire, cerere, jurământ, rugăciune etc.); 2. pregătirea practică (alimente, port, embleme religioase); 3. parcurgerea drumului (via sacra); 4. sosirea la locul sfânt, salutul de bun- venit; 5. vizitarea, atingerea (aşa-numita atingere), sărutarea imaginii sau statuii sfinte; 6. împărtăşania şi euharistie; 7. cazare (de ex. înnoptarea în biserică, prezenţa permanentă la locurile sfinte); 8. participarea la slujbă şi alte oficii divine (de ex. veghe, drumul crucii); participarea la alte momente liturgice sau paraliturgice locale (de ex. procesiune, aşteptarea răsăritului în zori de Rusalii la Şumuleu Ciuc, vizionarea dramatizărilor patimilor evanghelice etc.); 10. cumpărarea unui memento pentru cei rămaşi acasă sau procurarea altor obiecte de la locurile sfinte şi sfinţirea lor (de ex. ruperea crengilor sau adunarea plantelor de la locurile sfinte); 11. cumpărarea unor obiecte profane (bâlci); 12. distracţie profană la locul de pelerinaj (de ex. carusel, mâncare-băutură etc.); 13. pregătirea pentru întoarcerea acasă, binecuvântare; 14. pelerinajul către casă, 15. sosirea acasă, împărţirea darurilor aduse; 16. întoarcerea în cotidian (îndeplinirea unor sarcini practice, exprimarea recunoştinţei).

Locuri de pelerinaj


Locurile care sunt vizitate pentru obţinerea indulgenţei, absolvirii se numesc locuri de pelerinaj sau locuri sfinte. Aici se află moaşte ale unor sfinţi, respectiv imagini şi statui sfinte legate de cultul lor. Vizitarea lor poate aduce absolvirea. Iertarea păcatelor este asociată şi cu comemorarea (dedicatio Ecclesiae) sfinţilor protectori ai bisericilor, ai capelelor sfinţite. În zonele catolice din Secuime sărbătoarea dată de pelerinaj se mai numeşte şi pelerinajul comitatului (judeţului) sau, pe scurt, comitat (judeţ) (de ex. „mergem la comitat"), deoarece denumirea de comitat păstrează în acest caz înţelesul arhaic de „enorie", „parohie".


Pelerinajul are propria sa istorie culturală. Practicile de pelerinaj şi motivaţiile acestor practici s-au schimbat de la o perioadă la alta. Destinaţiile primelor pelerinaje au fost Pământul Sfânt sau locurile vizitate de Hristos şi apostoli (secolul al III-lea). Mai târziu acestora li s-au adăugat mormintele şi locurile unde se păstrau moaştele sfinţilor, martirilor şi apostolilor (secolul al IV-lea). În Europa Evului Mediu timpuriu (secolele IX şi X) s-au format locurile de pelerinaj unde aveau loc apariţiile îngerilor (în primul rând Sfântul Mihail) şi venerarea Fecioarei Maria. Mai târziu (secolele XIII şi XIV) apar minunile şi locurile de pelerinaj ale euharistiei. La sfârşitul secolului al XV-lea, în Transilvania, locuitorii Bistriţei au cerut indulgenţă, absolvire pe şapte ani de Ziua Domnului, de sărbătoarea euharistiei. În secolele XIV şi XV mormântul Sfântului Ladislau din Oradea, respectiv catedrala din oraş, terminată în 1456, au devenit locuri de pelerinaj de anvergură europeană. Cultul Fecioarei Maria, practicat la biserica franciscană din Hunedoara în secolul al XV-lea, care, conform tradiţiei, s-a format în jurul unei imagini a Mariei („multe graţieri au obţinut creştinii de la ea") adusă din Italia de Sfântul Ioan de Capistran, a dispărut în timpul Reformei religioase.


Majoritatea locurilor maghiare de pelerinaj s-a format sub semnul venerării Fecioarei Maria pe timpul Contrareformei şi a religiozităţii baroce (Maica Domnului de pe Muntele Carmel din biserica franciscană din Radna, sfânta icoană care lăcrimează din biserica Sfânta Treime din Cluj), dar există numeroase locuri de pelerinaj unde venerarea Fecioarei Maria datează din perioade anterioare Reformei (de ex. cultul Sfintei Maria Mare la biserica Matei din cetatea Buda, altarul Sfânta Maria din capela Bakócz din Esztergom, Sfânta Maria din bisericile de cult ale franciscanilor din Şumuleu Ciuc şi Szeged etc.). În Transilvania secolului al XVI-lea, Reforma a anihilat locurile de pelerinaj medievale, distrugând majoritatea moaştelor, icoanelor şi statuilor de cult. Practicile catolice de pelerinaj erau leit motivul pamfletelor apărute în dezbaterile religioase protestante din secolele XVI şi XVII (de ex., în cărţile lui Szkhárosi Horváth András, Bornemisza Péter, Komáromi Csipkés György). În epoca principatului protestant transilvănean pelerinajul a dăinuit fără întrerupere şi s-a înnoit după Contrareformă doar în cazul pelerinajului de la Şumuleu Ciuc. Pe lângă Şumuleu Ciuc, Maria Radna şi Cluj au devenit locuri de venerare a Mariei în perioada barocă. La Cluj, cultul Mariei s-a estompat în secolul al XIX-lea, iar Radna şi-a pierdut majoritatea zonelor de atracţie în secolul XX din cauza Dictatului de la Trianon.


Pelerinajul se transformă într-un fenomen de masă, dispare zona de atracţie locală de mai devreme, îmbracă un caracter naţional (de ex., în cazul pelerinajului de la Şumuleu Ciuc), se scurtează timpul alocat parcurgerii drumului presupus de pelerinaj şi timpul alocat vizitării locurilor sfinte, individul încetează a mai fi participant şi devine un spectator pasiv etc. În acelaşi timp, pentru anumite categorii sociale, funcţiile nereligioase ale pelerinajului devin mai pregnante (de ex. turismul, nevoia de a vedea lumea, exprimarea identităţii locale sau naţionale, diferitele forme de distracţie etc.). În consecinţă, în contextul modernităţii trăirea religioasă în cadrul pelerinajului pierde din profunzimea interioară care îi era caracteristică altădată.


Bibliografie selectivă
BÁLINT Sándor - BARNA Gábor: Búcsújáró magyarok. A magyarországi búcsújárás története és néprajza. Szent István Társulat, Budapest, 1994.
BANGÓ F. Jenő: Die Wallfahrt in Ungarn. Wien, 1978.
BARNA Gábor: Búcsújárók. Lucidus Kiadó, Budapest, 2001.
BARNA Gábor (szerk.): „Mária megsegített." Fogadalmi tárgyak Máriaradnán I-II. (Devotio Hungarorum, 9.) Néprajzi Tanszék, Szeged, 2002.
ISTVÁN Anikó: „Most segíts meg, Mária..." A futásfalvi Sarlós Boldogasszony-napi búcsú szövegrepertóriuma. (Kriza Könyvek, 20.) Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 2003.
MOHAY Tamás: A csíksomlyói csíksomlyói pünkösdi búcsújárás. Történet, eredet, hagyomány. Nyitott Könyv-L'Harmattan, Budapest, 2009.
VASS Erika: A búcsú és a búcsújárás mint rituális dráma. Lexika Kiadó-MTA Könyvtára, Budapest, 2009.

Taguri