trimite prin


Strâgoiul (strigoiul)
Publicare:  2010-11-17
Ultima actualizare:  2011-03-04
Autor:  KESZEG Vilmos

Fiinţă mitică foarte cunoscută până în trecutul apropriat, face parte din mitologia ţărănească a societăţii agrare şi crescătoare de animale.


1. Apare ca iubit înflăcărat, diabolic, o fiinţă ispititoare care sălăşluieşte în locuri părăsite, gropi, adâncituri, păduri, păşuni tufoase şi cimitire. Porneşte la drum după apus de soare. Parcurge cerul încet, în linie dreaptă, scoţând scântei. Are forma oiştii carului sau a unei comete. Are capul lat şi rotund, corpul şi coada lung întinse. Uneori se poate recunoaşte în înfăţişarea lui forma unui bărbat sau a unui şarpe. În general bântuie fetele dezamăgite şi văduvele singuratice, care trăiesc deseori în cătune. Odată ajuns la victimă, năvăleşte fulgerător asupra casei acesteia, coboară prin coşul de fum şi, împrumutând chipul iubitului înşelător sau al soţului plecat de acasă, face dragoste cu victima toată noaptea. Mai rar, răpeşte victima prin geam, o poartă deasupra pădurii şi face dragoste cu ea până în zori, la marginea pădurii. Nu suportă razele soarelui răsărind, din acest motiv îşi părăseşte victima în grabă, înainte de zori. 


Figura lui apare în general atât în mitologia popoarelor slave învecinate, cât şi în credinţa populară românească. Este un incubus (fiinţă cu înfăţişare masculină, care face dragoste cu femei). Conform constatării etnologiei comparate din secolul al XX-lea, „este remarcabil faptul că rolul erotic al strâgoiului nu s-a păstrat peste tot în aceeaşi formă, deşi este în mod incontestabil un element original, esenţial al întregului complex. În zonele locuite de maghiari apare foarte frecvent." (Róheim 1925: 97.) Credinţa legată de strâgoi explică fenomenul obsesiei sexuale. Femeia obsedată este exaltată, aşteaptă întâlnirea cu emoţie sau cu teamă, atenţia ei este confuză şi fixă (se concentrează asupra vizitatorului, vorbeşte cu acesta), are vedenii (contrar celor din jur, sesizează cu precizie însuşirile vizitatorului) şi trăieşte senzaţii sexuale. După experienţa trăită devine deprimată, extenuată.
Persoana vizitată de strâgoi este urmărită cu atenţie de anturajul ei. Uneori este marginalizată, casa ei este ocolită, dar şi în acest caz se află în centrul atenţiei; alteori este vizitată ca un bolnav, vecinii încearcă să-i atragă atenţia purtând-o cu vorba, rugându-se în prezenţa ei. Metodele preventive sunt veghea şi rugăciunea împreună cu persoana ispitită, umplerea mediului său înconjurător cu mirosuri dezgustătoare (arderea cornului de bou, împrăştierea excrementelor), apariţia persoanei posedate în stare neîngrijită (păr nepieptănat, haine murdare, dezordonate), adăpostirea persoanei posedate într-un mediu străin (la rude, într-un sat vecin).


Deoarece mitologia ortodoxă consideră strâgoiul ca o manifestare a necuratului, a diavolului în chipul rudei răposate, liturghia ortodoxă sau plata acatistelor sunt considerate de asemenea metode eficace.
Apariţia strâgoiului, fenomenul luminos care îl însoţeşte stârnesc groaza, chiar şi adulţii fug din apropierea lui. Cu toate acestea, între anii 1930-1940 adulţii nu au scăpat nicio ocazie pentru a atrage atenţia copiilor de 7-14 ani asupra acestui fenomen şi pentru a îndemna fetele să ducă o viaţă cinstită. Procedeul este cunoscut în diferitele culturi sub denumirea de cultivarea imaginaţiei.
Mitologia strâgoiului a fost cunoscută până în a doua jumătate a secolului al XX-lea în Câmpia Transilvaniei, în Ţinutul Arieşului, pe valea Nirajului în ţinutul Călatei, în Ghimeş şi Moldova, precum şi la secuii strămutaţi din Bucovina.


În general, în fiecare localitate se cunoşteau persoane ispitite de strâgoi. Naraţiunile despre strâgoi conţin în general următoarele elemente: întâlnirea cu strâgoiul; strâgoiul posedă femeia devenită depresivă din cauza divorţului; în final, strâgoiul este îndepărtat din casă, sau intervine moartea femeii posedate.


Subiectul legendei cunoscute în Câmpia Transilvaniei este următorul: strâgoiul îşi vizitează regulat victima; o persoană curajoasă se angajează să-l prindă şi să-l lege; când strâgoiul se apropie de victimă, specialistul desenează pe jos un cerc magic şi înfige în el o furcă, pe mânerul furcii aşează o monedă; strâgoiul legat coboară în mijlocul cercului şi se transformă în bărbat; specialistul îi vorbeşte strâgoiului întruna (despre vreme, despre cultivarea grâului etc.; vorbesc într-o limbă străină sau rostesc forma fonetică a cuvintelor în sens invers); odată cu apropierea răsăritului de soare, strâgoiul crapă/piere sau promite că nu-şi va mai chinui victima.


2. Cealaltă formă a strâgoiului este ajutorul-diavol, spiritul ajutător.


O persoană care se oferă voluntar cloceşte sub braţ primul ou al unei găinuşe negre (în Câmpia Transilvaniei) sau curci negre (în Bucovina). Strâgoiul ieşit din ou are forma unui gândac sau a unui spirit. Cu ocazia meselor, prima îmbucătură din mâncare şi prima înghiţitură din băutură trebuie să fie date spiritului pe sub masă sau aruncate într-un colţ de încăpere. Nu poate fi nimicit, este neliniştit şi serviabil.


Trebuie să i se dea de lucru încontinuu (zi şi noapte): să păzească animalele, să transporte încărcături mari, să facă munci agricole. Dacă nu are de lucru, îl chinuie pe stăpânul său. În acest caz trebuie să primească sarcini imposibile (de exemplu, să care apă cu sita). Potrivit superstiţiei ungureşti este un succubus (întreţine legătură sexuală cu stăpânul său de sex bărbătesc), această funcţie a lui fiind necunoscută în Transilvania. Există un singur mod de a scăpa de el. Stăpânul său comandă o batistă decorată cu broderii, în care îl leagă pe strâgoi, apoi pune batista în buzunar, cu colţul brodat scos în afară. Dacă cineva fură batista, dracul nu se va mai întoarce. În mitologiile locale sau regionale până şi în zilele noastre se ţine cont de acele persoane care au avut parte de strâgoi. După moartea stăpânului, strâgoiul este moştenit de un alt membru al familiei sau este vândut unui străin.


În Transilvania (în Câmpia Transilvaniei şi în Ghimeş) numele spiritului ajutător este ördög (drac), în Voivodina şi la vest de Sătmar, pe teritoriul Ungariei se numeşte lüdérc (strâgoi), lüdérccsirke (pui de strigoi) sau mitmike. În mitologia românească se numeşte spiriduş şi este demonul benefic al casei.


Bibliografie selectivă
BIHARI Anna: Magyar hiedelemmonda katalógus. (Előmunkálatok a Magyarság Néprajzához 6.) MTA Néprajzi Kutatócsoport, Budapest. 1980.
DÖMÖTÖR Tekla: A magyar nép hiedelemvilága. Corvina, Budapest. 1981.
HOPPÁL Mihály: A magyar lidérc-hiedelemkör szemantikai modellje. Ethnographia LXXX. (1969) 3. 402-414.
KESZEG Vilmos: Mezőségi hiedelmek. Mentor Könyvkiadó, Marosvásárhely. 1999.
KESZEG Vilmos: Történetek a lüdércről. In: CZÖVEK Judit (szerk.): Imádságos asszony. Tanulmányok Erdélyi Zsuzsanna tiszteletére. Gondolat-Európai Folklór Intézet, Budapest. 2003. 146-167.
PÓCS Éva: Néphit. In: DÖMÖTÖR Tekla (főszerk.): Magyar Néprajz VII. Akadémiai Kiadó, Budapest. 1990. 527-692.
RÓHEIM Géza: Magyar néphit és népszokások. Athenaeum, Budapest. 1925.
VULCĂNESCU, Romulus: Mitologie română. Editura Academiei, Bucureşti. 1987.