trimite prin


Casa „Ioan de Hunedoara”, Baia Mare
Publicare:  2010-02-17
Ultima actualizare:  2010-02-17
Autor:  Weisz Attila
Date despre monument
Adresa: piaţa Libertăţii 18., Baia Mare, judeţul Maramureş
Cod: MM-II-m-A-04463
Datare: cumpăna secolelor XV–XVI.

Date istorice

La începutul secolului al XIV-lea s-a format din două localităţi (Zazarbánya şi Rivulus Dominarum) oraşul Baia Mare, important centru privilegiat de extragere şi prelucrare al metalelor neferoase, care în 1411 ajunge în posesia despotului sârb Ştefan Lazarevici, de la moştenitorul căruia în 1445 a amanetat Ioan de Hunedoara. După moartea lui Ioan de Hunedoara oraşul a fost moştenit de fii săi, iar după alegerea lui Matia Corvinul ca şi rege al Ungariei, ajunge în proprietate regală. În secolele al XV–XVI-lea Baia Mare era unul dintre cele mai importante oraşe din punct de vedere economic al Regatului Ungariei, de exemplu în 1463 cămara de monetărie din această localitate produce 20 000 de ducaţi de aur, fiind cea mai productivă în aceea perioadă. În 1464 Matia Corvinul a redat localităţii statutul de oraş liber regal, iar în 1469 i-a oferit dreptul de construire a zidurilor defensive în jurul oraşului. În 1472 străzile oraşului erau pietruite. Prosperitatea economică a perioadei domniilor lui Matia Corvinul şi Vladislav II. a avut efect benefic şi asupra oraşului, şi implicit asupra imaginii localităţii. Cercetările din ultimii ani, legate de reabilitarea centrului vechi al oraşului Baia Mare, au evidenţiat o serie de clădiri gotice târzii, comparabilă cu cele din Bistriţa sau Sibiu. Cea mai semnificativă clădire a acestei serii este aşa-numita „Casa Ioan de Huneadoara”, a cărei cercetare s-a remarcat prin numeroasele noi rezultate.

 

Casa „Ioan de Hunedoara” (sau casa Elisabeta Szilágyi) se află pe latura estică a centrului vechi al oraşului Baia Mare, o casă caracterizată printr-un rezalit de colţ spre centru care ocupă aproape jumătatea faţadei. Mult timp pe această latură a centrului doar această casă a arătat elemente medievale semnificative, şi doar cercetările ultimului deceniu au dezvelit faptul, că şi clădirile învecinate (casele Bay, Schreiber, respectiv casa de la nr. 17) dispun de ancadramente gotice târzii in situ, printre altele trei ancadramente de poartă, decorate cu baghete încrucişate. O casă de colţ din latura de nord de asemenea dispune de ancadramente gotice la parter şi la etaj. Toate pivniţele cunoscute de noi din centrul oraşului deţin deasemenea fragmente sau ancadramente medievale, şi este posibil ca cercetările ulterioare vor mai dezveli şi alte detalii din această epocă la parterul sau la etajul celorlalte clădiri ale centrului. Ansamblul de clădiri al centrului s-a format la cumpăna secolelor al XV–XVI-lea, cu o piaţă de plan dreptunghiular regulat, înconjurat de case cu faţade alipite, lăsând loc doar străzilor care se continuă în drumurile principale care leagă Baia Mare cu localităţile mai importante ale regiunii.

 

Complexul de case gotice târzii indică faptul că casa „Ioan de Hunedoara” nu este un monument singular, ci se încadrează într-un şir de case din această perioadă, care reflectă importanţa acestui oraş în perioada medievală târzie. Istoria locală de obicei pune în legătură denumirea clădirii cu vizita băimăreană din 1446 (cu un an în urmă a obţinut oraşul) a lui Ioan de Hunedoara, dar elementele stilistice ale clădirii indică mai degrabă o datare la cumpăna secolelor al XV–XVI-lea. Pe baza informaţiilor documentare se poate presupune, că Ioan de Hunedoara ar fi avut un centru domenial la Baia Mare, localitate de maximă importanţă economică. Este cunoscut, că pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, această clădirea se afla în proprietatea statului, care, eventual, poate reflecta şi raporturile medievale, şi poate fi interpretat şi ca proprietate regală directă. Cea mai mare problemă a istoriei casei „Ioan de Hunedoara” este faptul, că în arhiva orăşenească, dealtfel deosebit de bogată în diferite tipuri de documente, găsim foarte puţine referiri la această clădire.
 


Descrierea edificiului

Casa „Ioan de Hunedoara” se ridică pe mijlocul laturii de est a pieţei centrale, pe latura sudică a străduţei Dacia (fosta Kispénzverő), fiind o clădire de colţ. Casa este legată cu clădirea vecină prin trei arcade, peste străduţă. Clădirea, care dispune de subsol, parter şi etaj ocupă aproape integral parcela. Pe parcela îngustă se disting două clădiri medievale aproape contemporane, alipite unul de celălalt. Deoarece ambele clădiri dispun de intrări separate dinspre strada Dacia, este sigur că original nu au fost în proprietatea aceeaşi persoane. Doar rezolvările mai elegante ale clădirii spre centru (spre vest) ar indica faptul, că aceea a putut să fie casa „Ioan de Hunedoara”. Amândouă clădiri dispun de subsoluri cu boltă semicilindrică (pe axe diferite), rezolvarea accesului comun indică clar că a fost practicat ulterior, probabil, când cele două clădiri vecine au ajuns în aceeaşi proprietate. În latura sudică a subsolului se găseşte un şir de arcade construite ulterior, pentru susţinerea unui zid al parterului, care delimitează un culoar. Accesul subsolului vestic se deschide din piaţă şi probabil din cauza suprafeţei mici a pivniţei (datorată dimensiunii parcelei) nu au vrut să sacrifice locul scării, deci au construit scara în afara beciului, în faţa faţadei clădirii, care până la urmă determinase rezalitul caracteristic al casei. Rezolvarea intrării în beci indică faptul, că clădirea vestică este ulterioară faţă de cea estică, dar şi linia faţadelor deja existase pe această latură a centrului. Intrarea subsolului nu a fost pur şi simplu acoperită cu o uşă în poziţie orizontală, cum se practica şi în alte oraşe, ci s-a construit un rezalit, care se ridică până la nivelul cornişei.

 

Încăperile parterului sunt accesibile dinspre culoarul construit ulterior, deci nici compartimentarea actuală a clădirii nu poate fi identică cu cea originală. Alipirea ulterioară a celor două clădiri vecine se observă şi la parter. Majoritatea încăperilor dispun de bolţi semicilindrice, dintre care unele au fost construite din piatră. Axa acestor bolţi este perpendiculară la axa bolţii subsolului, deci se poate presupune întemeiat, că nu sunt contemporane. Deoarece zidurile de compartimentare ale parterului au fost construite ulterior, acestea nu au fost „încărcate” pe bolta subsolului, ci au fost construite arce de descărcare pentru aceşti pereţi sub nivelul de călcare de la parter.

 

La etaj doar sala mare dinspre centru şi o încăpere mai mică sunt boltite. Bolta semicilindrică a sălii mari este ulterioară faţă de zidul faţadei cum indică ancadramentele medievale parţial întretăiate de arcul bolţii. Zona de etaj a rezalitului este accesibilă printr-o arcadă cioplită în piatră, profilată prin teşirea muchiei. Rezalitul are tavan plat, dar în colţul nord-estic am putut identifica pornirea unei nervuri (foarte probabil în poziţie in situ) a bolţii medievale. Bolta era mai înaltă decât înălţimea actuală a încăperii din rezalit, determinând probabil şi un coif de turn în exterior. Rezalitul casei „Ioan de Hunedoara” creat prin lărgirea subsolului, la etaj era înzestrat cu un mic spaţiu reprezentativ, care ne aminteşte de balcoanele gotice închise. După informaţiile noastre acest tip de spaţiu reprezentativ nu este cunoscut în arhitectura medievală civilă din Transilvania. În zidul spre strada Dacia al sălii mari se observă două ferestre înzidite, una cu ancadrament de piatră în exterior. În încăperea vecină se găsesc fragmentele unui şemineu renascentist.

Faţada spre strada Dacia nu este deloc unitară. Bosajul de blocuri de piatră în zona centrală a peretelui indică capătul vestic al clădirii estice. Pe faţada nordică a clădirii de est se pot distinge urmele a trei ancadramente de uşă gotice, lângă fiecare, spre dreapta, fiind deschisă orgonal câte o fereastră semicirculară (ogivală?) cu ancadrament de piatră profilat prin teşirea muchiei. În poziţia ancadramentelor de uşă (din tipul cu lintel pe console) şi de fereastră este ciudat nu doar faptul că nu coincid cu actuala compartimentare a interiorului, dar şi raportul lor unul cu celălalt. Ferestrele moderne au distrus aproape total cele medievale. Sunt foarte interesante locaşurile rectangulare ale ancadramentelor de fereastră, care probabil sunt urmele unor grilaje metalice. Prezenţa acestor perechi de uşă-fereastră denotă o clădire împărţită în trei încăperi cu accese separate dinspre stradă, care greu poate fi interpretată ca şi clădire de locuit, mai degrabă pare a fi vorba despre un şir de magazine sau ateliere. În acest sens poate să fie o analogie sediul breslei măcelarilor de pe piaţa Mică din Sibiu, unde chiar dacă faţada arată altfel, compartimentarea interioară şi accesarea se aseamănă cu clădirea noastră. Partea superioară a bosajului de la capătul clădirii de est este distrusă de una dintre arcadele care leagă casa cu clădirea vecină, deci se poate constata cu greu dacă clădirea estică era etajată sau nu. Presupunem că era o clădire pe parter, dar problema poate fi clarificată doar prin cercetări de parament.

 

Pe partea cealaltă a bosajului, deja pe faţada clădirii dinspre piaţă, se disting două ancadramente dreptunghiulare de fereastră, cioplite în piatră. Sub cea din dreapta se observă un alt ancadrament, cu rol greu de precizat. La etaj, sub tencuiala desprinsă apare un ancadrament de fereastră cu forme tipice goticului târziu.

 

La etajul faţadei spre piaţă, lângă rezalit, s-a păstrat un ancadrament de fereastră dreptunghiulară, decorat cu baghete încrucişate, original articulat şi printr-un element vertical. Fereastra a fost îngustată cu ocazia realizării boltirii ulterioare. În axa ferestrei se deschide intrarea actuală a clădirii, cu doi montanţi neprofilaţi, închiderea intrării este semicirculară, realizată din zidărie. Deoarece se deschide în culoarul modern intrarea este ulterioară faţă de ancadramentele medievale ale faţadei. Pe rezalit s-a păstrat ancadramentul medieval al accesului în subsol, foarte simplu, cu închidere semicirculară, profilată prin teşirea muchiei. La parter, în axa accesului în subsol, se observă fragmentele unui ancadrament medieval de fereastră, decorat cu baghete încrucişate, asemănător ancadramentului de la etaj. Diferitele tipuri de fereastră de pe cele două faţade ale clădirii vestice nu indică neapărat o diferenţă de vechime, ci se datorează, probabil, unei reprezentativităţi sporite a faţadei principale.


Bibliografie selectivă
PALMER Kálmán, Nagybánya és környéke, Nagybánya, 1894.
WEISZ Attila, Nagybánya, történelmi belváros, Erdélyi műemlékek 44, Kolozsvár, 2007.
WEISZ Attila–FEHÉR János, Studiu de parament şi studiu de istoria artei privind casa Ioan de Hunedoara din Baia Mare, Manuscris, 2007.