trimite prin


Castelul Bánffy, Răscruci (jud. Cluj)
Publicare:  2012-11-27
Ultima actualizare:  2012-11-29
Autor:  Bordás Beáta
Date despre monument
Adresa: Str. Principală nr. 484.
Cod: CJ-II-a-A-07742, subcoduri: CJ-II-m-A-07742.01 (castel), CJ-II-m-A-07742.02 (parc)
Datare: A doua jumătate a secolului XVIII. (?), 1875–1887, începutul sec. XX.

Date istorice

Localitatea Răscruci a fost atestată prima dată în documente în 1325, sub numele Valazut. Ea a ajuns în proprietatea familiei Bánffy în 1405, ca parte a moşiei din Bonţida. Nu se ştie precis când a fost construit conacul familiei din Răscruci, dar presupunem că a existat deja în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în care au locuit baronul György Bánffy (1739–1805), comite de Dăbâca şi Crasna, şi soţia sa, Zsuzsanna Wesselényi (1743–1800). În timpul comitelui Bánffy, între 1792 şi 1805, întrunirile şi arhivele comitatului Dăbâca au fost ţinute în sala de la etajul „casei sale fastuoase”. Pe harta primei ridicări topografice militare (1769–1773) se vede o singură clădire pe partea dreaptă a drumului, această clădire în forma T putând fi antecedentul castelului de azi. Pe baza inventarelor de la începutul secolului al XIX-lea (1809, 1812, 1821) putem afirma, că acest conac a fost o clădire cu subsol, peste partea sa centrală la nivelul etajului se afla o sală mare (palatul mare de sus), celelalte încăperi de la etaj nefiind finalizate.

 

După moartea baronului György Bánffy în 1805, castelul a revenit fiului său, baronul György Bánffy (1772–1832), comite de Zărand. În anii 1810 şi 1812 contele Ferenc Bánffy (m. 1813) a luat în arendă toată moşia din Răscruci al baronului, împreună cu conacul. Totuşi, conacul a rămas în proprietatea lui György Bánffy probabil până la moartea sa din 1832. În această clădire s-a născut în 1818 fiul său, Albert, de la Mária Bája de Borbátvíz (1786–1871). Conacul din Răscruci a intrat în posesiunea baronului Albert Bánffy (1818–1886) numai în anii 1850, înainte de aceasta contele Dénes Bánffy (1776–1854) a fost proprietarul clădirii.

 

Albumul „Erdély képekben” (Transilvania în imagini) din 1842 prezintă castelul din Răscruci prin gravura lui Carol Pop de Szathmári ca un castel medieval englez, construit de către contele Dénes Bánffy. Din cauza acestei reprezentări s-a răspândit ideea eronată, conform căreia una dintre importantele etape de construcţii ale castelului ar fi construcţia neogotică făcută de conte între anii 1820 şi 1840. Documentele scrise însă nu fac referiri la o astfel de fază de construcţie. Istoricul de artă Lajos Kelemen a subliniat încă în 1926, că gravura lui Szathmári redă de fapt clădirea grajdului cu „contraforturi şi turnuri”, dar greşeala a fost preluată şi după această precizare de către istorici. Contele Dénes Bánffy nu a construit un castel neogotic la Răscruci, dar în timpul posesiei sale herghelia din Bonţida a fost ţinută la Răscruci (chiar şi în 1859), deci putem accepta, că el a fost cel care a construit grajdul asemănător unui castel medieval, cel mai probabil în anii 1830.

 

Izvoarele scrise nu atestă modificări importante ale conacului din secolul al XVIII-lea, şi pe baza inventarelor am reuşit să identificăm organizarea spaţială a conacului în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Această clădire a fost deteriorată în evenimentele de la 1848–49, şi a necesitat reconstrucţii îndelungate în anii 1850, care au fost comandate de noul proprietar, baronul Albert Bánffy. Baronul a continuat aceste lucrări şi în 1870, cu ajutorul inginerului Márton Kerekes. Fiul baronului Albert şi a lui Ágnes Esterházy, baronul Ádám Bánffy (1847–1887) s-a măritat tot în acest an cu Mária Wesselényi şi s-au instalat în conacul din Răscruci. Baronul Ádám Bánffy a efectuat cele mai importante modificări ale clădirii, rezultatul acestora fiind etajarea clădirii şi construcţia faţadelor eclectice, care definesc aspectul de azi al castelului. Înfăţişarea înainte de transformare a faţadei dinspre parc apare într-un tablou publicat de Lajos Kelemen, pe care se vede o clădire fără etaj, cu acoperiş de tip mansardă, în partea centrală având o sală mare pe nivelul etajului.

 

Baronul Ádám Bánffy (1847–1887) a fost o figură aparte a aristocraţiei transilvănene. În loc de a-şi construi o carieră politică sau diplomatică, el a trăit pentru înclinaţiile sale artistice, şi a creat unul dintre cele mai frumoase interioare de castele transilvănene din epocă. Tânărul baron a efectuat studiile în Colegiul Reformat din Cluj, apoi în Berlin, iar în 1867 a  participat la o călătorie de studiu în Germania şi Franţa. În 1873, la Karlsbad a făcut cunoştinţă cu câţiva meşteri tâmplari din Breinz (regiune elveţiană renumită pentru atelierele sale de tâmplărie), şi timp de două luni a luat lecţii de la ei. Întorcându-se la Răscruci, în jurul anului 1875 baronul a amenajat un atelier în sala mare de la etajul castelului. El a lucrat în acest atelier mai mult de zece ani, realizând o serie de lucrări, ca tavanul casetat al sălii de mese, lambriuri, piese de mobilier, elementele de tâmplărie din holul central.

 

Probabil la influenţa meşterilor din Breinz, baronul a recurs la formele renaşterii germane („stil german vechi”). În efectuarea tâmplăriilor artistice el a fost ajutat de tâmplarul de origine germană Leopold Kaffer, şi de Ioan Câmpean (Kimpián Juon), unul dintre angajaţii hergheliei din Dragu, care cu sprijinul lui Bánffy a devenit un meşter tâmplar priceput. În acelaşi timp, baronul Bánffy a fost un olar şi pictor de porţelan talentat, în atelierul său din castel modelând numeroase obiecte decorative din ceramică, dar şi două sobe de teracotă prevăzute cu o bogată decoraţie plastică. El a lucrat împreună cu olarul István Lakatos din Deja, o localitate renumită pentru olăritul său tradiţional. Pe lângă acestea baronul a jucat perfect şi la ţambal, şi a reuşit să transforme proprietatea sa din Răscruci într-o fermă model. El a primit mai multe distincţii pentru activitatea sa organizatorică legată de economia transilvană.

 

Transformările castelului au demarat în 1875, când baronul Ádám Bánffy a început realizarea tavanului casetat din lemn al sălii de mese (finalizat numai în anul 1880). Între timp el a confecţionat lambriurile de lemn şi parchetul sălii, mobilierul neorenascentist şi în iarna din 1878–1879 soba de teracotă cu smalţ verde. Într-o etapă următoare, în anii 1885–86 au fost construite sălile de la etaj, fastuosul hol central care cuprinde casa de scări, după ce a fost amenajat şi luminatorul holului, cu vitralii. Pe parcursul lucrărilor de reamenajare au fost înlocuite lambriurile şi elementele de tâmplărie din sălile castelului. Tot acum a fost finalizat aspectul faţadei dinspre parc. Reamenajarea interioară şi exterioară a castelului a durat probabil până în anul 1887. Un arhitect clujean, Lajos Horváth a fost angajat în aceste construcţii. Dintr-o conscripţie contemporană reiese, că cea mai mare parte a sumei pentru construcţie, adică suma de 34. 227 de forinţi a fost consumată de lucrările de tâmplărie, faţă de lucrările de zidărie, care au costat numai 28.711 de forinţi.

 

Fiul lui Ádám Bánffy, baronul Albert Bánffy (1871–1945), a preluat castelul în 1887, după decesul tatălui său. Noul proprietar, înpreună cu soţia sa, Charlotte Montbach a efectuat unele transformări ale castelului la începutul secolului XX: au amenajat câteva camere de mansardă, au adosat un portic faţadei dinspre drum şi tot ei au înlărgit parcul din jurul castelului.

 

Castelul a fost naţionalizat după cel de al doilea război mondial, iar la sfârşitul aniilor 1960 a fost „restaurat” pentru scopuri didactice. Cu această ocazie s-a construit casa de scări din beton armat în aripa sudică a castelului. Până în 2007 în clădire a funcţionat o şcoală ajutătoare, de atunci însă stă fără funcţie şi este închis vizitatorilor, în proprietatea Consiliului Judeţean Cluj. Urmele de scurgeri şi starea dărăpănată a pereţilor indică necesitatea unei restaurări, care ar putea pune în valoare şi valoroasele interioare ale castelului.


Descrierea edificiului

Castelul se întinde pe o parcelă din zona centrală a localităţii, la est de drumul naţional. Chiar lângă drum se află poarta principală a ansamblului, din fier forjat, în spatele căruia se zăreşte clădirea castelului. Poarta lată are un caracter baroc, batanţii fiind decoraţi cu volute şi ornamente de frunze.

 

Deasupra batanţilor este un cadru gol, în care odinioară se afla blazonul familiei Bánffy. Poarta este flancată de câte o porţiune de gard din fier forjat, care în partea dreaptă se continuă printr-o clădire alungită (fosta locuinţă a personalului), respectiv într-un gard înalt din cărămidă.

 

În capătul curţii, paralel cu drumul principal, se află castelul, cu axa longitudinală nord-sudică. În faţa clădirii dinspre drum erau amplasate grupuri de flori, încă şi astăzi se mai văd urmele unui rondou circular de dimensiuni considerabile. În spatele castelului se întinde un parc, care în ciuda mutilării, şi-a păstrat axa originală în direcţia est-vest. În spatele castelului parcul se întinde pe o jumătate de kilometru până la rambleul de cale ferată. Odinioră în faţa castelului se întindea un mic bazin baroc al unei fântâni arteziene, urmat de canalul de apă în forma unui lac cu lărgire ovoidală. În mijlocul lacului era amplasat o căsuţă de porumbei în stil japonez, dar lacul a fost astupat după ce s-a desecat în anii 1960. Peluza dintre castel şi lac original a fost decorată cu urne de piatră şi grupuri de flori aranjate. Fundalul lacului s-a înlărgit într-o peluză, după ce au urmat diferite grupuri de arbori (brazi, salcâmi, castani, mesteceni etc.) aranjate într-un parc, care se racorda cu grădina pentru animale sălbatice.

 

Parcul din Răscruci era legat cu cel din Bonţida printr-o alee de plopi. Cel din Răscruci iniţial a fost conceput în stil englezesc, dar ulterior, la cumpăna secolelor XIX. şi XX, în timpul baronului Albert Bánffy (1871–1945), a fost transformat într-un parc peisagist. Proiectantul acestor transformări a fost János Hein, unul dintre renumiţii peisagişti din Budapesta.

 

Clădirea se desfăşoară pe subsol, parter şi etaj, iar la nivelul şarpantei sunt amenajate câteva încăperi de mansardă. Planul castelului este dreptunghiular, cu corpuri ieşite în rezalită la mijloc şi la colţuri, care sunt accentuate şi prin acoperişul mansardă.

 

Pe faţada dinspre drum în faţa rezalitului de mijloc se află un portic de intrare cu un singur nivel, iar pe faţada dinspre parc rezalitului central este adosată un balcon susţinut de coloane. Dintre cele două faţade principale ale clădirii, cea mai accentuată este faţada din spate, dinspre parc. Aceste două faţade sunt asemănătoare: axele de goluri sunt aranjate după formula aa-aa-AAA-aa-aa, iar colţurile rezalitelor sunt accentuate prin bosaje. Rezalitele de colţ au suprafaţa decorată cu striuri orizontale, care sunt străpunse de câte două ferestre pe cele două niveluri. Ferestrele de la parter sunt cu închidere în segment de cerc şi au chenare de tencuială cu bolţarul median marcat, iar ferestrele de la etaj sunt dreptunghiulare. Corpurile de legătură între rezalite dispun de ferestre cu închidere în segment de cerc la parter, şi la etaj de ferestre dreptunghiulare cu bolţarul median marcat. Rezalitul central în trei axe are la etaj ferestre cu închidere semicirculară, cu bolţarul median marcat, care sunt articulate prin patru pilaştri cu capiteluri compozite. Deasupra acestor ferestre se găseşte o cornişă bogat profilată, peste care se află un timpan clasicizant. Rezalitului central îi este adosat dinspre drum un portic cu pilaştri toscani, din care se deschide intrarea principală prevăzută cu tâmplărie din secolul al XIX-lea. Pe această faţadă s-au mai deschis ulterior încă două goluri de uşi în secolul XX. Uşa rezalitului sudic are acces la casa de scări secundară, din beton armat. Faţada din spate, cel estic, a fost concepută în anii 1880 şi are un aspect mai degrabă neorenascentist, cu ornamente mai bogate decât faţada vestică. În centrul faţadei se află o terasă la parter, care este accesabilă pe două rampe curbate, cu scări. Deasupra terasei se află balconul cu balustradă cioplită din piatră, sprijinită pe opt coloane toscane. Balconul este accesibil de la etaj, prin uşa din axa de mijloc al rezalitului central. Rezalitul central are un decor mai abundent faţă de cel dinspre drum: capitelurile pilaştrilor dintre ferestre sunt mai decorative, iar deasupra ferestrelor se află o friză formată din motive florale şi panglici. Timpanul rezalitului central are o cornişă formată dintr-un şir de console mici, ove şi denticule. În mijlocul timpanului sunt amplasate blazoanele lui Ádám Bánffy şi Mária Wesselényi, soţii în a căror perioadă se datează cele mai importante intervenţii ale castelului.

 

Faţadele laterale, de nord şi de sud, se aseamănă, având câte patru goluri pe ambele niveluri. Cele ale parterului au închidere în segment de cerc şi chenare de tencuială cu bolţarul median marcat, iar cele patru ferestre de etaj sunt dreptunghiulare. La parterul faţadei nordice se află intrarea semicirculară al beciului.

 

Planul subsolului corespunde cu organizarea planimetrică a parterului, ceea ce denotă, că cele două niveluri au fost construite în acelaşi timp. În cele două rezalite de colţ se află câte trei încăperi, sub rezalitul central şi aripile de legătură găsim câte două încăperi. În axa longitudinală al subsolului se întinde un coridor, care este flancat dinspre vest de un şir de stâlpi. Pe aceşti stâlpi se rezemă calotele boeme ale coridorului. Încăperile subsolului sunt boltite cu bolţi semicilindrice.

 

Repartizarea şi funcţia încăperilor de la parter ne este cunoscută din inventarele de la începutul secolului al XIX-lea. Fiindcă pereţii acestui nivel nu au fost schimbate cu ocazia reconstruirii din timpul lui Ádám Bánffy, din comparaţia făcută între inventare şi releveul de azi reiese dispunerea încăperilor de odinioară ale castelului, cea de la începutul secolului al XIX-lea. În timpul respectiv în cele două rezalite de colţ se aflau câte trei încăperi, între acestea erau înşirate alte trei încăperi pe o axă nord-sudic. La vest de cele trei camere înşirate în enfiladă, pe partea centrală a clădirii se întindea un gang mai mare (ambitus) şi câteva încăperi mici, secundare. Pe baza inventarelor putem reconstitui faptul, că accesul în clădire se deschidea din gangul central, spre camerele destinate femeilor, înşirate în corpul sudic al clădirii (Camera fetelor, Camera domnişoarelor, Camera guvernantei, Camera de dormit, Camera de zi a baronesei). În partea centrală a clădirii, spre est, se afla sala mare festivă (Sala de mese), care şi-a păstrat acest rol chiar şi după reamenajările din anii 1875–1887. La nord de această sală era Camera de oaspeți, iar în rezalitul nordic erau grupate spaţiile destinate bărbaţilor (Camera de zi al baronului, Camera mică de dormit al baronului, între cele două încăperi se aflau două latrine tăiate în grosimea zidului). Tot aici se găsea şi Camera prefectului. Nu ştim precis cum a arătat gangul vestic al clădirii, de asemenea cunoaştem numai din descrieri sumare fosta ”terasă” (în maghiară Altány) al faţadei estice. Pe baza inventarelor se poate afirma, că încă din începutul secolului al XIX-lea faţada mai elegantă a clădirii era spre est, spre grădină: în faţa sălii de mese se situa o terasă flancată de grilaje de fier aşezate între şase stâlpi de piatră. Pardoseala terasei era din piatră, şi terasa a fost accesibilă prin două scări laterale. La începutul secolului al XIX-lea clădirea nu a fost încă supraetajată, la nivelul etajului fiind construită doar o singură încăpere deasupra părţii centrale, aşa numitul Palat mare. Spre această încăpere a condus o scară din stejar cu 25 de trepte.

 

Datorită construcţilor începute în 1875 s-au schimbat funcţiile unor încăperi şi amenajarea lor interioară. Tot atunci a fost creat holul central de mari dimensiuni. Inventarele de la sfârşitul anilor 1880 indică faptul, că la parter au fost înşirate 10 încăperi: vestibul, camera de colţ din dreapta (salonul de pipe), camera de zi a damelor respectiv a domnilor, sala de mese, camera de colţ din stânga, camera feciorilor, mica cameră laterală pentru domni, camera obscură şi camera intendantului. În aceste inventare la etaj figurează opt încăperi, între care Sala mare de zi (sala centrală de la etaj, unde s-au păstrat lambriurile şi tâmplăria ferestrelor şi uşilor din lemn), camerele guvernantei şi servitoarei, respectiv camere de oaspeţi. Sălile reprezentative erau plasate la parter, majoritatea lor având mobilier neorenascentist din lemne preţioase. Camerele de dormit şi ale oaspeţilor se aflau la etaj, iar deasupra lor la începutul secolului XX au fost amenajate câteva camere de mansardă.
Cele mai reprezentative dintre sălile parterului au fost casa de scări, sala de mese şi sala de pipe întredeschisă cu biblioteca. În aceste săli s-au păstrat câteva tavane, piese arhitecturale sculptate şi de mobilier care atestă îndemânarea şi fantezia fostului proprietar, baronul Ádám Bánffy.
Încăperea din colţul sud-estic al clădirii are lambriuri de nuc de culoare închisă şi tâmplăria de ferestrelor ornamentată cu şipci ondulate elegante. Legătura cu încăperea mai mică spre vest se face printr-o uşă largă (parţial înzidită în anii 1960), a cărei toc este decorat la colţ cu şipci ondulate, asemănător ferestrelor. În aceste două încăperi tâmplăria ferestrelor este asemănător şi pe baza inventarelor putem identifica încăperile ca fiind sala de pipe şi biblioteca baronului, care adăpostea o colecţie de 400 de cărţi. Încăperea mai mică dispune de un tavan elegant decorat cu stucaturi.

 

Pornind spre nord din fosta sală de pipe, urmează o altă încăpere cu boltă în oglindă cu decor din stucatură. Din această încăpere ajungem în fosta sală de mese printr-o uşă casetată. Sala de mese s-a păstrat aproape intact în splendoarea ei de odinioară, cu tâmplăriile sale bogate şi mobilierul exigent. Parchetul sălii este alcătuit din elemente alternate din stejar şi frasin, iar tavanul casetat din lemn evocă formele renaşterii germane. Tavanul de o calitate remarcabilă este susţinut de 21 console decorate cu blazoanele familiei Bánffy. Între aceste blazoane se află inscripţii cu numele strămoşilor lui Ádám Bánffy. Pereţii au primit un decor fastuos de lambriu neorenascentist din nuc, variat prin amplasarea unor nişe mici şi a altor ornamente (friză de ove, cornişe, ornamente în formă de diamant). Cele două uşi laterale şi uşa mare cu timpan care duce spre holul central sunt la rândul lor bogat decorate. În colţul nord-vestic al sălii este plasat un dulap mare de sufragerie, neorenascentist, ornamentele sale principale fiind cornişele bogat profilate şi grifonii plasate la colţuri.

 

Un alt dulap, mai mic şi mai bogat ornamentat, se află în colţul sud-estic al sălii. Lipseşte panoul central al acestuia, unde era plasat un relief reprezentând Judecata lui Solomon. Acest dulap a fost completat de două scaune (dintre care numai unul s-a păstrat). Baronul Ádám Bánffy a expus această garnitură la Expoziţia mondială de la Paris din 1878. Podoaba cea mai frumoasă al sălii este soba de teracotă cu smalţ verde, care se află în colţul nord-estic al încăperii. Prima variantă a sobei a fost finalizată în iarna anului 1878–79, dar pe aceasta după un scurt timp baronul Bánffy i-a dăruit împăratului Franz Iosif, fiind montată în castelul său din Gödöllő (s-a pierdut în timpul celui de al doilea război mondial, acum câţiva ani, cu ocazia reabilitării ansamblului fiind executată o copie după soba păstrată din Răscruci). Baronul Ádám Bánffy a elaborat o altă variantă a sobei, cu puţine modificări, cel care se află şi azi la Răscruci. Cele două laturi vizibile sunt decorate cu reliefuri cu scene din istoria maghiarilor. Soba este decorată şi cu două statui de atlaşi, de asemenea cu ghirlande de flori şi fructe. Mobilierul şi soba descrisă au fost proiectate şi realizate de însuşi baronul Bánffy, cu ajutorul meşterilor mai sus amintiţi. Pe baza descrierilor şi fotografiilor din epocă putem reconstitui şi celelalte piese ale mobilierului şi obiectele de artă, care lipsesc acum din sala de mese: trei picturi de dimensiuni mari, operele pictorului clujean Venceslav Melka (două peisaje şi o copie după compoziţia Vânătoare de mistreț al lui Rubens), un candelabru antic din sticlă veneţiană, o masă ovală de nuc cu 12 scaune şi diferite obiecte de artă decorativă, majoritatea lor făcută în atelierul baronului (platouri, farfurii, juguri etc.).

 

La vest de sala de mese, în centrul clădirii se situează holul central întredeschis cu nivelul etajului şi cu mansarda. Holul care înglobează casa de scări este cel mai elegant spaţiu al ansamblului, datorită decorului bogat de tâmplărie, în manieră neorenascentistă. La parter pereţii holului sunt acoperite cu lambriuri neorenascentiste din stejar şi frasin. Pe pereţi se află două reliefuri din teracotă smălţuită, unul reprezentând un iepure, celălalt o vulpe vânănd. Scara şi galeria de la etaj au primit o balustradă, galeria fiind sprijinită pe şase coloane corintice. În partea sudică a holului se află un şemineu elegant din piatră cioplită, pe care apar blazoanele familiilor Bánffy şi Wesselényi. În colţul nord-vestic al holului este montată o sobă de teracotă din cahle smălţuite de culoare verde. Pardoseala este alcătuită din plăci de gresie colorate, iar tavanul holului are un luminator decorat cu vitralii, şi prevăzut cu o ramă de lemn bogat decorată cu elemente neorenascentiste. În timpul de glorie al castelului, deasupra cotiturii scărilor din hol era plasat un gobelin de şase metri înălţime, în tonuri de verzui şi gri, care reprezenta pe zeiţa Ceres. Pe galeria de la etaj erau expuse obiecte de artă populară şi colecţia de jucării de copii, iar pe pereţi era etalat colecţia de arme şi portretele vechi ale membrilor familiei.

 

Pe lângă castelul din Bonţida, castelul istoricizant din Răscruci este cea mai importantă clădire de acest gen din împrejurimile Clujului, a cărei valoare e sporită şi de faptul, că e printre puţinele exemple din Transilvania în cazul căruia o importantă parte din amenajarea interioară şi câteva piese de mobilier s-au păstrat până în zilele noastre. Importanţa acestui castel se datorează şi proprietarului, baronul Ádám Bánffy, un aristocrat cu înclinaţii artistice, care a conceput reşedinţa sa ca o creaţie complexă în care el a proiectat majoritatea mobilierului şi elementele de tâmplărie, realizând o serie de interioare unice şi fastuoase.


Bibliografie selectivă

Szilágyi Sándor, Válaszut, In Erdély képekben, Ed. Szathmári Pap Károly, Cluj, 1842, p. 80, 86.
Teleki Sándor, Emlékeim, Budapesta, (f.a.) II, pp. 180–210.
Kelemen Lajos, A válaszúti kastély, Művészeti Szalon, 1926. nr. 1, pp. 5–8.
Murádin Jenő, Egy művészetkedvelő erdélyi főúr br. Bánffy Ádám (1847–1887), Korunk, 2002 december, vezi la: http://www.korunk.org/?q=node/8&ev=2002&honap=12&cikk=7078
Sisa József, Kastélyépítészet és kastélykultúra Magyarországon. A historizmus kora, Budapesta, 2007, pp. 210–214.