listare

trimite prin

Muzeul Naţional Secuiesc, Sfântu Gheorghe
Ultima actualizare:  2010-03-22
Autor:  Boér Hunor–Várallyay Réka
Tradus de:  Boér Hunor



Date despre monument
Adresa: str. Kós Károly nr. 10
Cod: CV-II-a-A-13104

Date istorice

Muzeul Naţional Secuiesc este unul dintre cele mai vechi muzee de pe cuprinsul României, fiind precedat numai de unele instituţii din Sibiu, Iaşi, Cluj şi Bucureşti. Se poate vizita începând din 1875, este prezent în viaţa profesională internaţională din 1876, îşi poartă numele de azi din 1877 şi s-a mutat de la Imeni (jud. Covasna) la Sfântu Gheorghe în 1879. În prezent are statut de muzeu regional, dar este finanţat numai de Consiliul Judeţean Covasna. Principalul său ansamblu de clădiri de azi, din Sfântu Gheorghe, s-a construit pe strada Alsósétatér - actuala stradă Kós Károly -, pe primul teren, de aproape trei pogoane, aparţinător de fosta comună Sepsiszemerja, alipită oraşului în 1880. Terenul a fost extins ulterior, în vederea amplasării unui skansen, prin cumpărarea terenului învecinat dinspre centrul oraşului, însă - pe de altă parte - o pătrime a terenului iniţial, cea dinspre deal, a fost luată după formarea judeţului actual, în 1968, pentru alte destinaţii.

 

Mutat la Sfântu Gheorghe în 1879, muzeul a fost găzduit iniţial de Liceul „Székely Mikó" din oraş, la etajul aşa-numitei Case Béldi. În 1892, odată cu extinderea noii clădiri a liceului, Casa Béldi a fost demolată şi colecţiile care nici acolo nu mai aveau de fapt spaţiu suficient, au fost mutate în două încăperi şi mai ticsite. Pentru rezolvarea situaţiei nefaste, deja în 1890 s-a iniţiat o colectă, în vederea ridicării unei clădiri proprii a muzeului. Înainte de proiectul lui Károly Kós, se cunosc mai multe proiecte făcute pentru aceasta. Pentru o locaţie situată vizavi de Liceul „Székely Mikó", lângă Casa cu Arcade, i s-a făcut un proiect mai întâi de József Huszka, în 1895. Proiectul a fost evaluat de o comisie în care figura şi Ödön Lechner, în 1898, şi Huszka l-a şi îmbunătăţit pe baza referatului, în 1898. Numai că terenul amintit s-a dovedit impropriu pentru amplasarea clădirii dorite. Pentru locaţia actuală, de pe terenul cumpărat în 1903, urma să se facă o serie de proiecte, în 1904 de Győző Gyárfás, în 1905 de Ede Dvorák, în 1907 de Andor Malmos.

 

În 1909 Inspectoratul General al Muzeelor şi Bibliotecilor a apelat la Dezső Hültl care a şi elaborat un proiect preliminar, în două variante, însă aici lucrurile s-au împotmolit. Se pare că până la urmă el însuşi l-a propus pe fostul său student, Károly Kós, să preia proiectarea. Cert este că la 4 decembrie 1910 muzeul a semnalat inspectoratului: în cazul în care Hült nu se poate apuca urgent de proiectul de execuţie, în vederea elaborării acestuia s-ar adresa lui Kós. Oricum ar fi fost, la 16 martie 1911 Ministerul Cultelor şi al Învăţământului Public a avizat proiectul preliminar mai simplu al lui Hültl (cel fără turn), Kós fiind însărcinat cu proiectul de execuţie. Muzeul Naţional Secuiesc a confirmat oficial decizia la 2 aprilie 1911 şi Kós a elaborat proiectul de execuţie încă în cursul aceleiaşi luni. În iulie 1911 a făcut proiectele şi pentru locuinţele custozilor, urmând să lucreze la proiectele de detaliu şi de mobilare până în 1914.

 

Construcţia a început în august 1911, punerea pietrei de temelie s-a făcut la 22 octombrie 1911. În februarie 1912 toate cele trei clădiri au ajuns sub acoperiş. În vara lui 1912 s-a terminat construcţia locuinţelor custozilor, la 31 decembrie 1912 cea a clădirii principale. În aprilie-decembrie 1913 au fost instalate rafturile din bibliotecă, în 1914 s-a terminat gardul din front, amenajarea parcului, respectiv instalaţia de filtrare a apei reziduale. Continuarea lucrărilor nu a mai fost posibilă: au depăşit bugetul avut la dispoziţie, iar izbucnirea primului război mondial a făcut imposibilă completarea lui. Trei Scaune devenind zonă de război, între 28 august şi 24 octombrie 1916 custozii au şi părăsit muzeul şi oraşul, iar la 23 martie 1917 clădirea principală a fost transformată de armată în spital de război, recăpătându-şi destinaţia abia la 5 mai 1920.

 

Zugrăvirea interioară şi câteva detalii (lămpile de la intrare, din fier forjat, mozaicul de deasupra intrării principale, cu numele instituţiei, balustrada şi vitralia cea mare din casa scării, etc.), respectiv mobilarea nu s-au realizat şi - începând din 1921 - se va reveni asupra lor în repetate rânduri. În elaborarea proiectelor picturilor murale şi a decoraţiilor interioare vor participa mai mulţi artişti de renume (Miklós Bánffy, Márton Barabás, Károly Gulyás, Jenő Gyárfás, Sebestyén József Keöpeczi, Imre Nagy, Nándor Lajos Varga).

 

Timp de două decenii, nu a fost posibilă nici organizarea expoziţiei etnografice în aer liber, plănuită în 1911. Terenul învecinat, pe care încă din 1911 au ales pentru acest scop, a fost cumpărat abia în 1930, clădirea Casei din Ciuc şi poarta secuiască de alături doar în 1932-1934, inaugurarea având loc în 1937. Skansenul rămâne şi aşa cel mai vechi amplasament de acest gen din România, cu funcţie muzeală neîntreruptă, cel din Hoia clujeană şi Muzeul Satului din Bucureşti, întemeiate în 1929, respectiv 1936, având perioade mai lungi când serveau alte destinaţii.

 

În aprilie 1943, Kós a elaborat şi proiectul extinderii clădirii principale, făcându-i şi un deviz. Începând din 1950, au avut loc mai multe încercări pentru realizarea acestuia, proiectul detaliat de execuţie fiind elaborat în 1972, de Barna Deák. Execuţia propriu-zisă are loc în 1979-1981, conform unei adaptări a lui Ferenc Gagyi, din 1978 (pentru un aspect mai unitar, pe baza unor soluţii întâlnite pe partea veche de clădire şi pe o altă clădire din oraş a lui Kós, s-au modificat faţă de proiectul iniţial al aripii noi acoperişul, ferestrele şi gruparea lor, respectiv - prin construirea unui lift - porţiunea noilor scări). Tot atunci s-a trecut la încălzirea centrală şi s-au demontat câteva pereţi despărţitori interiori în aripile vechi. În 2008 pe baza proiectelor iniţiale din 1912-1914, au fost executate unele detalii, ca balustrada de fier forjat din casa scării principale şi mozaicul de deasupra intrării principale.

 


Descrierea edificiului

Károly Kós despre proiectarea clădirii sale preferate mărturiseşte în 1929 următoarele:
„Am avut deci sarcina să construiesc o clădire durabilă şi uşor de întreţinut din punct de vedere tehnic, cu o bună repartizare interioară din punct de vedere muzeistic, şi care să reprezinte Naţiunea Secuiască din punct de vedere artistic. Din partea mea, mi-am propus în afara acestora şi scopul de a utiliza în măsura posibilităţilor materiale de construcţie din Ţinutul Secuiesc şi forţă de muncă secuiască.

 

Am lăsat la o parte în consecinţă orice stil istoric luat în sensul strict şi - luând în considerare tot ce am cunoscut şi am crezut a fi tipic pentru populaţia maghiară din Transilvania şi în special pentru construcţia şi arta populară caracteristică pentru Secuime - am adaptat acest specific, înnobilându-l câtdecât, pentru un plan modern şi de exigenţe speciale, în aşa fel încât clădirea să fie de o naturaleţe de la sine înţeles, dar totuşi monumentală din punct de vedere artistic, şi niciun secui să nu se ruşineze s-o accepte a fi de a lui."
Accesul în clădirea principală se face din curtea interioară („Ţintirim") închisă cu un turnuleţ de intrare. Dincolo de curte şi de intrarea principală sculptată în stil romanic, parterul clădirii a fost amenajat iniţial pentru Colecţia de Antichităţi în aripa de nord - actuala Sală a Cavalerilor, Sala Toleranţei şi Capela -, iar în aripa de sud pentru Bibliotecă şi sala sa de lectură (din 1943, ultima găzduieşte expoziţii de bază realizate în cinstea Paşoptiştilor). La etajul întâi, deasupra intrării principale a fost amenajată Colecţia de Ştiinţele Naturii (azi sala expoziţiei de istorie medievală), deasupra Bibliotecii Colecţia Etnografică (azi Sala „László Ferenc", cu expoziţia de bază arheologică). Deasupra Colecţiei de Antichităţi, Sala Festivă (actuala Sală Bartók) care a servit deopotrivă ca sală de conferinţe şi ca Galerie de Artă, a fost accesibilă printr-o antecameră dotată cu garderobă (azi locul expoziţiei „Vârsta Copilăriei în Secuime"). În suterain, în aripa Bibliotecii au fost amenajate o locuinţă de serviciu şi un laborator de preparare, iar în aripa Colecţiei de Antichităţi un atelier de tâmplărie, pe lângă care în amândouă aripile s-au făcut şi magazii. La etajul al doilea, cele două aripi sunt unite prin turnul ridicat deasupra intrării principale, accentuând totodată axa de simetrie a clădirii. Turnul este legat la acest nivel de mansarda de deasupra aripii de nord (mansarda găzduia atunci un atelier de artă, azi este folosită ca magazie).
Gardul de piatră al ţintirimului, turnuleţul de intrare şi turnul central sunt acoperite cu ţiglă smălţuită tip Zsolnay.

 

Armonia perfectă a clădirii este asigurată de proporţionalitatea celor două aripi, de dimensiuni şi cu acoperişuri diferite, decalate una faţă de cealalta, respectiv de suprafeţele mari, continue de pe front, realizate prin gruparea oportună a ferestrelor. Károly Kós nu a folosit stâlpi, lesene sau cornişe pentru articularea suprafeţelor şi nu a aplicat nici structuri de tencuială ori zugrăveală de culori diferite. În afară de soclul din blocuri de piatră, toţi pereţii clădirii prezintă suprafeţe albe netede, o anumită ritmicitate fiind asigurată numai de amplasarea ferestrelor de diferit tipuri, determinată la rândul ei de rolul funcţional al spaţiilor din spatele acestora. Clădirea principală a Muzeului Naţional Secuiesc reprezintă una dintre cele mai frumoase sinteze a arhitectului, completată armonic cu cele două case ale custozilor - una cu un nivel, alta de două nivele -, construite pe dealul din saptele ansamblului. Acestea din urmă reiau discret formele clădirii principale. În amândouă cazurile, acoperişul piramidal este aşezat pe un fundament pătratic în esenţă, monotonia formelor simple fiind contracarată de frontonul, care domină faţada. Uşoara pantă naturală a terenului este bine evidenţiată de soclul din piatră, mai înaltă în faţă. În ambele clădiri, accesul din faţă se face prin scări ce conduc pe câte o terasă deschisă, alte trăsături comune ale celor două clădiri putând fi surprinse prin prezenţa tavanul de lemn din hol şi în detaliile sculptate. În prezent, în locuinţele custozilor se găsesc birouri, săli de expoziţie şi magazii.

 

Construcţia clădirilor muzeului din Sfântu Gheorghe a avut loc într-adevăr ţinând cont de considerentele sus-amintite, mai ales din materiale de construcţie din Ţinutul Secuiesc şi cu artizani secui, sub conducerea antreprenorilor locali István Molnár şi Mihály Szabó (maiştri constructori), András Deák (comerciant de produse de fier), respectiv István Jakócs (maistru lăcătuş). Pentru fundaţii şi pentru soclu s-a folosit gresie de Őrkő (Piatra de Veghe din Sfântu Gheorghe), pentru restul zidăriei cărămidă din Prejmer, pentru lucrările de dulgher lemn din pădurile din zonă, iar pentru acoperiş ţiglă din Bodoc. Marmura albă folosită la ancadramente şi la alte elemente ale decoraţiilor interioare provenea de la Lăzarea. Numai ţiglele smălţuite au fost aduse de departe, din fabrica de la Kunszentmárton.
Detaliile interioare proiectate cu grijă, ca elementele de delimitare a spaţiilor (uşi, gratii), clanţele, mobila, au fost realizate de asemenea de meşteri locali. În schimb, corpurile de iluminat şi bibliorafturile au fost aduse de firme de la Budapesta. Clădirile muzeului au ajuns o capodoperă datorită armoniei dintre suprafeţele mari, elegante şi micile detalii.

 

Ansamblul de clădiri al lui Károly Kós, luat în sensul strict, este întregit de fapt în mod organic şi de parcul dendrologic din jur cu care intenţionau să prezinte arborii caracteristici Ţinutului Secuiesc, respectiv de gardul din front, proiectat tot de Kós, cu cele trei porţi. Arhitectul a participat personal până şi la alegerea celor două mari „porţi secuieşti". De asemenea, el a condus în persoană mutarea la Sfântu Gheorghe a casei primipilare (caracteristică stării de secui-călăreţ) din Armăşeni-Ciuc, din 1767, şi a porţii secuieşti învecinate. Potrivit planului iniţial din 1911, skansenul s-ar fi întregit cu alte două case de locuit (alături de Casa din Ciuc, cu cea din Trei Scaune şi cea din zona Odorhei). Acestea au reuşit să fie achiziţionate abia în 1970-1971 şi până la urmă au devenit baza skansenului secţiei de la Cernat, în formare (Casa de la Belani şi Casa de la Vârghiş, 1978-1979).

 

După cum am mai amintit, extinderea sediului, în luptă permanentă cu creşterea colecţiilor, se leagă şi ea de numele lui Károly Kós. Menţinerea posibilităţii extinderii a constituit o condiţie deja în 1898. Kós a proiectat şi el ambele aripi ale clădirii principale în aşa fel încât să poată fi prelungite. Extinderea s-a reuşit până la urmă numai în cazul aripii de nord. Iniţial, aici ar fi fost regrupate în primul rând colecţiile etnografice şi galeria de artă. Proiectul extinderii a fost elaborat în condiţii de război, în 1943, şi în consecinţă modificările aplicate după moartea lui Kós (1977), în 1978, au încercat să revină la adevăratele exigenţe ale arhitectului, realizându-se în cele din urmă o aripă de nord unitară, prin adaptarea în primul rând a soluţiilor similare preexistente în partea veche a acestei aripi (forma ferestrelor, al doilea etaj construit acum prelungind-imitând mansarda veche). Noua aripă a fost amenajată conform planului iniţial, cu excepţia galeriei de artă care a primit între timp un sediu separat la etajul Bazarului din centrul oraşului.

 

Muzeul Naţional Secuiesc nu a scos nici la ora actuală de pe ordinea de zi punerea în practică a proiectelor nerealizate ale lui Kós. Ne gândim în primul rând la vitralii, la lămpile din fier forjat - cea din turnuleţul de intrare, de azi, nu a fost proiectată de Kós -, respectiv la acoperişul special („szakállszárító"), sprijinit pe partea interioară a gardului de piatră a ţintirimului, care ar avea rolul de a proteja lapidariul.


Bibliografie selectivă
Emlékkönyv a Székely Nemzeti Múzeum 125 éves jubileumára. 1-3 (Acta (Siculica) 2001/1, 2000/2, 2003/3). Sepsiszentgyörgy, 2002-2004.
Boér Hunor: A Székely Nemzeti Múzeum a magyar tudomány és közművelődés történetében, 1875-2000. Budapest, 2007. (doktori.btk.elte.hu/hist/boer/diss.pdf).
Boér Hunor: A Székely Nemzeti Múzeum a Béldi-házban (1879-1892). In: Emlékkönyv a Székely Mikó Kollégium alapításának 150 éves évfordulójára. Sepsiszentgyörgy, 2009. 58-86.
Cserey Zoltán - József Álmos: Sepsiszentgyörgy képes története. Sepsiszentgyörgy, 1999.
Csutak Vilmos: Kós Károly és a Székely Nemzeti Múzeum. Erdélyi Helikon. 1933/10. 689-696.
Gall Anthony: Kós Károly műhelye / The workshop of Károly Kós. Budapest, 2002.
Gerle János - Kovács Attila - Makovecz Imre: A századforduló magyar építészete. Budapest, 1990.
Kónya Ádám: Kós Károly épületei Sepsiszentgyörgyön. Tanulmányok és közlemények [Aluta, V]. Sepsiszentgyörgy, 1973. 219-235.
Kós Károly: A Székely Nemzeti Múzeum építése. In: Csutak Vilmos (szerk.): Emlékkönyv a Székely Nemzeti Múzeum 50 éves jubileumára. Sepsiszentgyörgy, 1929. 26-29.
Kós Károly: Életrajz (szerk. Benkő Samu). Bukarest-Budapest, 1991.
Kós Károly levelezése. Szerk. Sas Péter. Budapest, 2003.
Sas Péter: Kós Károly képeskönyv. Csíkszereda, 2009.

 



Unable to select database