Castelul Ugron, Zau de Câmpie
Publicare:  2012-11-08
Ultima modificare:  2012-11-12
Autor:  Bordás Beáta
Lector: 
Date despre monument
Adresă: Str. Parcului nr. 10.
Cod: MS-II-a-A-16073, suboduri: MS-II-a-A-16073.01 (castel), MS-II-a-A-16073.02 (parc)
Datare: 1908–1912 (castel), secolul 20. (parcul dendrologic)
Date istorice

Moşia din Zau de Câmpie a intrat în posesia familiei Ugron în a doua jumătate a secolului 18., prin căsătoria lui István Ugron cu baronesa Anna Bánffy. Posesiunea din Zau a făcut parte din zestrea baronesei, astfel că soţii s-au stabilit pe moşie şi au fondat „ramura din Zau de Câmpie” a familiei nobiliare Ugron. Moşia a intrat pe rând în posesia succesorilor, iar în anii 1860 Sándor Ugron (1826–1901) s-a instalat în moşie împreună cu soţia sa, Rozália Kendeffy din Râu de Mori (1836–1898). Dintre cei patru copii ai cuplului, Miklós (1858–1899) a fost moştenitorul averii, dar după moartea lui prematură, fratele său István a primit moşia. Pe vremea respectivă István Ugron a fost angajat ca consul în Tbilisi, iar pe domeniul din Zau a existat un conac vechi, o casă de oaspeţi, un parc şi o criptă familială. Ugron a iniţiat construirea unui nou castel în 1908, la 9 ani după ce a moştenit proprietatea.

 

 

István Ugron (1862–1948) a avut o carieră diplomatică de succes în serviciul Monarhiei Austro-Ungare, timp de 32 de ani. În timpul construcţiei castelului el a fost delegat la Varşovia (1903–1909), la Bucureşti (1909–1910) şi în Belgrad (1911–1914). În 1918 s-a pensionat şi s-a stabilit în Transilvania, unde a îndeplinit mai multe funcţii publice şi politice importante: a fost preşedintele Societăţii Muzeului Ardelean (1921–1925), intendent suprem al Eparhiei Reformate din Ardeal (1924–1935), preşedintele Partidului Naţional Maghiar (1923–1926).

 

Ugron nu s-a măritat niciodată, iar motivaţia lui de a clădi un nou castel în vârsta matură de 46 de ani s-ar fi pornit mai degrabă din nevoia de confort şi de reprezentaţie individuală a unui om de succes.
Pe faţada din spate a castelului se află o placă comemorativă cu o inscripţie în limba maghiară conform căreia proiectantul castelului a fost un aristocrat transilvănean, baronul János Bánffy. (În traducere liberă: A construit István Ugron din Obrăneşti, ambasador şi ministru al Austriei şi Ungariei, şambelan imperial şi regal, după desenele cumnatului său, baronul János Bánffy, 1909.) Baronul János Bánffy (1870–1946) s-a măritat în 1894 cu Rozália Ugron (1874–1953), sora lui István Ugron. Ei s-au mutat în Gheja (jud. Mureş) şi probabil că ei au construit castelul din localitate. În ciuda faptului, că nu avem informaţii despre studiile arhitecturale ale baronului Bánffy, din scrisorile sale către István Ugron reiese că a deţinut un rol important în proiectarea castelului din Zau. „Mă bucur foarte mult că proiectul castelului, al cărui tată legitim eşti tu, iar eu tatăl natural, a ieşit bine, o să şi-l vizitez pe băiat la moaşa Pákei.” – a scris Bánffy către „cuscrul său de castel”, Ugron, la începutul anului 1908. Din această scrisoare reiese clar că Bánffy a elaborat concepţia castelului, cu aprobarea lui István Ugron, iar arhitectul clujean Lajos Pákei (1853–1921) a transpus concepţia lor într-o formă fezabilă. Sarcina arhitectului profesionist a constat numai în corectări efectuate la planurile care a primit de la comanditari, şi în acest fel lucrând pe baza concepţiei şi bugetului fixate în prealabil, Pákei a avut o serie de constrângeri importante în privinţa invenţiei arhitecturale.

 

Primele proiecte ale castelului din Zau au fost câteva schiţe ale planului desenate cu creion de către arhitectul amator János Bánffy. István Ugron a făcut note şi corectări pe aceste schiţe, după ce arhitectul Pákei a făcut unele modificări şi corectări necesare: a păstrat în mare parte planimetria propusă de comanditar, dar a schimbat terasele şi anumite detalii de interior. Până la începutul anului 1908 Pákei a elaborat proiectele finale ale construcţiei (proiectele pe nivele şi ale faţadelor, secţiuni). Având în vedere că comanditarii au avut o concepţie fermă despre planimetria castelului, putem presupune (chiar în lipsa evidenţelor), că tot ei au impus stilul medieval pentru înfăţişarea castelului, această observaţie fiind confirmată şi de faptul că celelalte castele proiectate de Pákei au fost concepute în stilul neorenaşcentist (castelul Béldi din Budila, castelul Bornemissza din Chinari) sau eclectic (castelul Teleki din Satulung, castelul Bánffy din Sâncrai).

 

Lucrările de execuţie ale castelului au fost demarate în 1908, în lipsa lui Ugron.  Supravegherea execuţiei a fost asigurată de un inginer clujean, György Koncz, căruia i-a fost atribuit greşit şi elaborarea proiectelor de construcţii de către o revistă de specialitate din epocă (Vállalkozók Lapja). Execuţia lucrărilor i-a revenit antreprenorului Dániel Handler: el a administrat suma pentru construcţie (mai mult de 160.000 de coroane) şi el a subcontractat anumite lucrări unor specialişti. Cei mai importanţi meşteri, care au participat la lucrările edificiului, au fost István Németh (cioplirea blazonului de pe faţadă), Imre Kapcza (scara în spirală) şi sculptorul Lajos Brósz.

 

După însemnările proprietarului, construcţia s-a avansat cu greu, castelul fiind finalizat doar în anul 1912, dar mobilierul a fost executat numai în 1918. Bătrânul Ugron a cedat castelul în 1925 lui István Bánffy, fiul lui János Bánffy, rezervând pentru sine numai câteva camere. István Ugron a locuit mai degrabă la Cluj, unde în 1948 a şi murit într-un azil de bătrâni. Peste un an proprietatea din Zau de Câmpie a fost naţionalizată, iar piesele de mobilier au fost luate de oficiali. Până în 1954 în castel a funcţionat un centru de colectare de cereale, apoi între 1954–1959 şcoala locală cu clasele VI–VII., iar între 1959–1962 şcoală profesională agricolă. În 1963 castelul a fost transformat în centru de plasament pentru copii, administrat de Consiliul Judeţean Mureş. În iulie 2012 centrul a fost desfiinţat şi încă nu se ştie viitoarea funcţie a clădirii golite.

Descrierea edificiului

Trecând pe drumul dintre Luduş şi Sarmaşu, se vede din depărtare conturul castelului dominând vârful dealului din pădurea numită Bârsana. Un drum dărăpănat conduce spre castel dinspre drumul principal din Zau de Câmpie, la capătul căruia se ridică clădirea cu faţada principală cuprinsă între două turnuri.
Castelul cu plan în L are o lungime de 50 de metri, aripa lungă având două şiruri de încăperi, iar aripa perpendiculară numai un şir de încăperi. Beciul edificiul are planimetrie asemănătoare. Castelul are trei turnuri de colţ de diverse forme şi dimensiuni, faţadele dispun de terase cu forme variate. Faţă de concepţia stângace iniţială a comanditarului, arhitectul Pákei a încercat să reproiecteze mai elegant aspectul teraselor şi prispelor. Efortul lui a rezultat o faţadă principală (vestică) asimetrică, cu un rezalit central cu fronton trapezoidal. Intrarea este precedată de un portic în arc frânt, iar deasupra porticului se află o terasă, care este accesabilă printr-un arc în acoladă de mari dimensiuni. Deasupra arcului se vede blazonul cioplit al familiei Ugron. Aripa etajată din stânga porticului are patru axe, străpunse de ferestre neogotice. La colţ se află turnul hexagonal cu două etaje, un element dominant al faţadei. Aripa din dreapta porticului are numai un etaj scund de mansardă cu ferestre circulare mici, care împreună cu prispa cu arcade şi terasa cu parapet simplu se încadrează mai puţin în aspectul prevalent neogotic al faţadei. La acest colţ al faţadei se află un turn circular robust. Faţada sudică are un singur nivel şi este articulată în şapte axe, fără etaj, marcate de ferestre drepte. În faţa aripei iniţial a fost concepută o grădină de iarnă cu plan dreptunghiular, dar în locul acesteia Pákei a proiectat o terasă concavă în axa centrală, şi prevăzut cu parapet crenelat. Compoziţia dezagregată a clădirii este cea mai vizibilă pe faţada din spate (estică). La punctul de intersecţie al celor două aripi ale castelului se află două prispe scurte, simetrice, la intersectarea lor fiind plasat un portic precedat de o scară în formă de pâlnie. În centrul faţadei se află un corp în trei axe, cu fronton dominat de ferestre neogotice şi fereastra geminată cu mulură, flancată de două motive circulare din partea superioară a rezalitului. În partea dreaptă a faţadei se găseşte un corp în trei axe, cu etaj, flancat de axa care cuprinde casa de scări secundară şi la colţ se află un turn circular, etajat. Faţada nordică redă cel mai bine aspectul medieval, preponderent neogotic, la care contribuie ferestrele în arc frânt decorate cu muluri ale etajului, cele patru scuturi heraldice plasate deasupra acestor ferestre şi diversitatea turnurilor din colţurile faţadei, mai ales micul turn (cuprinde o scară în spirală) alipit turnului hexagonal. Terasa din faţă are o formă curbată cu o bombare centrală, fiind accesabilă printr-o scară elegantă în trei rampe.

 

La parter, fostele încăperi (săli) reprezentative erau grupate în jurul holului mare central (Halle), care cuprinde şi scara principală. În stânga holului se afla salonul oriental, un alt salon, salonul de turn hexagonal, sufrageria şi un salon mic. În spatele holului a fost proiectat un buffet, iar în dreapta holului au fost grupate următoarele săli: salonul de pipe, cabinetul care cuprindea şi încăperea turnului rotund. În aripa mai scurtă, perpendiculară, au fost amenajate sala de luat micul dejun şi camere de dormit. La etaj s-au construit camere numai în partea din stânga holului, aici fiind înşirate camerele de oaspeţi, un salon pentru oaspeţi şi camera învăţătorului, iar în turnul mic circular a fost plasat grupul sanitar pentru oaspeţi. Singurele izvoare despre amenajarea interioară de odinioară sunt cele două secţiuni ale proiectelor elaborate de către Lajos Pákei. Aceste secţiuni prezintă finisajul sălilor reprezentative de la parter: sălile sunt bogat articulate prin lambriuri şi tavane istoricizante, neogotice sau de factură orientală (în salonul oriental). Din fosta amenajare interioară s-au păstrat numai câteva uşi neogotice şi structura holului central. Holul central a fost conceput într-un stil eclectic, care îmbină elemente decorative preponderent neoromanice (capitelurile celor patru stâlpi care susţin holul, parapetul scării şi al galeriei cu arcade) şi neogotice (bolta cu penetraţii).  

 

István Ugron a fost unul dintre cei mai însemnaţi colecţionari din Transilvania epocii respective, având o colecţie impresionantă din piese achiziţionate în timpul misiunilor sale diplomatice şi a excursiilor sale în străinătate. El a adunat mai ales operele unor pictori contemporani polonezi, sârbi şi orientali, dar şi preţioase obiecte de artă şi covoare orientale (persane, din Anatolia, chineze). Aceste opere, împreună cu colecţia de arme şi mobilierul au fost risipite după naţionalizare. Parcul din jurul castelului e neîngrijit, dar majoritatea arborilor s-au păstrat.

 

Castelul din Zau de Câmpie, construit între 1908 şi 1912, e unul dintre castelele istoricizante târzii, care nu au mai urmărit caracteristicile unui singur stil istoric, deoarece la amurgul istorismului arhitecţii au îmbinat diverse forme istorice, în cazul nostru cele neogotice şi neoromanice. În ceea ce priveşte planimetria şi organizarea spaţiului, castelul din Zau de Câmpie corespunde pe deplin programului Asociaţiei Maghiare de Ingineri şi Arhitecţi din 1907, care a încercat să formuleze normele unui castel ideal în epoca respectivă. Valoarea istorică a castelului este sporit şi de procesul interesant al colaborării în procesul de proiectare între un aristocrat interesat de tainele arhitecturii şi un arhitect profesionist.

Bibliografie selectivă
Bordás Beáta: „(Ne)cazul arhitectului Lajos Pákei cu doi aristocraţi hotărâţi: construcţia castelului din Zau de Câmpie (1908–1912)”. Studia Universitatis BabeşBolyai Historia Artium. 56 (LVI) 2011. 121–135.
Sisa József: Kastélyépítészet és kastélykultúra Magyarországon. A historizmus kora. Bp. 2007. 275–276.
Murádin-Beyer Katalin: Pákei Lajos kéziratos önéletírása. Pavilon 8(1993). 42–49.
Kelemen Lajos: Pákei Lajos. = K. L.: Művészettörténeti tanulmányok. II. Bukarest 1982. 309–312.
Ugron István életrajza. Brassói Lapok, 1924. dec. 16. 287. sz., 1.