Transilvanismul

Publicare: 2010-11-25
Autor: DÁVID Gyula
Categorie: literatură

Descrierea articolului



Într-o abordare politologică a noţiunii, acest termen defineşte o ideologie politică având ca obiectiv punerea în valoare a intereselor regiunii transilvane, ideologie care cuprindea „relaţia tensionată între conştiinţa naţională şi cea regională maghiară" (K. Lengyel Zsolt: op. cit. 219). Înainte de anul 1918, s-a manifestat în cadrul statului ungar, iar după anul 1918 în România. În domeniul literaturii, prin această noţiune se înţelege o tendinţă, respectiv un program de politică culturală şi un program de acţiune care aveau ca obiectiv înfiinţarea şi dezvoltarea, în Transilvania de după Trianon devenită de sine stătătoare prin forţa împrejurărilor, a instituţiilor vieţii spirituale maghiare, precum şi punerea în valoare a „sufletului Transilvaniei" prin mijloacele literaturii, în operele create conform acestui program.
Originea transilvanismului se situează, din ambele puncte de vedere, în ultima treime a secolului al XIX-lea, perioadă în care Ungaria, în urma compromisului din 1867, a cunoscut o intensă dezvoltare a burgheziei, asociată cu retrogradarea treptată, economică şi spirituală, a provinciei, şi cu convergenţa forţelor creatoare ale acesteia spre centru. În literatură au apărut însă încă de pe la mijlocul anilor 1870 unele încercări de a crea instituţii, iniţiate de regulă de către o personalitate locală însemnată (precum Lajos Tolnai la Târgu Mureş, István Petelei la Cluj, Sándor Márki la Arad, Ödön Iványi şi ulterior Gyula Juhász la Oradea), cu scopul de a reuni forţele spirituale din zona respectivă, aceste aspiraţii reuşind - cel puţin temporar - să ridice din provincialism câte un centru spiritual transilvănean.


În viaţa politică s-au remarcat mai ales începând cu începutul secolului al XX-lea acele aspiraţii, care susţineau dezvoltarea provinciei în defavoarea centralizării: o mişcare puternică a fost lansată în vederea dezvoltării Secuimii, rămasă în urmă atât pe plan economic, cât şi pe cel politic. Ideologia mişcării s-a înrudit cu radicalismul burghez (fiind strâns legat de personalitatea lui Ady) şi a reînviat parţial tradiţiile revoluţiei din 1848. În această perioadă a fost promovat un program de organizare civică economică de către Congresul Secuiesc, a fost lansată mişcarea transilvanistă timpurie a lui Károly Kós în ţinutul Călatei şi s-a născut concepţia lui Oszkár Jászi despre o „Elveţie a Estului", un proiect care a prezentat cu mai multă hotărâre interesele regionale.


Pe baza principiilor wilsoniene, care au servit ca punct de referinţă în perioada aranjamentelor de după Primul Război Mondial, a apărut şi concepţia unei Transilvanii autonome, construită pe unitatea elementelor maghiar, român şi săsesc. Autorii acesteia doreau să promoveze interesele regiunii - pe care le considerau comune pentru maghiari, români şi saşi - pe baza unor principii federaliste. Spaţiul de mişcare al acestor tendinţe şi concepţii a fost însă, după scurt timp, redus la minim (Károly Kós, Árpád Paál, Elemér Gyárfás) şi cu apropierea celei de-a doua conflagraţii, aspiraţiile de revizie teritorială au dominat din ce în ce mai mult planurile de soluţionare a „chestiunii transilvane".

Transilvanismul literar a marcat mult mai eficient şi mai durabil viaţa literară maghiară din secolul al XX-lea.


Termenul în sine a fost folosit pentru prima dată de către Endre Dózsa (Erdélyi Lapok, 32/1910), iar principiile fundamentale ale acestei ideologii marcante a literaturii transilvane interbelice au fost formulate deja înaintea Primului Război Mondial: trecutul Transilvaniei, inspiraţia din peisajul transilvan, precum şi exigenţa ilustrării/exprimării cu mijloace scriitoriceşti a realităţilor cotidiene ale Transilvaniei. Károly Kós a declarat deja în 1912: „...vom dovedi de asemenea că Transilvania nu există doar ca entitate politică - ci şi din punct de vedere geografic, istoric, chiar şi juridic, şi mai presus de toate, în conştiinţa comună ea există desigur şi va exista, până când nu se va schimba opinia publică despre noi în Ungaria şi mai ales la Budapesta. Iar dacă această opinie publică rămâne aceeaşi, conştiinţa transilvană particulară va trăi în noi până la sfârşitul timpurilor." (Erdély és a pesti közvélemény [Transilvania şi opinia publică de la Pesta], Kalotaszeg, 2/1912) Revista Erdélyi Figyelő, editată de către Oszkár Bárd începând din anul 1914, şi-a asumat în mod programatic susţinerea talentelor literare apărute în provincie. László S. Nagy a declarat ca program al revistei Erdélyi Szemle, fondată de el însuşi în anul 1915, deviza: „Luptăm pentru Transilvania, pentru cultura ei, pentru dezvoltarea ei industrială şi economică". La rândul său, Jenő Szentimrei, care a lansat în 1918 revista Új Erdély, a publicat pe post de editorial articolul scris de către Ady, Ismeretlen Korvin-kódex margójára (Pe marginea unui codice corvinian necunoscut).


Transilvanismul a devenit un „model de acţiune" efectiv şi o „etică a asumării" (György Nagy) după colapsul care a încheiat Primul Război Mondial şi în situaţia în care maghiarimea din Transilvania s-a transformat în minoritate, iar forţele literaturii maghiare din Transilvania - constrânsă de istorie să devină „independentă" - au trebuit să creeze literatura maghiară din Transilvania, împreună cu forurile şi instituţiile sale, precum şi publicul său. Din momentul în care literatura născută din izolarea impusă a început să ia formă ca o entitate separată, opunând concepţia proprie despre literatură şi istorie, precum şi practica ei realismului epigon şi simbolismului, transilvanismul a reprezentat o modernitate echilibrată în relaţie cu revista Nyugat, o spiritualitate art-nouveau care a încorporat sistemul lingvistic al culturii populare în cultura naţională (György Nagy).


Analizele şi interpretările de mai târziu menţionează caracterul incert al diferitelor definiţii, ceea ce se explică printre altele prin faptul că cei care s-au străduit să definească transilvanismul, au încercat să surprindă una sau mai multe din componentele acestuia nu pe cale conceptuală, ci prin mijloace scriitoriceşti/publicistice. Tot atât de important este faptul că şi conţinutul noţiunii s-a extins şi s-a modificat în timp, în măsura în care, în etapele succesive ale evoluţiei literaturii maghiare din Transilvania, a apărut nevoia de a găsi replici corespunzătoare la provocări care se schimbau şi ele, pe parcursul timpului. Caracterul „nelimitat" al noţiunii se explică şi prin faptul că în estetica literaturii „helikoniene" (deşi a respins anumite conţinuturi politice sau sociale mai radicale) a fost destul de deschisă: de la poporanismul epigon de la sfârşitul secolului al XIX-lea (Domokos Gyallay), trecând prin modernismul înrudit cu revista Nyugat (Áprily Lajos) şi până la avangardă (Dániel Nagy, György Szántó), de la inspiraţia celei de-a doua generaţii de la Nyugat (Ferenc Szemlér, Jenő Kiss) până la noii poporanişti (István Asztalos, István Horváth), a inclus extrem de multe tendinţe.


Prin urmare, imaginea transilvanismului care poate fi alcătuită din multitudinea de creaţii literare - aparţinând de diverse genuri sau având tematici diferite -, în anumite cazuri poate fi regăsită doar cu restricţii în lucrările (sau în opera vieţii unor scriitori) pe care literatura le include în mod obişnuit în sfera de fenomene ale transilvanismului.

Fiind primul care a încercat definirea „caracterului transilvan" particular, Károly Kós şi-a adunat argumente doveditoare din trecutul Transilvaniei şi din arta populară ardeleană. El a formulat în anul 1920, în manifestul intitulat Kiáltó Szó [Strigăt]: „Erdély, Ardeal, Siebenbürgen, Transilvania, indiferent în ce limbă o numeşte lumea, s-a renăscut şi există, aşa cum a existat şi atunci când am crezut [...], pentru că am vrut să credem, că nu există şi că există doar Ungaria" - la care adaugă că această regiune „...este o entitate istorică separată de o mie de ani, cu conştiinţă proprie, transilvană, cu o cultură şi o demnitate de sine stătătoare." El a scris mai târziu că „omul transilvan este determinat de acest pământ sub toate aspectele [...]. Există un psihic transilvan, care nu este un privilegiu al maghiarimii ardelene, ci şi o predestinaţie a comunităţilor germane şi române din Transilvania." (Erdélyi Helikon, 1/1928: 57.) Acelaşi Kós subliniază unitatea în particularism a celor trei popoare transilvane: „De o mie de ani se petrece pe pământul Transilvaniei miracolul celor trei popoare şi culturi, care trăiesc laolaltă păstrându-şi - pentru că pot să-şi păstreze - caracterul particular, dar pe lângă acesta îmbracă şi un caracter comun, care le diferenţiază faţă de toate popoarele şi culturile din jurul lor." (Erdély [Transilvania] Cluj, 1929: 87-88). Aladár Kuncz completează: „Echilibrarea înţeleaptă şi inteligentă a naţiunilor, a religiilor, a viziunilor asupra lumii, a obiceiurilor populare, a claselor sociale şi intereselor autoritare externe" - aceasta este ceea ce se numeşte transilvanism în istorie. (Az erdélyi gondolat Erdély magyar irodalmában [Ideea transilvană în literatura maghiară a Transilvaniei], Nyugat, 1/1928. 503.) Jenő Szentimrei subliniază rolul determinant al peisajului: „Dacă există un cer specific napolitan, există şi un cer caracteristic Ardealului. Elveţia are föhn, Adriatica are siroco, iar Trei Scaune suferă din cauza nemirei. Deasupra nisipurilor curgătoare ale marii Câmpii a Ungariei, culisele din văzduh flutură miraje, în Ardeal, Feeria este ascunsă în grote, printre ruinele cetăţilor, în codrii imenşi. Pe colinele blânde ale ţinutului de peste Dunăre veştejirea are alte nuanţe decât pe luncile de pe malul Mureşului [...] Dincolo de Dunăre Himfy îşi plânge dragostea amărâtă în jurul stâncii de la Badacsony, în Ardeal fantezia greoaie a lui Jósika şi a lui Kemény umblă mâhnită printre ruine." (Transzilvanizmus az irodalomban [Transilvanismul în literatură], Napkelet, 9/1921: 551.)


La toate acestea trebuie să mai adăugăm un aspect, care însă nu se referă doar la „forma de expresie", ci şi la caracterul fictiv, utopic al întregii teorii transilvaniste. Ca să-l cităm pe Sándor Makkai: „Transilvanismul este în realitate o credinţă. Ca să cităm cuvintele Scripturii: «încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute».[...] Credinţa este caracterizată prin faptul că, dacă realitatea o contrazice, se intensifică şi se încinge. Devine o pasiune. Dacă cineva crede că în Transilvania se află o realitate specială a umanităţii, izvorâtă din trecutul specific şi din culturi specifice şi că datorită acesteia, în cadrul oferit de această zonă, popoarele cu origini şi limbi diferite vor crea în mod inevitabil o formă nouă şi prosperă a comunităţii de viaţă, în armonie şi în iubire, credinţa lui va creşte în intensitate şi în ardoarea pasiunii, chiar dacă pe moment această credinţă pare o autoamăgire." (Kós Károly, loc. cit., 10/1933: 675.)


Conţinutul semnificativ al transilvanismului s-a cristalizat în cadrul Comunităţii Literare Helikon, la cumpăna deceniilor 1920/1930, o perioadă în care construirea instituţiilor literare şi însăşi producţia literară fac obiectul unor dispute pe scară largă. La început, în 1928 (în aşa-numitul proces al schismei), scriitorii transilvani sunt chemaţi să clarifice relaţia dintre literatura Transilvaniei şi cea a Ungariei, rolul modernităţii şi al tradiţiei, după care (în disputa afirmare şi asumare) a fost formulată necesitatea de a înfăţişa realitatea actuală a Transilvaniei, contra proliferării tematicii istorice.
Kuncz a definit deja în articolul inaugural al revistei Erdélyi Helikon şi o altă dimensiune a literaturii transilvane, declarând că „specificul transilvan al literaturii noastre este o culme de pe care se observă lumea, şi nu un provincialism care îngustează orizontul" (Erdélyi Helikon, 1/1928), după care a publicat eseul lui Babits, intitulat Európaiság és regionalizmus (Europenism şi regionalism, 1/1930), din care cităm: „Europa poate accede la o colaborare culturală şi politică rodnică şi progresistă doar prin intermediul regionalismelor liber exprimate. La început, unităţile artificiale trebuie să se dezmembreze în bucăţele cât mai mici posibil, pentru ca un nou curent spiritual totalizator să reconstruiască din ele unitatea adevărată." El subliniază rolul regionalismului şi din punctul de vedere al creaţiei: „...speranţa literaturilor mici este să exprime ceva important şi provocator acum, când până şi cele mari abia mai reuşesc să exprime asemenea lucruri" (Ibidem).


În privinţa producţiei literare, în anii treizeci apar într-adevăr roadele, operele remarcabile ale literaturii maghiare din Transilvania: poezia lui Jenő Dsida, în proză Ábel şi Jégtörő Mátyás (Matei, spărgătorul de gheaţă) de Áron Tamási, trilogia grandioasă Erdélyi történet (Poveste ardeleană) de Miklós Bánffy, Az országépítő (Cel care a construit o ţară) de Károly Kós, Tibold Márton de Károly Molter, Fekete éveim (Anii mei negri) de György Szántó, Farkasverem (Groapa cu lupi) de Albert Wass; dramele Énekes madár (Pasărea cântătoare) de Áron Tamási, Martinovics de Miklós Bánffy - toate acestea pot justifica realitatea acestui „regionalism fecund".

În anii de început, Helikonul nu numai că a declarat condiţionarea reciprocă a literaturilor popoarelor din Transilvania, dar a şi căutat posibilitatea stabilirii contactelor. Relaţiile literare între saşi şi maghiari au evoluat cu mai multă eficienţă în această perioadă, înainte ca ideologia „pangermană" să pătrundă şi în Transilvania, după ce în Germania puterea a fost preluată de către fascişti. În acelaşi timp, în anii 1920, contactele literare româno-maghiare s-au dezvoltat şi ele într-un mod promiţător. Iniţiativele regionale româneşti din Transilvania au rămas însă în afara curentului principal al literaturii române moderne, iar pe plan oficial românii au făcut mai mult gesturi protocolare, determinate de considerente tactice ocazionale, iar într-o perspectivă mai largă de eterna suspiciune politică, alimentată de experienţa propriei lupte minoritare.


În şirul disputelor despre transilvanism se încadrează şi cea care a luat naştere în jurul „ideii transilvane" (şi, dincolo de aceasta, în jurul întregii ideologii şi practici literare helikoniene), în relaţie cu revista Korunk. Gábor Gaál a criticat încă în 1926 caracterul nedeterminat al concepţiei, scriind: „Fără îndoială că oamenii din Transilvania - fie că sunt români, maghiari sau saşi - au caracteristici particulare, care se pot regăsi la oricare neam. [...] În afară de aceasta există şi trecutul comun. Acestea pot crea o structură spirituală aparte în sufletele celor care trăiesc aici. [...] Dar pentru a formula adevăratul conţinut al acestei noţiuni, ar fi nevoie de o analiză mai profundă decât reflecţiile despre sufletul transilvan cu care ne-am obişnuit." (Erdély egyénisége [Personalitatea Transilvaniei], Korunk, 1926: 476-477.) Mai târziu s-a exprimat şi mai tranşant: „Majoritatea scriitorilor ardeleni şi-au vândut independenţa. Nu pe bani, ci pe un principiu imposibil, care inhibă afectivitatea scriitoricească. Şi-au vândut-o pentru convingerea absurdă că generaţiile şi clasele, stilurile şi ideologiile pot fi nivelate. [...] Această «academie furişată» a descoperit că ţăranul secui poate fi împăcat cu feudalismul, iar burghezul orăşean cu ţăranul, şi că această împăcare egalizatoare poate fi efectuată de conştiinţa devenită anacronică a funcţionarilor şi nobililor declasaţi din vechea Transilvanie. [...]"
(Gyávák-e az erdélyi írók? - Scriitorii din Transilvania sunt oare laşi?, Korunk, 11/1929: 831-832.)
Între timp, în prima jumătate a anilor 1930 a apărut noua generaţie a scriitorilor din Transilvania, care a abordat cu un real interes sociografic problemele cotidiene ale societăţii transilvănene şi în acelaşi timp a examinat cu ochi critici programul „transilvanităţii", elementele iluzorice şi practica scriitoricească legate până atunci de acesta. Acest lucru este exprimat deja în studiul lui Elemér Jancsó, apărut în antologia Új Arcvonal - Noul Front (Az erdélyi irodalom útjai. 1918-1931 [Căile literaturii transilvane]), apoi în articolul lui Ferenc Szemlér, Jelszó és mítosz (Deviză şi mit, Erdélyi Helikon, 1937: 592-604) şi în cadrul dezbaterii suscitate de acesta din urmă. Potrivit lui Szemlér, „metoda transilvaniştilor a fost o deducţie brutală, în care prima dată s-a creat teoria, iar empirismul a cam rămas pe planul al doilea" (Ibidem). În privinţa relaţiilor româno-maghiare - a continuat Szemlér - „...ea conţinea o concepţie politică ce nu a luat în seamă realitatea concretă. Nu a văzut, de exemplu, că maghiarimea din Transilvania nu este un membru de drept egal în rândul popoarelor care alcătuiesc societatea transilvană, ci una din minorităţile României" (Ibidem).


În anii ce au urmat Dictatului de la Viena, literatura maghiară din Transilvania s-a integrat şi ea, pentru scurt timp, în taberele şi în sistemul instituţional al literaturii panmaghiare, cu toate că cele trei declaraţii ale grupului de scriitori de la Helikon din anii de după Dictat (A Helikon és az Erdélyi Szépmíves Céh levelesládja [Cutia cu scrisori a Breslei Beletristicii Transilvane], Bucureşti, 1979: II. 252-253, 283-285) au semnalat şi încercarea de a menţine o autonomie relativă. În acelaşi timp, tinerii care au apărut la sfârşitul anilor treizeci, în cadrul unei anchete din revista Termés, lansată în 1942 - dar şi în practica redacţională - au încercat o reînnoire a acestei literaturi. În final, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, transilvanismul a fost eliminat pentru o vreme lungă atât din viaţa literară, cât şi din conştiinţa colectivă.



Bibliografie selectivă



Dózsa Endre: Transsylvanismus. Erdélyi Lapok 1910. 89-91. - Kós Károly: Erdély és a pesti közvélemény. Kalotaszeg 1912. jan. 12-28.; uő: Kiáltó szó. Kv. 1920 (Paál Árpáddal és Zágoni Istvánnal); uő: Erdély népének építése (1923). Fakszimile-kiadásban: Bp.-Kv. 1996; uő: Erdély. Kultúrtörténeti vázlat. Kv. 1928; uő: Nem spekuláltam - éltem. (Interjú. In: Huszár Sándor: Az író asztalánál. Buk. 1969. 217-226; uő: „A legszebb élet, amit el tudtam magamnak képzelni." Benkő Samu beszélgetései Kós Károllyal. Buk. 1978; uő: Életrajz. Buk.-Bp. 1991 (Benkő Samu gondozásában és előszavával). - Walter Gyula: Erdély és az irodalom decentralizációja. Erdélyi Szemle 1918/18-19. - Reményik Sándor: Transsyl¬vanismus. Erdélyi Szemle 1920. 609. - Szent¬imrei Jenő: Transylvanismus az irodalomban. Napkelet 1921/9; uő: Erdély lelke irodalmában. Vasárnap 1922/17. 2-3. - Balázs Ferenc: Erdélyi magyar irodalom. In: Tizenegyek antológiája. Kv. 1923. 7-16. - Jancsó Béla: Erdélyi irodalom és székely irodalom. Ellenzék 1923. dec. 23. (Újraközölve: Irodalom és közélet. Buk. 1973. 31-32). - Kristóf György: Az erdélyi magyar irodalom múltja és jövője. Kv. 1924; uő: Transilvánizmus. Erdélyi Irodalmi Szemle 1926. 277-304. - Ravasz László: Az erdélyi lélek. Protestáns Szemle 1925. 373-382. - Makkai Sándor: Az erdélyi szellem. Pásztortűz 1926. 129-134. - Németh László: Erdély lelke a legújabb irodalomban. Társadalomtudomány 1926/5. - Gaál Gábor: Az „erdélyi gondolat" tartalma és terjedelme. Korunk 1928/12. 907-910; uő: A mai erdélyi magyar iodalom arcvonalai. Korunk 1930/12; uő: Transzilvániai-e vagy romániai magyar irodalom? Korunk 1937/3. 367-368. - Aradi Viktor: Az „erdélyi gondolat" és az „erdélyi lélek". Korunk 1929/5. 344-351. - Babits Mihály: Transsylvanismus. Nyugat 1931. II. 480-482. - Ligeti Ernő: Eszménykeresések az erdélyi magyar irodalomban. Erdélyi Helikon 1931. 686-692; uő: Súly alatt a pálma. Egy nemzedék szellemi élete. 22 esztendő kisebbségi sorsban. Kv. 1941. - Vita Zsigmond: Európaiság és transzilvanizmus. Pásztortűz 1937/1. - Szemlér Ferenc: Jelszó és mítosz. Erdélyi Helikon 1937. 592-604. (Újraközölte a vita számos hozzászólásával és korábbi, illetve későbbi dokumentumokkal Pomogáts Béla: Jelszó és mítosz. Mv. 2003); uő: Táj és sors. Korunk 1938/4. - Szenczei László: A transzil¬vanizmus és az erdélyi fiatal irodalmi nemzedék problémájához. Korunk 1938/1; uő: A transzilvaniz¬mus és a bölcseleti magasiskola. Korunk 1938/4.
A Szépmíves Céh - Az Erdélyi Helikon - A transzilvanizmus. In: A magyar irodalom története 1919-től napjainkig. Bp. 1965. 932-935. - Czine Mihály: Kós Károly köszöntése. Kortárs 1964/1. 135-138. - Varró János: A romániai magyar irodalom előzményei. Igaz Szó 1968/2. 112-123. - Gáll Ernő: Az „erdélyi lélek": mítosz és valóság. Utunk 1972/30, 31. (Újraközölve: Tegnapi és mai önismeret. Buk. 1975. 32-48); uő: Az „erdélyi gondolat" viszontagságai. Helikon 1992/16; uő: Erdélyiség, „romániaiság". A Hét 1994/32-33. (Újraközölve: Számvetés. Kv. 1996. 128-139); uő: Erdélyiség régi/új nacionalizmusok szorításában. Helikon 1999/20, 21. - Nagy György: A kezdeti transzilvanizmusról. Korunk 1973/11. 1652-1658; uő: Gondolat és funkció. Bevezetés egy eszmetörténeti monográfiához. Korunk 1977/2. 250-254; uő: Szimbolikus illusztráció és történelmi tartalom. Egy eszme- és magatartásrendszer elsődleges összetevőiről. Korunk 1981. 739-744; uő: A kisebbségi helytállástól a közösségi desirabilitásig és vissza. A transzszilvanista ideológiáról. Korunk 1993/1. 18-32; uő: Eszmék, intézmények, ideológiák Erdélyben. Tanulmányok. Kv. 1999. - Vita a transzilvanizmusról (Pomogáts Béla és E. Fehér Pál, Kritika 1973/8; Tordai Zádor, 1973/11). - Tóth Sándor: A transzilvanizmus fogalmáról. Tiszatáj 1974/1. 54-57. (Sárréti Sándor álnéven); uő: A transzszilvanizmus színeváltozásairól. In: Források és stratégiák. Csíkszereda 1999. 114-128. - Pomogáts Béla: A tran¬szilvánizmus Az Erdélyi Helikon ideológiája. Bp. 1983 = Irodalomtörténeti Füzetek; uő: Szabédi László a transzszilvanizmusról. Új Erdélyi Múzeum 1990/1. 56-70; uő: Transzil¬vanizmus és európaiság. Korunk 1997/8; uő: Erdélyi gondolat - erdélyi irodalom. In: Párbeszéd anyanyelven. Bp. 1998. 88-106; uő: Viták áramában. In: Jelszó és mítosz. Mv. 2003. 5-101. - Kántor Lajos: Vallani és vállalni. Egy irodalmi vita és környéke. 1929-1930. Buk. 1984; uő: Az erdélyiségtudat változásai. Korunk 1991/10; uő: Játék vagy program? Kuncz Aladár folyóirat-struktúrája és a „fiatal magyarok" 1930-ban. In: Itt valami más van. Bp. 1992; uő: Gyáva irodalom? (Erdélyi esszé- és regénypróba). Uo. 94-114; uő: A Termés és az „uralkodó eszmék". Uo. 135-149. - Cs. Gyímesi Éva: Egy létszimbólum színe és visszája. Életünk 1985/1. 49-59; uő: Helyzet és helyzettudat. Előadás a Limes-körben 1986. nov. 10-én. (Közölve a hozzászólásokkal együtt: Transzcendens remény. A Limes-kör dokumentumai. 1985-1989. Csíkszereda 2004); uő: Gyöngy és homok. Ideológiai értékjelképek az erdélyi magyar irodalomban. Buk. 1992 = Századunk. - Ábrahám Barna: Az erdélyiségtudat változásai a két világháború között. Limes 1986/3. (Újraközölve: Kötődések Erdélyhez. Tatabánya 1999. 125-136 = Limes Könyvtár) - Köteles Pál: A transzil¬vanizmus és az erdélyi avantgárd. Confessio 1986/3. - Biró Béla: A transzilvanizmus időszerűsége. Európai Idő 1991/13. - Benkő Samu: Az erdélyiségtudat változásai. Korunk 1991/10. (Újraközölve: Újrakezdések. Csíkszereda 1996. 11-26.) - Gajdos-Balogh Attila: A transzilvanizmus román nézőpontból. Korunk 1991/10. - Láng Gusztáv: Transzilva-nizmus és magyarságtudat. Helikon 1993/11. - K. Lengyel Zsolt: Transzilvanizmus és regionalizmus a húszas évek Erdélyében. Korunk 1993/6; uő: A kompromisszum keresése. Tanulmányok a 20. századi transzszilvanizmus korai történetéhez. Csíkszereda 2007 = Múltunk Könyvek. - Molnár Gusztáv: Az erdélyi kérdés. Magyar Kisebbség 1997/3-4. - Dávid Gyula: Erdélyi írók a magyar irodalom egységéről. A „schisma-pör 1928-ban. Helikon 1998/23; uő: Kisebbségi irodalom - világirodalom. Erdélyi Múzeum 1998/3-4. - Fábián Ernő: A megmaradás parancsolatai. Esszé az erdélyiségről mint politikai entitásról. Bp. 1999. - Hadházy Zsuzsa: Kérdések és válaszok (Az Erdély-vita összefoglalása). In: Erdélyi Magyar Évkönyv 2000. Kv.-Tv. 2000. 162-169. - Veres Ildikó: A Kolozsvári Iskola [Bartók György - Tavaszy Sándor - Varga Béla]. IV. Új értékpreferenciák és egy kisebbségi etika körvonalainak kialakulása. Miskolc 2003. 29-32.