László Székely (Ghimeş-Făget, 7 ianuarie 1912−Timişoara, 24 iulie 1982)

Publicare: 2010-11-01
Autor: TÁNCZOS Vilmos

Descrierea articolului



Activitatea etnografică religioasă a lui László Székely urmăreşte mai ales ideile şi metodologia lui Sándor Bálint; astfel, şi el poate fi considerat un reprezentant maghiar al aşa-numitei „etnografii pastorale" (şcoala lui Georg Schreiber). Prin intermediul lui Béla Gunda a fost însă puternic influenţat şi de concepţia funcţionalistă a anilor 1940. Székely este una dintre cele mai importante personalităţi ale cercetărilor etnografice religioase din secolului al XX-lea din Transilvania. El se ocupa, înainte de toate, de religiozitatea populară a secuilor catolici din Ciuc, Gheorgheni, Casin şi Ghimeş. Cunoştinţele sale temeinice în domeniul teologiei, al istoriei bisericii, liturghiei şi culturii i-au permis să interpreteze materialul etnografic descoperit dintr-o perspectivă istorică. A fost un bun cunoscător al experienţelor religioase populare şi a dezvoltat în mod conştient legături cordiale cu informatorii săi.
Întreaga sa activitate ştiinţifică a fost influenţată negativ de faptul că în anii dictaturii comuniste a trăit ca profesor la ţară, scriind izolat de atelierele etnografice din România şi Ungaria, mai ales pentru sertar. În timpul vieţii a publicat aproximativ 70 de scrieri etnografice cu exigenţă ştiinţifică; acestea însă pot fi considerate de fapt doar studii preliminare, premergătoare marii sinteze rămase în manuscris. La moartea sa, survenită brusc în 1982, a lăsat în urmă cinci mari manuscrise bune de publicat, în total 1181 de pagini dactilografiate despre etnografia religioasă a scaunului istoric al Ciucului, din care majoritatea nu au apărut nici până astăzi.


László SzékelyPersonalitatea sa puternică, devotamentul faţă de vocaţie i-au determinat în mod fundamental formarea carierei şi activitatea ştiinţifică. S-a născut la data de 7 ianuarie 1912 în localitatea Gyimesbükk din judeţul Ciuc (astăzi Ghimeş-Făget, judeţul Bacău) într-o familie săracă de ceferişti. Mama s-a stins din viaţă devreme, tatăl a activat şi în cadrul sindicatului ceferist. A studiat între 1918-1930 la Gheorgheni, urmând clasele elementare şi cursul inferior al şcolii medii în limba maghiară, iar cursul superior în română. Primele sale scrieri au fost prezentate în cenaclul elevilor de la colegiul naţional din Gheorgheni. O schiţă mai reuşită (A hangya - [Furnica]) a fost publicată în rubrica tinerelor talente, intitulată Fakadó rügyek [Boboci], a revistei de tineret Jóbarát [Prietenul] din Cluj (anul IV, nr. 9, 15 mai 1929, pp. 213-214), în care au apărut, printre altele, şi primele încercări literare ale lui László Bányai, Jenő Kiss, György Rónay şi István Sőtér. În acelaşi timp a fost recompensat cu premiul al II-lea la concursul pe teme de istorie al revistei. În 26 septembrie 1930 a luat examenul de bacalaureat în limba română la Târgu Mureş şi - cu toate că a ocupat locul 6 în clasamentul de bacalaureat dintre cei 99 de absolvenţi - situaţia materială a familiei nu i-a permis să-şi continue studiile la universitate. Întrucât Teologia Romano-catolică de la Alba Iulia asigura învăţământul superior gratuit, s-a înscris la această facultate, pe care a absolvit-o în 1935, fiind şi hirotonisit. O influenţă puternică asupra dezvoltării sale spirituale a avut dintre profesorii săi istoricul literar şi cultural Árpád Bitay care, începând din 1929, a predat la Alba Iulia limba şi literatura română, limba germană şi limba latină. După absolvirea Facultăţii de Teologie, a fost trimis mai întâi în satul Zetea din scaunul Odorhei, în calitate de capelan şi catihet (1 septembrie 1935-15 aprilie 1936), dar în acelaşi timp a predat şi la şcoli de stat şi şcoli confesionale. Un an mai târziu a fost transferat în cadrul aceleiaşi sfere de activitate la Sândominic, unde a lucrat timp de un an (16 aprilie 1936-31 mai 1937). În această mare comună din Ciucul Superior şi în împrejurimile ei şi-a efectuat primele culegeri etnografice. În această perioadă a publicat scrieri scurte, întreţesute cu elemente etnografice, în primul rând cu scop de educaţie morală, în jurnalele locale Vasárnapi Harangszó [Clopot de duminică] din Cluj, în Székelység [Secuimea] din Odorheiu Secuiesc, respectiv Csíki Néplap [Gazeta populară de Ciuc] şi Gyergyói Újság [Ziarul de Gheorgheni]. Prima sa lucrare cu caracter etnografic, intitulată Szenthelyek, ünnepnapok. (Csíkszentdomokos és Balánbánya turista kalauza) [Locuri sfinte, zile de sărbătoare. (Ghidul turistic al Sândominicului şi Bălanului)] a fost publicată din surse proprii în 1936, la Cluj. După aceasta a activat timp de un an (1 iunie 1937-31 mai 1938) într-o funcţie similară în satul Cetăţuia, unde superiorul său bisericesc nu prea i-a lăsat timp pentru „pasiuni legate de îndeletniciri etnografice". În urma unei noi transferări a trăit timp de doi ani în Petroşani (1 iunie 1938-31 august 1940) unde, pe lângă activitatea didactică-pedagogică, s-a ocupat de problemele sociale şi de educaţia morală a tinerilor secui în căutare de locuri de muncă în oraşele miniere ale Transilvaniei de Sud. După dictatul de la Viena a fost transferat la Cluj, unde timp de un an (1 septembrie 1940-31 august 1941) a predat catehismul în şcoli de stat şi şcoli confesionale, cu statut de capelan, apoi, din 1 septembrie 1941 până la sfârşitul războiului mondial, a lucrat în Miercurea Ciuc ca profesor plătit cu ora la liceul catolic de băieţi şi ca pedagog supraveghetor al internatului. În aceşti ani a organizat împreună cu elevii claselor superioare un „cerc de studii etnografice", ca o subsecţie a cenaclului din şcoală, şi a condus un grup de culegere în satele din apropiere. Ca rezultat al acestei perioade fertile a publicat două lucrări etnografice, astăzi greu de găsit: Áhítat a falun. Adatok Csíkszentdomokos vallási néprajzához [Pietatea în sate. Date despre etnografia religioasă a satului Sândominic], Miercurea Ciuc, 1943; Ünneplő székelyek. Adatok a székelység vallási néprajzához [Sărbători la secui. Contribuţii la etnografia religioasă a secuilor], Miercurea Ciuc, 1943, ed. a II-a: Cluj, 1944. A mai publicat lucrări de etnografie, apeluri la culegere în diferite reviste (Erdélyi Iskola [Şcoala Ardeleană], Vasárnapi Harangszó [Clopot de duminică]). Culegerile etnografice efectuate în această perioadă în Ciuc au fost apreciate de profesorul benedictin Dávid Söveges de la Pannonhalma cu aceste cuvinte: „Marele merit al lui Székely este şi faptul că implică în culegerile sale tineretul licean. [...] Pentru că în şcolile de la oraş elevii provenind de la ţară se află în pericolul de a dispreţui tradiţiile de acasă." (Pannonhalmi Szemle [Cronica din Pannonhalma, revistă teologică catolică din Ungaria], 1943, pp. 223-224)


La sfârşitul războiului mondial activitatea sa pedagogică şi etnografică a fost întreruptă, deoarece pe 1 iulie 1944 a fost recrutat ca rezervist. În timpul trecerii frontului, a lucrat ca ajutor sanitar şi brancardier la spitalul militar de campanie din Târgu Mureş, unde a asistat la operaţii dificile. Printre sarcinile sale zilnice figura şi înhumarea celor morţi în urma rănilor grave sau a tifosului. După o jumătate de an de serviciu la spitalul militar, obţinând permisul de călătorie aprobat de sovietici, s-a întors la Miercurea Ciuc, unde a predat timp de două luni. Pe 1 mai 1945, autoritatea diecezană însărcinată cu învăţământul l-a trimis la Cârţa pentru a renova clădirea şcolii locale şi pentru a reorganiza liceul. În această comună din Ciucul Superior a lucrat ca profesor şi director de şcoală până la 1 noiembrie 1947. Între timp, în septembrie 1945 s-a înscris la studii de istorie şi geografie fără frecvenţă, în cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii Bolyai din Cluj. S-a prezentat punctual şi pregătit la toate examenele universitare, astfel încât la data de 1 iulie 1947 a obţinut diploma de licenţă. De-a lungul anilor de studenţie a studiat etnografia sub îndrumarea profesorului Béla Gunda, având tot timpul rezultate excelente.


În timpul profesoratului la Cârţa, în 1946 a organizat Muzeul Etnografic al Ciucului Superior. Această iniţiativă de fondare a unui muzeu a fost apreciată de Béla Gunda în revista Utunk [Calea noastră] (20 iulie 1946), evenimentul fiind relatat şi în alte ziare (de exemplu Romániai Magyar Szó [Cuvântul maghiar din România], 18 iulie 1947). În 1947 a făcut un raport despre monumentele etnografice din Ciucul Superior, din care reiese că a descris pe parcursul muncii de teren 15 case de lemn cu structură străveche, 11 cruci mai vechi de o sută de ani (una dintre acestea, crucea amplasată în „zeciul de mijloc" din Tomeşti, datează din anul 1612), precum şi joagărul cu apă construit în 1814 la Sândominic, moara de apă din 1839 de la Tomeşti, respectiv presa de ulei din Dăneşti, datat din 1845. (Néprajzi műemlékek védelme [Protecţia monumentelor etnografice] în Miscellanea Ethnographica, t. I, Cluj, 1947, pp. 75)


Începând din 1 decembrie 1947 a fost transferat la liceul catolic din Braşov, unde a predat istoria şi geografia. În perioada în care reforma învăţământului a intrat în vigoare şi a fost decretată naţionalizarea, Áron Márton, episcopul diecezei de Alba Iulia, într-o adresă oficială datată 14 august 1948 (nr. 1940/1948) i-a interzis să mai predea, având în vedere situaţia politică creată şi a dispus să se deplaseze numaidecât la Zărneşti pentru a îndeplini în mod exclusiv sarcini de capelan. În acel moment László Székely a decis să părăsească serviciul bisericesc. La data de 1 septembrie 1948 - în pofida consemnului episcopal - şi-a prezentat candidatura pentru un post în învăţământul de stat. Planul său a fost să-şi continue activitatea ca muzeolog şi pedagog practicant, de aceea în vara anului 1948 a participat la cursuri de etnografie, continuându-şi studiile doctorale sub îndrumarea lui Béla Gunda. În anul următor, la 28 iulie 1949, şi-a susţinut disertaţia la Catedra de Etnografie din Cluj (cu titlul Az életfordulók néprajza. A paraszt társadalom alkata az életfordulók csíki néprajzában [Etnografia etapelor vieţii. Structura societăţii ţărăneşti în etnografia etapelor vieţii în Ciuc]).


Ca angajat în învăţământul de stat, din 1 septembrie 1948 a fost transferat la Timişoara, unde a lucrat timp de un sfert de veac, până la pensionarea sa în toamna anului 1973, ca profesor de geografie în diferite şcoli. În 1950 şi-a întemeiat o familie, crescând împreună cu soţia sa, educatoare, doi băieţi.
În anii de pensie (1973-1982) s-a dedicat pe deplin ştiinţei etnografice. Şi-a completat cercetările de teren anterioare, a publicat circa 50 de studii, dar mai ales recenzii în paginile revistelor Ethnographia, Vigília [Veghe], Könyvtári Szemle [Cronica bibliotecilor] şi Művelődés [Cultură], dar înainte de toate a pus la punct, pregătind pentru tipar, cele cinci manuscrise despre religiozitatea populară din Ciuc: 1. în primul rând a dorit să-şi publice teza de doctorat (Etnografia etapelor vieţii. Structura societăţii ţărăneşti în etnografia etapelor vieţii în Ciuc, 201 de pagini), de aceea, în 1981, a trimis manuscrisul completat după noile culegeri la redacţia din Cluj a editurii Kriterion, lucrarea însă nu a fost publicată, până la moartea sa în anul 1982, a primit doar referatul pozitiv al lui Anikó Salamon; 2. Csíki táj a néprajzban. A csíki hagyományos élet tájnéprajza [Peisajul din Ciuc în etnografie. Etnografia regională a vieţii tradiţionale din Ciuc], 187 de pagini, cu desene în tuş; 3. A csíki népszokások költészete. A közösség és az egyén szerepe a csíki népszokások költészetében [Poezia obiceiurilor populare din Ciuc. Rolul comunităţii şi al individului în poezia obiceiurilor populare din Ciuc], 233 de pagini; 4. Áldásos esztendő. A napfordulók csíki néprajza [An binecuvântat. Etnografia solstiţiilor în Ciuc] (157 de pagini); 5. Csíki áhítat. A csíki székelyek vallási néprajza [Pietatea în Ciuc. Etnografia religioasă a secuilor din Ciuc], 403 de pagini. Câţiva ani mai târziu, lucrarea din urmă a apărut în volum postum la Szent István Társulat [Asociaţia Sfântul Ştefan] din Budapesta (f.a. [1995], text îngrijit, note şi indice de Bertalan Pusztai, revizuit şi prefaţat de Zsuzsanna Erdélyi). Dintre cele cinci mari manuscrise până în prezent a apărut doar unul (Csíki áhítat 1995), prin urmare cea mai mare parte a operei postume a lui László Székely rămâne nepublicată. De asemenea, a rămas neterminată şi monografia etnografică despre tradiţiile maghiarilor (bănăţeni) din judeţul Timiş, pentru care a strâns consecvent materialul ani de-a rândul, însă moartea sa neaşteptată a împiedicat definitivarea manuscrisului.

László Székely a încetat din viaţă în urma unei tromboze cerebrale, pe data de 24 iulie 1982, la Timişoara. Activitatea sa de culegere a informaţiilor câştigă o importanţă deosebită prin faptul că a cercetat regiunile ariei lingvistice maghiare în care mentalitatea, mistica şi asceza religioasă ce amintesc de epoca medievală, precum şi genurile folclorice care le exprimă s-au păstrat până în secolul al XX-lea.  


Opere publicate mai importante:
Szenthelyek, ünnepnapok. Csíkszentdomokos és Balánbánya turista kalauza. Kolozsvár, 1936.
Áhítat a falun. Adatok Csíkszentdomokos vallási néprajzához. Csíkszereda, 1943.
Ünneplő székelyek. Adatok a székelység vallási néprajzához. Csíkszereda 1943. (ed. a 2-a: Kolozsvár, 1944.)
Néprajzi bibliográfiák (1944-1964). Könyvtári Szemle. (1972) 4. 161-164.
A csíki székelyek aszkézise. Vigília XLII. (1977) 3. 160-166.
A gyimesi csángók lelki élete. Vigília XLIII. (1978) 3. 161-171.
Katolikus hagyományok az erdélyi református székelyek néprajzában. Vigília XLIII. (1978) 9. 593-597.
A székelyek vallási néprajza Tamási Áron műveiben. Vigília XLIV. (1979) 9. 602-607.
Egy csíki Szent Anna-legenda irodalmi forrásai. Ethnographia XCIII. (1982) 4. 570-572.
A csíki székelyek passiója. Vigília XLVII. (1982) 4. 244-248.
Csíki áhítat. A csíki székelyek vallási néprajza. Szent István Társulat, Budapest, f.a. [1995].

Manuscrise inedite:
Az életfordulók néprajza. A paraszt társadalom alkata az életfordulók csíki néprajzában. Kézirat. 201 oldal.
Csíki táj a néprajzban. A csíki hagyományos élet tájnéprajza. Kézirat. 187 oldal.
A csíki népszokások költészete. A közösség és az egyén szerepe a csíki népszokások költészetében. Kézirat. 233 oldal.
Áldásos esztendő. A napfordulók csíki néprajza. Kézirat. 157 oldal.



Bibliografie selectivă



ERDÉLYI Zsuzsanna - PUSZTAI Bertalan: Könyvek és sorsok. In: SZÉKELY László: Csíki áhítat. A csíki székelyek vallási néprajza. Szent István Társulat, Budapest, é. n. [1995], IX-XXI.
HOFER Tamás: Székely László. 1912-1982. Ethnographia XCIV. (1983) 3. 453-455.
TÜSKÉS Gábor: Székely László üzenete. Vigília XLVIII. (1983) 9. 704-706.