Agresiune fizică, încăierare

Publicare: 2010-10-05
Autor: ALBERT Ernő

Descrierea articolului



Deşi bătaia, ca formă de manifestare a agresiunii fizice, este răspândită în toată Transilvania, se pare că în regiunile secuieşti acest lucru a rămas valabil într-o mare măsură până în vremurile noastre. Faptul nu poate fi luat în considerare independent de împrejurarea că, timp de secole, bărbaţii din această regiune, la chemarea regilor şi a împăraţilor, au luat adesea parte la războaie, iar atmosfera câmpului de luptă, frecventa luptă pe viaţă şi pe moarte, zilnica confruntare cu moartea au lăsat urme şi asupra modului de viaţă de acasă, unde au rezolvat diferendele rezultate din diverse circumstanţe prin putere şi violenţă şi unde şi-au brutalizat fizic semenii. Pe parcursul timpurilor bravura şi brutalizarea oamenilor s-a transformat într-o adevărată tradiţie. În mare măsură, aşa-numita încăierare era de natură ofensivă, însă în unele părţi funcţiona ca formă de apărare.


Putem să adăugăm şi faptul că încăierarea nu poate fi tratată separat de diversele forme ale agresiunii verbale, dat fiind că în timpul declanşării, pregătirii, iar apoi în mod special în cursul brutalizării, înjurăturile, ameninţările, calomnierile şi diversele forme ale umilirii verbale apar împreună.
Frecventele intervenţii bazate pe forţă au putut să conducă la situaţia ca secţiunea 56 din legile secuieşti adunate în anul 1555 să prevadă: „În Secuime judecătorii pot decide orice numai duel nu pot decide".


Aşadar, în anumite vremuri, unul dintre oponenţi îl provoca la duel pe semenul lui care accepta provocarea, iar bătaia avea loc în diverse forme.


Pe lângă puterile seculare, şi biserica şi-a asumat un rol în reducerea duelurilor. În anii 1600 eparhia Cozmeni a decis că „în loc sfânt", adică în cimitir, nu pot fi înmormântaţi indivizi care „i-au provocat pe alţii la duel şi au fost omorâţi".


Deoarece duelul a penetrat şi colegiile, în secolul al XVII-lea în toată Transilvania persoanele, care „cu cap treaz sau beat" şi-au provocat colegii de şcoală sau pe alte persoane la duel prin arme, erau date afară din şcoală. Aşa s-a întâmplat şi la Alba Iulia. La Târgu Mureş s-a decis că onoarea şi-o păstrează cel care nu acceptă duelul.


Deoarece duelul era cel mai frecvent în rândul soldaţilor, în timpul voievozilor din Transilvania, dar chiar şi în timpul domniei Mariei Tereza, cei care s-au duelat erau adesea avertizaţi cu pedeapsa cu moartea.


Despre ajungerea duelului la sat şi despre formele de manifestare a acestuia în sate s-au păstrat înregistrări şi în satele din Caşin: în 1678, în satul Imper, Mihály Tamás l-a provocat la duel pe János Antal: „Hai să ne batem, bestie bătrână cu suflet murdar, fiu de curvă. Când acesta a ieşit la duel i-a smuls barba". János Antal a dat cu securea în provocator. Asemenea dueluri au mai avut loc în satele din Caşin în 1682, 1715 chiar şi ulterior.


O pedeapsă pentru o bătaie anterioară a fost înregistrată în cel de-al doilea volum al Arhivei Secuieşti: în 12 aprilie 1562, castelanul din Gurghiu, László Nagymihályi Ödönfi, care în acelaşi timp era şi jupânul secuilor, a ordonat autorităţilor din Scaunul Ciuc pedepsirea lui Balázs Endes din Sânsimion pentru că l-a rănit şi l-a bătut de a rămas mai mult mort decât viu, pe fiul lui Gergely Márton din Sântimbru. El a fost condamnat la plata unei recompense.


Istoria vechilor obiceiuri naţionale secuieşti a fost adunată şi în 28 aprilie 1555 a fost prezentată voievozilor István Dobó şi Ferenc Kendi, precum şi jupânilor secui. La punctul 37 s-a scris despre faptul că ucigaşul care în mod voit cauzează moartea cuiva trebuie să fie la rândul său omorât iar nici regele şi nici „domnii voievozi" să nu poată oferi graţie.


În acel timp, pentru pedepsirea încăierărilor se practicau şi amenzile. La punctul 44 se scrie despre faptul că dacă cineva doboară pe altcineva la pământ va trebui să plătească 6 gyra, dacă-l bate pe cel căzut în continuare sau dacă-i varsă sângele, va plăti 24 de gyra.


Documentele păstrează înregistrări despre bătăi din tot teritoriul Transilvaniei din anii 1500 până în zilele noastre. Acestea dovedesc ideea că vorbele şi faptele se manifestă împreună. Astfel sună şi proverbele noastre: „Din vorbă se face fapta, din faptă se face vorba", „Cel care vrea să se bată uşor găseşte bâtă". Proverbe există şi despre situaţiile în care pentru bătaie sau chiar pentru omor trebuie plătită o amendă: „Cel care are mâini care lovesc uşor să aibă şi portofel pe măsură!"


Despre pregătirea încăierării şi derularea acesteia vechile noastre scrieri păstrează înregistrări ale unor manifestări diferite. Încăierarea este precedată de înjurături. În 1852 la Cluj, următoarele au fost consemnate într-un proces-verbal: „fiu de curvă... îţi dau una" - l-a lovit cu sabia trasă. În 1598 tot la Cluj s-au înjurat: „hai să mă baţi, bestie de curvă", dar îl ameninţă că o să-l bată la rândul lui.


Tot în anii 1500 a fost consemnată şi următoarea ameninţare: prea îl înjura şi îl ameninţa cu bătaie (1570); îl ameninţa şi-l bătea (1582). Tot în Cluj, în 1629, servitoarea era înjurată şi apoi bătută tare de doamna ei. La Târgu Mureş, în 1644, servitorul soţiei Bábán l-a bătut pe servitorul lui Pál Szabó pentru că i-a înjurat nevasta. Conform unei consemnări de la Turda din 1765, acuzatul este un însetat de sânge care întotdeauna caută să se bată, blasfemator şi care-şi înjură mama şi pe alţii. În 1641, în hotarul din Cristur a fost omorât Miklós Konaci.


Criminalul putea să primească şi amendă. În 1592, la Cluj, a fost consemnat că cineva a plătit 200 de forinţi pentru omorârea unui nobil. În 1763, în judeţul Mureş-Turda, unii s-au pregătit nu doar pentru omorârea victimei, dar şi pentru plata amenzii.


Au existat şi cazuri în care unii au pus pe altcineva să le bată adversarul în locul lor. În 1584, la Cluj, doamna Balázs Kovács i-a pus pe unii să-l bată pe căruţaş pentru că a numit-o curvă. În 1765, la Turda, János Murvai a făcut ameninţări precum că el sau altcineva îi va bea sângele adversarului.
Din secolele XIX şi XX cunoaştem numeroase povestiri care ne vorbesc despre faptul că în anumite regiuni încăierarea s-a transformat într-o adevărată tradiţie. Flăcăii, prin bravura nesăbuită şi rivalitatea lor de paradă, au tulburat ordinea publică, cel mai adesea în cadrul adunărilor comunităţii: au demarat încăierări crunte la baluri, la târguri, la recrutări sau în cârciumi. În astfel de ocazii îşi demonstrau unii altora puterea, curajul, dexteritatea, dar contau şi pe recunoaşterea din partea fetelor în momentele în care se atacau cu briceagul, chiar cu riscul periclitării vieţii. În unele cazuri a contat şi faptul că prin acest mod i-au împiedicat pe băieţii din alte sate să facă curte fetelor din sat. Într-un mod straniu, erau consideraţi flăcăi doar cei care s-au bătut deja. Din păcate, astfel de bătăi puteau să se termine şi prin moarte, fapt despre care şi baladele din secolul XX depun mărturie.


În 1903 Dezső Szabó se afla la Sândominic în scopul unei cercetări lingvistice şi a descris impresiile sale despre o încăierare astfel: „Satul cu 4000 de locuitori făcea parte dintre comunele care foloseau cel mai mare volum de pălincă din ţară". Szabó consideră că băutura, pe care o numeşte „un viciu groaznic", reprezintă motivul principal al bătăilor. Una dintre încăierări era legată de o înmormântare. „Înainte de înmormântare atât de multă pălincă au băut încât au cărat sicriul în cimitir clătinându-se de la o margine a străzii la cealaltă". Revenind, au continuat parastasul. Între timp a izbucnit o vrajbă între moştenitori. Întreaga populaţie de la parastas s-a rupt în două părţi şi au sărit unii pe alţii cu securi, cuţite şi bricege. A trebuit să fie chemaţi jandarmii de la cea mai apropiată staţie, dar jumătate din familie a ajuns într-o baltă de sânge, existând două sau trei victime. Mai scrie şi despre o altă încăierare: în timpul balului „în faţa ochilor mei au ajuns băieţii la cuţite şi aşa de rapid s-a ajuns la o baltă de sânge încât eu, martorul ocular, nu aş fi putut depune mărturie exactă despre cele întâmplate". În sfârşit, scrie şi despre hramul de la Sândominic, unde încăierarea s-a terminat cu patru morţi.


Despre încăierările din timpul celor două războaie mondiale Gyárfás Kurkó a scris în romanul său despre Sândominic. El tot în pălincă vede cauza teribilelor tragedii.


Din ştirile continue privind încăierările menţionăm doar câteva: în ianuarie 1933 ziarele au scris despre faptul că în Ciuc doar în 1932 au existat 11 încăierări mortale, iar 68 de persoane au suferit grave vătămări corporale.


La Cârţa, în primele zile ale lunii octombrie 1934, Ferenc Bálint, flăcău de 24 de ani, l-a înjunghiat mortal pe Jani Bíró. Conform relatărilor de la tribunal, pentru fapta sa a fost condamnat la 4 ani de închisoare. Un motiv pentru care a trebuit să abordăm acest caz este faptul că la Ciuc, dar şi în alte zone este populară balada numită Bíró Jani.


În anii 1930 György Bözödi a vizitat satul Tomeşti. Despre experienţele acumulate acolo scrie în opera sa intitulată Székely bánja. În cartea sa a evidenţiat în mod deosebit munca benefică a lui Vilmos Bálint în educarea culturală a satului. Enumeră un şir de programe; frecvent s-au jucat piese, s-a organizat un cor, părea că s-a reuşit schimbarea atitudinii oamenilor din sat faţă de ceilalţi. Însă în cele ce urmează, autorul continuă astfel: s-a întâmplat în august 1935. La Cârţa era hram. Primarul a organizat bal în sat pentru ca băieţii să nu se ducă la Cârţa, deoarece „dacă se duc la vecini, nu se va termina balul fără să se ajungă la cuţite". Cu toate acestea, băieţii rămaşi acasă tot s-au bătut. „Au chemat preotul să facă maslu la băiatul de 23 de ani, Jakab Bács, pe care la bal l-a rănit mortal cu o singură înjunghiere un coleg de armată aflat acasă". Continuând, scrie despre înmormântarea dureroasă: „Tânărul flăcău secui era întins acolo, între flori, pe malul Oltului şi sub munţii Ciucului, ca şi cum lumea baladelor populare s-ar fi trezit în mod nemilos la viaţă. Adversarul lui, soldatul fugitiv, era cercetat de jandarmi. Am simţit că aici au murit cel puţin două persoane deodată, pentru că, în realitate, satul a plâns după doi flăcăi ".


Aşa că, în concluzie, a formulat astfel: „Lupta cu cuţitul se întâlneşte cel mai frecvent la secuii din Ciuc, motivul acestui fapt nu se află atât «în sânge», cât în nivelul scăzut al culturii".


Trebuie să amintim, de asemenea, că, adesea, flăcăii au ajuns în mijlocul unor încăierări fără voia lor. În 1946, jandarmii nu au autorizat un bal la Cârţa de ziua Sfintei Maria pentru că flăcăii adunaţi de la Ciuc - motivare similară cu cea a primarului de la Tămaşu - se bat mult prea uşor. De aceea, cei din Dăneşti şi Mădăraş s-au înţeles să organizeze balul comun în şcoala de la Dăneşti. În timp ce e distrau bine şi cântau, în curte un flăcău din Dăneşti şi unul din Mădăraş se legau unul de altul. Deşi cunoscuţii lor au încercat să-i liniştească, tot au ajuns la bătaie. În sală oamenii au început să strige: „Îi bat pe cei din Mădăraş!", „Îi bat pe cei din Dăneşti!". Flăcăii, care până atunci se distrau foarte bine împreună, s-au spart în două tabere, din cauza apartenenţei niciunul nu putea să rămână afară din ciocnire, astfel că pe tot drumul principal puteau fi văzuţi flăcăi însângeraţi care din nou şi din nou se atacau până ce au ajuns la podul peste Olt. Atunci lupta deja se purta pentru onoarea satului.


În 29 iunie 1951, în ziua hramului de la Mădăraş, Lajos Bálint a fost omorât de către Áron Bálint în drumul de la bal spre casă. După eveniment fetele au cântat despre cele întâmplate şi aşa s-a născut balada intitulată Lajos Bálint.


În ultimele decenii la Dăneşti nu au mai avut loc încăierări. Cu toate că doar ocazional, din când în când, tot mai au loc atacuri sângeroase. În 2008 ziarele scriau că la Tămaşu, A. S., flăcău de 26 de ani, a încercat să se apere cu cuţitul de atacul consăteanului său de 21 de ani şi „a înjunghiat gâtul atacatorului în două locuri". Pentru faptele lor răspund în faţa legii.


În zilele noastre putem auzi în numeroase ocazii de răfuieli sângeroase, dar sperăm că astfel de evenimente vor ocoli comunităţile din Ciuc cunoscute anterior pentru aceste încăierări.



Bibliografie selectivă



IMREH István - PATAKI József: Kászoni krónika. 1650-1750. Európa Könyvkiadó-Kriterion Könyvkiadó, Budapest-Bukarest, 1992. 294.
Székely Oklevéltár II. 101, 119.
EMSZT IV. 35, 319.; uo. VIII. 388.; 985, 1116, 1290.
SZABÓ Dezső: Életeim. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1982. I. 620.
KURKÓ Gyárfás: Nehéz kenyér. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1970. 253-255.
BÖZÖDI György: Székely bánja. Magyar Élet kiadása. Budapest, [1943]. 291.
Csíki Lapok XLV. 8. sz. 1933. február 19. 2.; uo. XLVI. évf. 53. sz. 1934. december 30. 4.
Csíki Hírlap III. évf. 146. sz. 2008. 07. 29. 1.