trimite prin


conexiuni literare româno-maghiare înainte de 1945
Publicare:  2010-11-25
Ultima actualizare:  2010-12-29
Autor:  GAÁL György

Influenţele reciproce între literatura română şi cea maghiară pot fi datate din epoca Reformei, începând cu poezia lui Bálint Balassi, ele fiind deosebit de bogate în domeniul folclorului. Crearea conştientă a legăturilor începe în ultima perioadă a revoluţiei şi luptei pentru libertate din 1848 (Cezar Bolliac, Nicolae Bălcescu) şi după înăbuşirea acesteia din urmă. Károly Ács a publicat la Pesta o antologie a literaturii populare româneşti (1858), Iosif Vulcan redactează de asemenea la Pesta săptămânalul cultural-literar Familia, care cuprinde şi traduceri şi recenzii ale operelor literare maghiare. În acelaşi timp, maghiarii emigraţi în Ţara Românească, reuniţi în jurul pastorului Ferenc Koós, publică primul ziar maghiar de peste hotare, Bukaresti Magyar Közlöny [Buletinul maghiar din Bucureşti, 1860], lansând astfel viaţa literară maghiară de la Bucureşti. Legăturile se intensifică începând cu anii 1870, prin publicarea unor traduceri literare, antologii şi manuale şcolare. În 1877, Societatea Kisfaludy a scos de sub tipar volumul intitulat Román népdalok [Cântece populare româneşti], în urma căruia se dezvoltă activitatea de traducere şi recenzie literară susţinută de către Gheorghe Alexici, Şt. O. Iosif, Sándor Márki, Grigore Moldovan, Károly Révai, Iosif Vulcan. Încă la începutul secolului al XX-lea, Academia Română publică culegerea de folclor românesc a lui Béla Bartók (1913). În 1885, la Gherla, iar în 1908 la Sibiu apare istoria literaturii maghiare pentru uz şcolar, iar în 1911, la Braşov, o antologie în limba română a literaturii maghiare. Iau naştere şi primele legături în domeniul teatrului: în 1840 şi în 1860 o trupă de teatru muzical joacă la Bucureşti, iar în 1870 compania lui Matei Millo apare pe scena de la Cluj, în cadrul unui turneu în Transilvania şi în Banat.


În urma schimbărilor puterii după Primul Război Mondial, cunoaşterea reciprocă şi explorarea mai aprofundată a tradiţiilor literare şi culturale a avut o importanţă fundamentală atât pentru maghiarii cât şi pentru românii din Transilvania. Acestea se desfăşurau pe două căi principale: cu ajutorul traducerilor şi a antologiilor literare, respectiv la nivelul prozei eseistice, al conferinţelor şi al studiilor.


În domeniul traducerilor literare, a tălmăcirilor în proză, în această perioadă nu se manifestă vreun caracter metodic, iar calitatea traducerilor atinge rar un nivel artistic. În limba română apar volume independente din poezia lui Vörösmarty (1929) şi a lui Ady (1930), câte un roman de Dezső Szabó (1931) şi de Jókai (1933), iar în limba maghiară moştenirea poetică a lui Eminescu (1934, 1939), Alecsandri (1935), Aron Cotruş (1936) şi Goga (1938), respectiv proza lui Vlahuţă (1924), P. Istrati (1926) şi Rebreanu (1938). În jur de 20 de drame româneşti sunt de asemenea traduse. Imre Kádár publică cinci tălmăciri reuşite îngrijite de către Erdélyi Helikon, în anul 1934. Singura traducere de nivel artistic, a unei opere literare maghiare, din partea românească poate fi considerată Tragedia omului în versiunea a lui Octavian Goga (1934).


Antologiile au văzut lumina zilei - cu puţine excepţii - datorită activităţii şi dăruirii a câte unui traducător literar. Astfel, Sándor Keresztury a redactat volumul Új román költők antológiája (Antologia noilor poeţi români, Oradea, 1922), Tivadar Fekete a publicat culegeri din poezia contemporană (Szerelmes kert [Grădina îndrăgostiţilor], Arad, 1924) şi din cea mai veche (Klasszikus kert [Grădina clasicilor], Cluj, 1930). Piroska Kiss a adunat traducerile sale din poezia românească sub titlul Átültetett virágok (Flori transplantate, Cluj, 1925). Erdélyi Helikon a publicat traducerile lui Imre Kádár din poezia populară românească cu titlul A havas balladái (Balade din munţi, Cluj, 1932). La Budapesta a apărut în ediţia Societăţii Vajda János antologia poetică Mai román költők (Poeţi români de azi, 1940) de Ferenc Szemlér. O culegere cu adevărat exigentă, care cuprinde toată poezia de limbă română, a fost realizată datorită activităţii lui Árpád Bitay, cu titlul Műfordítások román költőkből (Traduceri literare din poeţi români, Cluj, 1928), cuprinzând 72 de poezii scrise de 24 de poeţi, în tălmăcirea a 16 traducători. Din partea românilor s-au născut rezultate mai modeste. Iustin Ilieşu a publicat în volumul intitulat Laura (Oradea, 1922) 64 de poezii scrise de 22 poeţi maghiari, în traducere proprie. Ioan Lupu a întocmit o antologie din povestirile a 9 prozatori ardeleni (Povestitori unguri ardeleni, 1929), în timp ce Octavian Şireagu a făcut o selecţie din noua poezie maghiară (Noua lirică ardeleană, Cluj, 1935 - dintre cei 25 poeţi prezentaţi în acest volum şapte sunt maghiari).


Iniţiatorul şi personalitatea cea mai de seamă a cercetării ştiinţifice a legăturilor româno-maghiare în Perioada Interbelică a fost Árpád Bitay. El a considerat ţelul vieţii sale să atragă atenţia publicului şi a specialiştilor asupra contactelor şi reciprocităţilor istorice şi literare româno-maghiare. Activitatea sa cuprinde studii, note, conferinţe şi traduceri. O publicaţie deschizătoare de drumuri a fost volumul său intitulat A román irodalomtörténet összefoglaló áttekintése (Compendiu recapitulativ al istoriei literaturii româneşti), apărut la Alba Iulia în anul 1922, scris din punctul de vedere al maghiarilor, pe care l-a tradus şi în limba română (Cluj, 1924). Pentru a răspunde la necesităţii vremii, a publicat şi o Scurtă gramatică a limbii române (Rövid román nyelvtan, Cluj, 1923). În cunoştinţa acestor publicaţii, Nicolae Iorga l-a invitat la Universitatea liberă de la Vălenii de Munte, unde a ţinut timp de 15 ani conferinţe despre istoria literaturii şi culturii maghiare în limba română. Pe lângă mai multe nuvele şi piese de teatru, a tradus în limba română două opere de György Kristóf, o monografie despre Jókai (Mauriciu Jókai, Cluj, 1925) şi Istoria limbii şi literaturii maghiare (Cluj, 1934). Dintre lucrările mai scurte sau mai extinse ale lui György Kristóf, un alt făuritor erudit al legăturilor literare, se remarcă eseul Zece ani de viaţă literară a ungurimii din Ardeal, scris pentru volumul reprezentativ Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul 1918-1928 (1929), în care ultimul capitol este dedicat legăturilor literare româno-maghiare. Într-un alt studiu a analizat traducerea Tragediei omului de Goga (Irodalomtörténet, 3-4/1935) şi traducerile din Eminescu ale lui Sándor Kibédi (Cluj, 1935, ETF 74). Kristóf, ca profesor maghiar al universităţii clujene, şi-a îndemnat studenţii să cerceteze relaţiile dintre cele două popoare. Astfel, disertaţia lui Ion Chinezu, scrisă sub îndrumarea lui Kristóf (Aspecte din literatura maghiară ardeleană 1919-1929, Cluj, 1930) a fost printre primele rezumate ale literaturii maghiare din Transilvania, aflată în stadiu de formare, iar Sándor Veégh a scris o lucrare de doctorat cu titlul Petőfi a románoknál (Petőfi la români, Miercurea Ciuc, 1934). Alte lucrări în limba română, referitoare la istoria relaţiilor, au fost cele scrise de către János Józsa şi de Avram P. Todor în anii 1930.


În perioada 1931-1935 a apărut la Bucureşti lucrarea bibliografică, esenţială, a istoricului Endre Veress: Bibliografia română-ungară, ale cărei trei volume prelucrează informaţii din patru secole.
În prima jumătate a anilor 1940, această tematică este reprezentată în special de studiile elaborate de către Lajos Tamás (A román műveltség magyar gyökerei [Rădăcinile maghiare ale culturii româneşti], Budapesta, 1941) şi de către László Gáldi, care publică lucrarea Magyar-román szellemi kapcsolatok (Legăturile spirituale româno-maghiare, Budapesta, 1942), după care analizează rolul Clujului în relaţiile culturale dintre maghiari şi români (Hitel, 9/1942); editează dicţionarul manuscris al lui Samuil Micu-Klein din 1801 (Dictionarium Valachico-Latinum, 1944); şi în sfârşit, în cel de-al doilea volum al sintezei elaborate împreună cu József Deér, intitulată Magyarok és románok (Maghiarii şi românii, Budapesta, 1943-44), recapitulează contactele şi influenţele reciproce de la Ion Barac până la Octavian Goga.


Majoritatea revistelor maghiare şi româneşti, lansate în Transilvania anilor 1920, urmăresc cu atenţie şi susţin evoluţia legăturilor literare, manifestările pozitive ale convieţuirii. După articolele relevante din revistele clujene Napkelet şi Gândirea (1921-1922) sunt semnificative mai cu seamă iniţiativele publicaţiei orădene Cele trei Crişuri (1920-1944). Cu sprijinul acesteia a fost înfiinţată revista bilingvă îndrumată de către George Bacaloglu şi redactată de către George A. Petre, Sándor Keresztury şi László Salamon, Aurora (1922-1923), care şi-a propus cunoaşterea reciprocă a valorilor clasice şi publicarea traducerilor.


La Cluj, în anul 1923 a fost lansată o revistă de teatru, de scurtă durată, Culisele - A kulissza, sub redacţia lui Leonard Paukerow şi a lui Imre Kádár. După ce în Dacoromania (1921-1948) au văzut lumina zilei lucrări referitoare la maghiari, scrise de către oamenii de ştiinţă grupaţi în jurul universităţii româneşti din oraş, la iniţiativa primului rector, Sextil Puşcariu, a fost înfiinţată în 1924 revista cvadrilingvă Cultura (în limbile română, maghiară, germană şi franceză), pentru a susţine cunoaşterea reciprocă şi pentru a crea legături spirituale, materialul revistei fiind redactat cu o mare precauţie de către György Kristóf. Aspectele sociale şi de politică socială ale convieţuirii româno-maghiare au fost oglindite de Societatea de mâine, lansată în 1924 şi de revista lui Viktor Aradi, A Jövő Társadalma (Societatea viitorului, 1925-30). În anul 1926, la Timişoara a luat fiinţă o revistă româno-maghiaro-germană intitulată Banatul, care s-a străduit să prezinte convieţuirea din Banat.


A IV-a rezoluţie a primei reuniuni a Colectivului de lucru Helikon înfiinţat în anul 1926, la Brâncoveneşti, a declarat ca principală sarcină culturală prezentarea şi traducerea reciprocă a creaţiilor literare române şi germane din Transilvania. Mai târziu, cu ocazia întâlnirii din 1928, Miklós Bánffy a raportat despre evoluţia legăturilor. Punctul al treilea din programul revistei Erdélyi Helikon, formulat cu această ocazie, se referă în mod explicit la prezentarea literaturii române publicului maghiar, la înregistrarea atitudinilor vizavi de literatura maghiară şi la recensământul expresiilor spiritului transilvănean în limba română. În primăvara anului 1932 a fost creată şi o subsecţie maghiară a Pen Club-ului, formată din scriitorii helikonieni. Pen Club-ul român a fost reprezentat cu această ocazie de secretarul general Emanoil Bucuţa, care va fi invitat în anii următori la mai multe întâlniri ale Helikonului. De altfel, revista pe care o publica la Bucureşti, Boabe de grâu (1930-34), a prezentat în mod regulat creaţii maghiare, urmărind cu atenţie activitatea Breslei Beletristice Transilvane şi a Helikonului şi publicând traduceri din autori maghiari. În comparaţie cu obiectivele enunţate, materialul de origine românească din Erdélyi Helikon nu este foarte bogat. Lucrările româneşti publicate de Korunk sunt mult mai numeroase, iar în anii 1930 publicarea lor a fost mai sistematică, dat fiind că se străduia să traducă şi să prezinte operele scriitorilor de stânga. Revista prezintă în 1927 viaţa culturală a românilor din Transilvania (prin Sándor Keresztury), în 1929 artele plastice româneşti (Aurel Ciupe), în 1931 romanul românesc modern (Sándor Korvin), iar în 1935 romanul social în literatura română (István Bálint). În anii 1930, Korunk publică în limba maghiară 64 de poezii scrise de 24 de poeţi români moderni, se repetă de mai multe ori titlul colectiv „Mai román költők" (Poeţi români de azi). Deosebit de memorabil este numărul din luna februarie 1936 al revistei, aşa-numita „ediţie românească", la care au fost rugaţi să contribuie colaboratori din Bucureşti, şi în care au fost publicate şase studii ale unor autori de orientare de stânga, care au prezentat starea actuală a ţării.


La mijlocul deceniului al patrulea, când relaţiile dintre România şi Ungaria s-au răcit, ba chiar au devenit tensionate, revista Familia de la Oradea a lansat o „mişcare de circulaţie" - cunoscută mai târziu sub denumirea de Pionierii de la Oradea. Ancheta lor din 1935 a făcut senzaţie: la cele cinci întrebări referitoare la colaborarea între români şi maghiari au răspuns în termeni pozitivi 13 intelectuali de marcă maghiari şi 12 români, din Ungaria şi din România. Importanţa acestor opinii reiese din faptul că ele au fost publicate de către Gábor Kemény G. în 1946, la Budapesta, cu o prefaţă de László Gáldi, atât în limba română (Pionerii de la Oradea) cât şi în maghiară (A váradi hídverés [Pionieratul de la Oradea]). Redacţia Familia a iniţiat în toamna anului 1935 o întâlnire a scriitorilor români şi maghiari la Stâna de Vale. Necesitatea convieţuirii frăţeşti cu poporul român şi idealul solidarităţii în cadrul unui front popular au fost declarate şi cu ocazia Întâlnirii de la Târgu-Mureş, organizată în octombrie 1937.
În domeniul teatrului, contactele au fost mai degrabă unilaterale. Companiile maghiare au prezentat din toamna anului 1920 piesele traduse ale autorilor români clasici şi contemporani, în timp ce în teatrele româneşti au fost jucate doar din când în când unele piese de Ferenc Molnár sau de Menyhért Lengyel, care au obţinut un succes peste tot in lume. Teatrul maghiar din Cluj a prezentat, începând din 1920, câte una sau două piese româneşti aproape în fiecare an. Un eveniment special a fost premiera absolută a piesei Zamolxe Lucian Blaga în 1924 sau reprezentaţia piesei Cruciada copiilor în februarie 1940. La premiera piesei Apáról fiúra (Din tată în fiu) a lui Nicolae Iorga, în ianuarie 1925, a fost prezent şi autorul, care a invitat compania la Bucureşti în luna decembrie 1925.


Bibliografie selectivă
Bitay Árpád: Magyar-román művelődési kapcsolatok (1919-1924). Pásztortűz Almanach 1925. 250-253. - Kristóf György: Tíz év az erdélyi magyarság irodalmi életéből. Irodalomtörténet 1930. Újraközölve Kritikai szempontok az erdélyi irodalmi életben. Kv. 1931. 81-125. - Gáldi László: Újabb magyar-román irodalmi kapcsolatok. Magyarok és románok. II. köt. Bp. 1944. 423-457. - Kertész Maya: A régi Korunk és a haladó román kultúra. Könyvtári Szemle 1968/2. - Izsák József: Az Erdélyi Helikon és a román irodalom. NyIrK 1968/2. - Engel Károly: Hídverők példamutatása. Korunk 1970/6. - Árvay Árpád: Elődök példája. 1973. - Szilágyi Júlia: Elfelejtett recenziók. Korunk Évkönyv 1974. 101-113. - Gaal György: Román-magyar irodalmi kapcsolatok Kristóf György munkásságában. NyIrK 1978/1. -Dávid Gyula: Találkozások. Kv. 1976; uő: A magyar irodalom román fogadtatása a két világháború között. Utunk 1978/48; uő: Szárhegy után tíz évvel... Szárhegy előtt tíz nappal. A román-magyar irodalmi kapcsolatok régi és új gondjairól. Helikon 1990/38. - Vita Zsigmond: Magyar irodalmi előadások Vălenii de Muntéban 1935 után. Korunk 1979/7-8. - Mózes Huba: A legnemesebb önzés. Utunk 1981/28. - Avram P. Todor: Confluenţe literare româno-maghiare. 1983. - Kuszálik Péter: Rögeszme. Média 1994/33. - Gaal György: A román-magyar irodalmi kapcsolatok alakulása 1918 óta. In: Szöveg és stílus. Szabó Zoltán köszöntése. Szerkesztő: Péntek János. [Kv.] 1997. 165-174.