trimite prin


Memoria genealogică
Publicare:  2010-11-24
Ultima actualizare:  2010-12-17
Autor:  KESZEG Vilmos

Memoria genealogică redactează, prezintă şi reţine cunoştinţele referitoare la înaintaşi în câteva tipuri de texte. Redactarea, depunerea şi folosirea textului se face în cadrul unei ceremonii, a unor rituri de comemorare, potrivit unor funcţii sociale. Formele contemporane ale memoriei genealogice pot fi datate încă din secolele XVII-XVIII şi sunt legate de schimbările survenite în scenariile ceremoniilor de înhumare, de extinderea folosirii scrisului.


Antecedente de manuscrise ale necrologului se cunosc încă din secolul al XVII-lea. Iată ce scrie Altorjai Apor Péter în 1936 „despre înmormântările ardelenilor din vechime": „Iar când au pregătit înmormântarea, au fixat data, au invitat pentru ziua respectivă printr-o scrisoare rubedeniile, iar dacă era un om important, potrivit catalogului ţării, stările ţării împreună cu soţiile." La înmormântarea defunctei principese Báthory Zsófia (decedată pe 14 iunie 1680), Zrínyi Ilona a scris o „scrisoare de doliu" pe 17 februarie 1681.


Publicarea veştii deceselor este cunoscută din secolul al XIX-lea. Publicaţia Erdélyi Híradó din Cluj anunţa decesele personalităţilor importante la rubrica intitulată alternativ Necrolog sau Decese (Necrolog, Gyászhír, Halálozás). În toate cazurile textele erau de 2-3 rânduri şi reprezentau punctul de vedere al redacţiei. Titlul rubricii se stabilizează greu şi în revista Kolozsvári Közlöny. Între 1858-1860, la rubrica Kolozsvári napló, Különbfélék, Apró hírek, Újdonságok (Jurnal Clujean, Diverse, Ştiri pe scurt, Noutăţi) anunţă decese sub titlul Necrolog, Gyászhír, Gyászjelentés, Szomorújelentés. La început, îşi iau adio de la personalităţi cunoscute (Bolyai János, scriitorul Herepei Gergely), aristocraţi (baronul Losonczi şi contele Bánffy József, contele Bethlen Pál, contesa Mikes Erzsébet), personalităţi din viaţa publică (avocaţi, medici).


La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea apare şi capătă un caracter permanent exprimarea condoleanţelor, a mulţumirilor, pomenirea celor decedaţi.


Cuvintele de ultim rămas-bun au rolul de a dezlega, a reglementa relaţiile dintre decedat şi rude.
În secolele XVII-XVIII, versurile de rămas-bun „au definit în mod hotărâtor ritualul de înmormântare". La început, au fost utilizate de straturile superioare ale societăţii. Tot din secolul al XVII-lea avem cunoştinţă de interzicerea lor. Recitarea lor putea duce la suspendarea preotului. Din această cauză, scrierea poeziilor de rămas-bun a fost preluată de la preoţi de către cantori şi mai târziu de cantorii ţărani (Bartha E. 1995), nefiind recitate în cadrul ceremoniei, ci la sfârşitul ei, după binecuvântare, în cimitir (şi nu în spaţiul bisericesc). Acest proces a durat mai multe secole. Necrologurile tipărite ale nobililor din secolul al XVIII-lea se încadrau în structura ceremoniei religioase oficiale, cel care le scria era o persoană religioasă sau un literat cunoscut. Concepţia lor despre lume, frazeologia e în concordanţă cu religiozitatea oficială. Următoarea etapă a schimbării o reprezintă necrologurile manuscrise din secolul al XIX-lea. Poeziile din această perioadă sunt compuse de către învăţători-cantori, cantori ţărani, care se conformează cerinţelor exprimate de către familie. Rolul lor nu mai este să mediteze asupra morţii, ci să exprime durerea, să îndrume ceremonia de rămas-bun. Atât în concepţie, cât şi în stil se îndepărtează de predica de înmormântare. Versurile de rămas-bun ale ultimelor decenii au dispărut din ceremonia de înmormântare. Ieşind de sub controlul bisericii, satisfac nevoi laice, respectiv ale religiozităţii populare. Concepţia despre lume a necrologului s-a îngustat, s-a limitat la moarte şi la înmormântare, şi datorită reflexiei asupra evenimentului, a devenit mai actuală. Fiind despărţită de melodie, de reprezentare, şi-a schimbat elaborarea, ritmul, forma versificată.
În cadrul necrologurilor versificate, literatura de specialitate distinge trei unităţi structurale. Prima este introducerea, care menţionează vârsta celui decedat, cauzele şi împrejurările morţii. A doua, mult mai amplă, conţine partea propriu-zisă de rămas-bun, oferind o listă a descendenţilor, rudelor celui decedat. Partea a treia, concluzia, mobilizează audienţa, chemând-o la înmormântare, la rugăciune pentru cel decedat (Kríza I., Bartha E.).


Cercetarea necrologurilor a fost iniţiată de Kríza Ildikó (1993) şi Bartha Elek (1995). Cele de pe valea Homorodului au fost culese şi publicate de către Balázsi Dénes (2000), cele din zona Arieşului de Keszeg Vilmos (2002, 2002a, 2004. II. 292-328) şi Fodor Attila (2008), iar necrologurile preotului unitarian Lukács Sándor din Roua (Rava) de către Adorjáni Rudolf Károly (2006).


Inscripţiile funerare


Cercetarea are cunoştinţă de faptul că în aria de răspândire a limbii maghiare inscripţiile funerare dăltuite în marmură existau deja în secolul al XVI-lea. Din secolul al XVI-lea, se pregăteau epitafuri pe scânduri agăţate de pereţii bisericii sau de pietrele funerare. Cuvântul a indicat la început această scândură, apoi şi textul inscripţiei. În secolul al XVIII-lea, pe lângă „epitáfium", au apărut şi denumiri maghiare: fejfa írás, fára való írás (aproximativ „inscripţia de pe monumentul funerar de lemn").
Redactarea şi executarea inscripţiei funerare face parte din imortalizarea memoriei celui decedat. Este una din sarcinile care trebuie îndeplinite imediat după deces, de către o rudă apropiată, care oferă informaţiile necesare unui specialist (sculptor, zidar). În mod tradiţional el era cel care oferea textului în forma finală. Pregătirea monumentului funerar era de obicei obligaţia rudelor apropiate. Banii sunt oferiţi de către rude sau, dacă este cazul, se iau din moştenire. Rareori se întâmplă ca monumentul funerar să fie gata atunci când se ţine înmormântarea. Instalarea lui oferă un nou prilej de rememorare a defunctului. De obicei, epitaful are următoarele elemente componente: 1. Biografia defunctului (numele, data naşterii şi a morţii, cauza decesului, starea civilă); 2. Numele rudelor care se îngrijesc de amintirea celui decedat; 3. Rugămintea religioaso-magică referitoare la pacea defunctului.
În general, inscripţiile funerare menţionează o structură genealogică de două generaţii. Aceasta are o funcţie practică: textul denumeşte persoanele în viaţă care au grijă de memoria celui decedat. Astfel, monumentul şi inscripţia sunt o metaforă a legăturilor dintre generaţii, a transmiterii amintirilor şi obligaţiilor.


Koós Ferenc, apoi Seres András au publicat colecţii de inscripţii funerare ale ceangăilor din Ţara Bârsei (Koós 1894, Seres 1984. 339-347). Zsigmond József şi Palkó Attila au publicat inscripţii din Aluniş (Magyaró) (Zsigmond - Palkó 1996. 240-254). Particularităţile legate de conţinutul, forma şi practica inscripţiilor funerare din zona Arieşului au fost analizate de către Keszeg Vilmos (Keszeg 2004. II. 331-368) Imreh Pál şi Hoppál Mihály au elaborat tipologia monumentelor funerare din Ardeal (Imreh-Hoppál 1977). Péterfy László a scris o monografie a monumentelor funerare vechi din Scaunul Mureşului (Péterfy 2005).


După necrologul manuscris cunoscut încă din secolul al XVII-lea, din secolul al XIX-lea apare, în anturajul nobilimii, cel tipărit. În prima jumătate a secolului al XX-lea utilizarea lui devine comună şi în rândul meseriaşilor, a muncitorilor şi a ţăranilor. Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, textul necrologului se standardizează şi prezintă următoarea structură: 1. „subsemnaţii" (5-10 rânduri), 2. numele şi statutul social al defunctului (2-5 rânduri), 3. împrejurările decesului (2-3 rânduri), 4. reflexii lirice (5-15 rânduri), 5. unde şi când va fi înmormântarea (2-3 rânduri), 6. cuvinte de rămas-bun (1 rând), 7. data, 8. datele tipografiei. Schimbarea notabilă a structurii şi a stilului are loc în anii 1940. Dimensiunile sunt reduse semnificativ, patosul e înlocuit de un aer distant, iar în locul rolurilor celui decedat în viaţa publică se pune accentul pe statutul social al familiei. Lista rudelor îndoliate a trecut de la începutul textului la sfârşit, iar reflexia lirică a dispărut.


Textul conţine mai multe straturi de funcţii. Funcţia conativă (de orientare) o îndeplineşte prin informaţiile referitoare la împrejurările ceremoniei (locul, data, ora, religia potrivit căreia se realizează ceremonia, data slujbei de pomenire).


Prin înşiruirea membrilor familiei, prin semnalarea structurii familiei, necrologul îşi realizează funcţia genealogică. De fapt, expune relaţiile complexe ale familiei, statutul social al membrilor, rangul, titlurile, relaţiile de proprietate. Necrologurile nobililor menţionează şi locul unde se află moşiile, iar cele ale celor căzuţi în război prezintă rangul militar, realizările, jertfa adusă patriei. În clasa mijlocie, valorile importante devin ocupaţia, rolurile în viaţa publică, hărnicia.


Necrologul situează defunctul într-un context social larg. Ca şi epitaful, îl conectează pe defunct de cei rămaşi în viaţă. Iată de ce adevărata structură a familiei este redusă la cei vii. Tabelele genealogice prezintă în plan vertical 3-4 generaţii, incluzând şi membrii cei mai tineri ai familiei (nepoţi, strănepoţi). În plan orizontal, ajung până la graniţa rudelor prin alianţă, excluzând prietenii, colegii de la locul de muncă, din asociaţii. O foaie poate conţine şi 30-50 de nume. Tabelele genealogice organizează rudele în funcţie de gradul de rudenie, pentru ca apoi să le organizeze după generaţii, vârstă. Prioritate se acordă bărbaţilor căsătoriţi, eventual văduvelor, apoi urmează rudele de gradul întâi, urmate de rudele mai îndepărtate. În cazul unei persoane necăsătorite, prioritatea se acordă părinţilor, urmaţi de fraţi şi bunici. Mai întâi se menţionează copiii şi soţul/soţia acestora în ordinea naşterii, urmaţi de nepoţi şi de generaţia strănepoţilor. Urmează liniile colaterale, numele fiind asociate şi cu denumirea gradului de rudenie. Privirea de ansamblu nu poate exclude membrii care s-au îndepărtat de familie, eventual s-au declasat.


Necrologul e redactat de 1-2 rude apropiate. Prin necrolog, decesul, înmormântarea devin ocazii în care se trece în revistă şi se expune performanţa şi situaţia demografică a familiei din perspective defunctului. Funcţiile posibile ale tabelului genealogic: desemnarea şi acceptarea obligaţiilor faţă de defunct (doliul, îngrijirea mormântului, solidaritatea cu rudele apropiate), semnalarea cadrului în care se împarte averea defunctului, documentarea istoriei şi prestigiului social al familiei la un moment dat. Aceste funcţii asigură actualitatea imediată şi de perspectivă a conexiunii dintre necrolog şi ceremonia de înmormântare.


Cercetarea necrologurilor din Transilvania a fost iniţiată de către Keszeg Vilmos, prin analiza a două culegeri de documente din zona Arieşului (1999). Deák Ferenc şi Salló Szilárd au prezentat necrologuri din Trei Scaune, respectiv Ciuc. (Deák 2008, Salló 2007)


Testamentele construiesc tabele genealogice la scară redusă. În structura acestui tip de text se recunoaşte influenţa documentelor din Evul Mediu. Redactarea lor este reglementată prin legi încă din secolul al XVII-lea. Printr-un ordin din 1638 se standardizează ritualul scrierii şi autentificării testamentelor, ceea ce este o condiţie a validităţii lor şi în dreptul canonic şi civil din secolul al XVIII-lea (Tárkány Szűcs 1961). Spre deosebire de tabelele genealogice care au tendinţa de a se ramifica, a se lăţi în formă de evantai, testamentul încearcă să îngusteze structura moştenitorilor. În general întăreşte relaţia dintre părinte şi copil, mai rar, în cazuri extreme, pe cea dintre fraţi sau dintre naş şi fin. Prin împărţirea avutului celui defunct, testamentul legitimează legătura de sânge, relaţia de drept sau de altă natură dintre defunct şi moştenitor. Legalitatea este un consens social referitor la egalitatea descendenţilor direcţi. Înţelegerile auxiliare iau în considerare simpatia defunctului faţă de moştenitor, serviciile oferite de către acesta. Din această cauză validează motive discriminatorii, selective, opuse egalităţii de şanse a moştenitorilor. În cazul în care se ridică obiecţii în privinţa existenţei, respectiv a formei în care s-a realizat testamentul, dispoziţiile sale nu sunt considerate valabile.


Testamentul a rescris linia genealogică naturală din două puncte de vedere: pe de o parte, dispoziţiile juridice în vigoare, pe de altă parte, preferinţele personale ale defunctului. Iată de ce testamentul, ca text scris, s-a bucurat de autoritate. Condiţia valabilităţii lui a fost garantarea faptului că cel care scrie testamentul a luat decizia „în deplinătatea facultăţilor sale mintale, chibzuit, din proprie iniţiativă şi nesilit de nimeni". Prin urmare, pe de o parte el trebuia să fie deja în vârstă, cu descendenţi, cu bunuri mobile şi imobile acumulate, iar pe de altă parte să posede o judecată sănătoasă şi neinfluenţată de către altcineva. Apropierea dispariţiei sale a pregătit, iar decesul a pornit procesul de diferenţiere din cadrul familiei. Aceasta este cauza pentru care a devenit necesară pe de o parte evidenţa, legalizarea liniilor genealogice, excluderea intruşilor, iar pe de altă parte includerea străinilor cu merite în cercul moştenitorilor.


Cercetarea testamentelor a luat avânt între anii 1980-1990 (Tárkány Szücs 1961, Rácz 1982, Németh Z. 1987, Bene 1989, Kristóf 1990, Horváth 1994, Németh G. 1995, Zsók 1999, erdélyi anyag: Deák 2003, Tüdős S. 2003).

Fiecare din tabelele genealogice de mai sus se redactează în condiţii diferite. Realizarea lor este o obligaţie morală sau un privilegiu şi este legată de vârstă, sex, grad de rudenie, statut social, de îndreptăţirea de a moşteni. Redactarea lor presupune cunoştinţe, deprinderi specifice, care pot fi asigurate cu ajutorul unor specialişti sau a unor modele. De cele mai multe ori, identitatea adevăratului autor rămâne necunoscută. Unele texte îşi exercită funcţia de structurare a evenimentului prin prezentarea lor ceremonioasă, iar aceasta necesită deprinderi specifice.


De obicei, textele (tabelele) indică prin stereotipuri lingvistice situaţia, contextul în care au fost create şi prezentate. Contextul primar al prezentării lor este cauza de deces, ceremonia de înhumare, scopul lor este de a vesti decesul, de a poziţiona defunctul în structura socială, de a organiza înmormântarea, de a asigura liniştea defunctului, de a reformula statutul rudelor. Textele se adresează în primul rând descendenţilor, membrilor familiei, dar contează şi pe un auditoriu mai larg. În context secundar, aceste tipuri de texte sunt forme ale memoriei expuse, cu ajutorul cărora se poate evoca memoria persoanelor decedate, se pot reconstrui relaţiile de rudenie.


Bibliografie selectivă
ADORJÁNI Rudolf Károly: Lukács Sándor ravai búcsúztatói. 1930-1938 között. Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 2006.
BALASSA Iván: A magyar falvak temetői. Corvina, Budapest, /1989/
BALÁZS Lajos: Menj ki én lelkem a testből. Elmúlás és temetkezés Csíkszentdomokoson. Pallas-Akadémia, Csíkszereda, 1995.
BALÁZSI Dénes: Halotti búcsúztatók a Kis- és a Nagy-Homoród mentéről. In: CSEKE Péter-HÁLA József (szerk.): A Homoród füzes partján. Dolgozatok a Székelyföld és a Szászföld határvidékéről. Pro-Print, Csíkszereda, 2000. 363-384.
BARTHA Elek: Halotti búcsúztatók a dél-gömöri falvak folklórjában. I-II. Debrecen, 1995.
BENE János: Végrendeletek és hagyatéki leltárak Nyírbátorból. Nyírbátor, 1989.
DEÁK Ferenc: A végrendelkezés Csernátonban. In: DIMÉNY Attila - SZABÓ Á. Töhötöm (szerk.): Népi kultúra, társadalom Háromszéken. Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 2003. 154-175.
DEÁK Ferenc: „Lehullott fejünk koronája...." A csernátoni gyászjelentőkről. Székelyföld 4. (2008) 91-101.
ERDÉSZ Sándor: Fejfaírók a szatmári Erdőháton. Ethnographia 79. (1968) 2. 201-224.
FODOR Attila: Az aranyosszéki halottbúcsúztató versek 21. századi vizsgálata. Erdélyi Múzeum LXX. (2008) 1-2.
HORVÁTH József: Temetkezési szokások kora újkori végrendeletek tükrében. In.: KISBÁN Eszter (szerk.): Parasztkultúra, populáris kultúra és a központi irányítás. MTA Néprajzi Kutatóintézet, Budapest, 1994. 197-212.
IMREH Pál - HOPPÁL Mihály: Fejfák és temetők Erdélyben. Folklór Archívum 7. Budapest, 1977.
KESZEG Vilmos: Századeleji gyászjelentő lapok. In: Uő. (szerk.): Írás, írott kultúra, folklór. Kriza János Néprajzi Társaság Évkönyve 7. Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 1999. 95-110.
KESZEG Vilmos: Szövegtípusok, szövegfunkciók és íráshasználat az aranyosszéki temetési szertartásban. In: CSERI Miklós - KÓSA László - T: BERECZKI Ibolya (szerk.): Paraszti múlt és jelen az ezredfordulón. A Magyar Néprajzi Társaság és a Szentendrei Szabadtéri Múzeum közös kiadványa, Szentendre, 2000. 131-163.
KESZEG Vilmos: A genealógiai emlékezet szervezése. In. ÁRVA Judit-GyYARMATI János (szerk.): Közelítések az időhöz. Tanulmányok. Tabula könyvek 3. Néprajzi Múzeum, Budapest, 2002. 172-212.
KESZEG Vilmos: A halott biográfiája: lázadás a névtelen halál ellen. In: Uő: Homo narrans. Emberek, történetek és kontextusok. (Ariadne Könyvek.) KOMP-PRESS-Korunk Baráti Társaság, Kolozsvár, 2002a. 205-256
KESZEG Vilmos: Aranyosszék népköltészete.Népi szövegek, kontextusok. Monográfia I-II. Mentor Kiadó, Marosvásárhely, 2004.
KOCSIS Gyula: A gyászjelentés szerepe egy mezővárosi társadalom kapcsolatrendszerében (Cegléd). Ethnographia 102. (1991)1-2. 147-159.
KOCSIS Gyula: 18. századi ceglédi végrendeletek. In: Uő. (szerk.): Történeti és néprajzi tanulmányok Ceglédről. Kossuth Múzeum, Cegléd, 1993. (Ceglédi Füzetek 28.) 5-31.
K.KOVÁCS László: A kolozsvári hóstátiak temetkezése. Kolozsvár, 1944
KOÓS Ferenc: Házfeliratok és sírversek Brassó megye csángó-magyar községeiből. Brassó, 1894.
KRISTÓF Ildikó: „Rendeld el házadat, mert meghalsz". A végrendelet készítés normái és formái a 16-17. századi magyarországi falvakban és mezővárosokban. In. BENEDEK Katalin - CSONKA-TAKÁCS Eszter (szerk.): Démonikus és szakrális világok határán. MTA Néprajzi Kutatóintézete, Budapest, 1999. 521-556
KRISTON VÍZI József: Halottas búcsúztatók Borsodbótáról és Upponyból. (A Miskolci Herman Ottó Múzeum Közleményei, 21.) 1983. 156-166.
KRÍZA Ildikó: Felsőnyéki halotti búcsúztatók. MTA Néprajzi Kutatóintézet, Budapest, 1993. 16-24.
KUNT Ernő: Az utolsó átváltozás. A magyar parasztság halálképe. Gondolat, Budapest, 1987.
NÉMETH Gábor: Nagyszombati testamentumok a XVI-XVII. századból. MNM, Budapest, 1995.
NÉMETH Zoltán: Testamentumok, osztályos egyezségek Nyíregyházán 1759-1792. (Szabolcs-Szatmár Megyei Levéltár Közleményei) Nyíregyháza, 1987.
PÉTERFY László: Marosszék régi sírkövei. Mentor Kiadó, Marosvásárhely, 2005.
RÁCZ István: Hajdúvárosi végrendeletek és osztálylevelek. A Hajdú-Bihar Megyei Levéltár Évkönyve. 1985.135-156.
SALLÓ Szilárd: Egy egyén tulajdonában lévő gyászjelentő-gyűjtemény vizsgálata. Acta Siculica 2007. 739-750.
SERES András: Barcasági magyar népköltészet és népszokások. Sajtó alá rendezte KESZEG Vilmos. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1984.
SILLING István: Egy bácskai (nemesmiliticsi) halotti búcsúztató. Néprajzi Látóhatár III. (1994) 3-4. 199-201.
SZABÓ László: A magyarnyelvűség és Várasfenes halottbúcsúztatói. In. Uő. Társadalom, etnikum, identitás. Debrecen, 1996. 105-119. (Folklór és Etnográfia 91.)
SZABÓ Péter: „Szomorodott szívvel tudatjuk..." Gyászjelentések a múlt században és a század elején. Jel-Kép II. (1981) l. 29-36.
SZABÓ Péter: Gyászjelentések a 19. században és a 20. század elején. Ars Hungarica 11.(1983) 1. 87-92
TÁRKÁNY SZÜCS Ernő: Vásárhelyi testamentumok. Budapest, 1961.
TÁRKÁNY SZÜCS Ernő: Magyar jogi népszokások. Gondolat Kiadó, Budapest, 1981.
TÜDŐS S. Kinga: Hadviselő székelyek végrendeletei Háromszéken. (Erdélyi testamentumok I.) Mentor Kiadó, Marosvásárhely, 2003.
TÜDŐS S. Kinga: Erdélyi nemesek és főemberek végrendeletei (Erdélyi testamentumok II.) Mentor Kiadó, Masrovásárhely, 2006.
ZSIGMOND József - PALKÓ Attila: Magyaró néphagyományaiból. Szemelvények. Mentor Kiadó, Marosvásárhely, 1996.
ZSÓK Béla: Ezek utolsó akaratim... In: KESZEG Vilmos (szerk.): Írás, írott kultúra, folklór. A Kriza János Néprajzi Társaság Évkönyve 7. Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 1999. 111-118.