trimite prin


Comitatele Transilvaniei în Evul Mediu
Publicare:  2010-11-15
Ultima actualizare:  2011-01-06
Autor:  W. KOVÁCS András

Organizarea comitatelor în Ungaria medievală a avut loc în timpul domniei regelui Ştefan I. Comitatus este denumirea comitatului în documentele latine, iar a demnitarului aflat în fruntea sa este comes. Echivalentul maghiar al celor doi termeni este de origine slavă (vármegye, ispán). Literatura istorică recunoaşte două etape în dezvoltarea comitatului: cea a comitatului regal, respectiv cea a comitatului nobiliar. Comitatul regal avea la bază sistemul castrelor regale, adică cetăţile regale, dar şi pământurile cetăţii, destinate întreţinerii acestora. Locuitorii sistemului castrelor regale erau iobagii cetăţii, care locuiau în afara cetăţilor şi aveau atribuţii militare, respectiv castrensii, care erau agricultori. (Domeniile cetăţilor regale, împreună cu locuitorii lor, sunt numite de către literatura istorică „comitatele cetăţii"). Comitele numit în funcţie de către rege administra nu doar „comitatele cetăţii", ci întregul teritoriu din interiorul unui comitat, însă în perioada arpadiană nu avea atribuţii judecătoreşti asupra proprietarilor liberi de pământuri. Slujbaşii cetăţii erau recrutaţi din interiorul „comitatelor cetăţii"; cel mai important dintre ei era locţiitorul comitelui, comitele curial (curialis comes), respectiv un maior exercitus, care îndeplinea atribuţiile militare cotidiene. Centrul comitatelor regale erau cetăţile de pământ, care au dat şi numele comitatului; unele au putut fi chiar identificate arheologic (de ex. Dăbâca, Cluj-Mănăştur, Turda). Acestea purtau numele unui aristocrat din timpul domniei lui Ştefan cel Sfânt (de ex. Dăbâca), care a fost primul comite al comitatului şi al cărei nume a fost transferat cetăţii, iar apoi întregului comitat. Primul comitat transilvănean organizat a fost Alba, care iniţial cuprindea mai mult ca probabil întreaga Transilvania de Sud (în perioada arpadiană demnitatea de comite al acestui comitat a fost îndeplinită de cele mai multe ori de către voievodul Transilvaniei). Comitatele Turda, Hunedoara şi Târnave s-au desprins din Alba, a cărei extindere s-a diminuat şi odată cu aşezarea secuilor şi colonizarea saşilor. Comitatele din nordul Transilvaniei, Dăbâca, Cluj şi Turda aveau forma unei fâşii înguste direcţionate V-E, probabil deoarece centrele „comitatelor cetăţii" şi-au extins doar treptat controlul spre graniţele regatului, spre teritoriile din jurul prisăcilor. Detaliile organizării comitatului Solnoc rămân controversate, comitele acestuia fiind din 1263 voievodul Transilvaniei, iar partea care se afla în Transilvania propriu-zisă purta numele de Solnocul interior de la începutul secolului al 14-lea. Unii comiţi ai comitatelor transilvănene apar în listele de martori şi de demnitari ai documentelor regale solemne din perioada arpadiană alături de voievodul Transilvaniei, motiv pentru care se crede că încă nu erau subordonaţi demnitarului numit de către rege în fruntea Transilvaniei (a voievodului).

Odată cu donarea de către regalitate la sfârşitul secolului al 13-lea şi începutul secolului al 14-lea a domeniilor cetăţii proprietarilor privaţi, s-a desfiinţat sistemul „comitatelor cetăţii" şi a întregului sistem al castrelor regale, care au stat la baza comitatului „regal". Cea mai importantă trăsătură a comitatului „nobiliar" este apariţia - pe lângă comite - a juzilor nobiliari (iudex nobilium) la scaunul de judecată comitatens. Juzii nobiliari - dregători aleşi de către nobilimea comitatensă probabil anual - au fost cei mai importanţi slujbaşi ai comitatelor nobiliare, a căror formare s-a finalizat la începutul secolului al 14-lea în Ungaria (şi în voievodatul Transilvaniei). Această demnitate a juzilor nobiliari a fost creată cu o dispoziţie a puterii centrale în ultima treime a secolului al 13-lea. Termenul folosit în limba maghiară pentru desemnarea ei, „szolgabíró" (szolga = 'slujitor'; bíró = 'jude'; deci „jude slujitor", adică jude „ajutător") face referire la rolul lor pe care aveau în activitatea judecătorească comitatensă, aceea de a ajuta comitele. Numărul juzilor nobiliari în Transilvania este de doi pentru fiecare comitat, iar în comitatele din afara Transilvaniei voievodale, de regulă patru. Apariţia juzilor nobiliari în comitate este semnul cel mai sigur al completării formării comitatelor nobiliare din Transilvania şi, asemănător altor regiuni din regatul Ungariei, s-a produs la începutul secolului al 14-lea (Solnocul interior, 1325; Dăbâca 1305; Alba 1303, apoi 1320; Hunedoara, 1333; Cluj 1312; Târnava, 1331; Turda 1335). În Transilvania, la fel ca în alte părţi ale Ungariei, juzii nobiliari îndeplinesc această funcţie în comitatul în care au posesiuni. Erau membri ai unor familii nobiliare cu averi funciare modeste, dar familii probabil influente în interiorul comitatului; în afară de această funcţie unii dintre ei au mai purtat cel mult funcţia de comite.

În Ungaria (în afara Slavoniei), comiţii comitatelor erau numiţi în funcţie de către rege şi de multe ori demnitari importanţi din administraţia centrală au primit funcţia de comite. În Transilvania însă, de la începutul secolului al 14-lea, erau numiţi cu siguranţă de către voievodul Transilvaniei în funcţie din rândul familiarilor săi. Uneori documentele îi numesc pe comiţi vicecomiţi, ceea ce se explică prin faptul că voievodul însuşi era considerat de către contemporani drept comite al celor şapte comitate ardelene, iar cei numiţi de el în funcţie erau priviţi drept „vicecomiţi". În secolul al 15-lea în câteva ocazii sursele menţionează concomitent cu comiţii şi vicecomiţi, care sunt locţiitori numiţi în funcţie de către comiţi. Aproximativ până la mijlocul secolului al 15-lea unii comiţi erau şi castelani ai unor cetăţi regale aflat pe teritoriul comitatului administrat (de ex. comitele Solnocului interior era castelanul Unguraşului, comitele comitatului Cluj era castelan al cetăţii Lita, etc.). Începând cu mijlocul secolului al 15-lea, funcţia de comite a comitatului Hunedoara a fost deţinută de către castelanul cetăţii Hunedoara, aflat în posesiunea familiei Huniazilor. De la începutul secolului al 14-lea, funcţia de comite a comitatului Alba a fost deţinută de către vicevoievodul Transilvaniei; documentele acestui comitat fiind emise de către vicevoievod (sau vicevoievozi), împreună cu cei doi juzi nobiliari; din 1435, emitenţii sunt cei doi juzi nobiliari, alături de locţiitorul/locţiitorii voievodului/voievozilor în funcţia de comite (care purta/purtau de regulă titlul de vicecomite).

Autoritatea comitatensă, formată din comite şi cei doi juzi nobiliari avea în primul rând atribuţii judecătoreşti, iar locul de desfăşurare al acestor judecăţi a fost scaunul de judecată comitatens (sedes iudiciaria, numit mai scurt şi sedria). Criteriul principal de selecţie a locaţiei scaunului de judecată fost buna posibilitate de acces (centrele comitatelor au încetat să mai fie vechile cetăţi de pământ din perioada arpadiană). În general au fost alese localităţi aflate pe cursul unor râuri, la încrucişarea unor drumuri importante, iar locaţiile au fost schimbate foarte rar, după cum urmează: comit. Solnocul interior (1368-1468: Dej; 1470-1509: Vízszentgyörgy, loc. dispărută lângă Buneşti; 1539: Mintiu Gherlii), comit. Dăbâca (1334-1544: Bonţida); comit. Alba (1339-1455: Sântimbru; 1478-1479: Sâncrai; 1483-1525: Aiud); comit. Hunedoara (1333-1371: Deva; 1382-1516, 1528: Bârcea; 1520-1523, 1528, 1536: Băcia; 1531: Peştişu); comit. Cluj (1312-1378: Cojocna; 1381-1497: Apahida; 1499-1510, 1530-1533: Cluj; 1512-1526: Baciu; 1539-1544: Someşeni); comit. Târnava (1331: Ceuaş; 1407: Căpâlna; 1416, 1448: Kornéltelke, loc. dispărută între Târnăveni, Sub Pădure şi Păucişoara; 1416-1439: Căpâlna; 1479: Abuş; 1513: Găneşti-Seuca); Turda (oraşul Turda: 1383-1536). Scaunele de judecată au fost ţinute în general la fiecare două săptămâni (mai rar săptămânal), dar la fiecare locaţie întotdeauna în aceeaşi zi a săptămânii (de ex. miercuri în comitatul Cluj) şi doar în comitatul Alba erau ţinute la octavele (a opta zi) unor sărbători religioase mai importante, asemănător practicii scaunului de judecată vicevoievodal. Scaunul de judecată comitatens nu avea competenţă în cazurile penale ale nobilimii, în cazuri ce priveau un drept funciar perpetuu şi, potrivit dreptului cutumiar, nici în cazuri a căror valoare depăşea 100 de florini. Jurisdicţia sa nu se extindea nici asupra oraşelor libere din interiorul comitatului şi locuitorilor lor, şi nici asupra proprietarilor ecleziastici mai importanţi. Scaunul de judecată comitatens a fost şi forul de apel al forului domenial (scaunul de judecată a stăpânului moşiei, unde se judecau cazurile populaţiei nenobile). Atât comitele cât şi juzii nobiliari beneficiau din gloabele impuse cu ocazia judecăţilor. Sentinţele pronunţate cu ocazia judecăţilor (dar, spre exemplu şi răspunsurile la o poruncă voievodală) au fost consemnate în scris; iar documentele comitatense sunt cele mai importante surse ale funcţionării comitatului medieval. Aceste acte au fost întărite cu sigiliile comitelui (sau vicecomitelui) şi a celor doi juzilor nobiliari, dar juzii nobiliari puteau să emită documente şi fără comite (sentinţe puteau să pronunţe doar împreună cu comitele). Comitatele nu avea la început sigiliu propriu şi doar în ultima treime a secolului al 15-lea unele comitate au primit dreptul de a folosi un astfel de sigiliu. Din perioada anterioară anului 1542 ni s-a păstrat un sigiliu al comitatului Hunedoara, dar documentele medievale păstrate până azi ale acestui comitat au fost întărite cu sigiliul comitelui şi cu cele ale celor doi juzi nobiliari.

În Ungaria, un alt for al a activităţii judecătoreşti ale comitatelor au fost aşa-numitele congregaţiile palatinale, ţinute de către reprezentantul palatinului sau a unui alt demnitar din aparatul central pentru unul sau mai multe comitate. Astfel de congregaţii au fost ţinute în Transilvania de către voievod, însă doar pentru o perioadă scurtă, în anii 30 şi 40 al secolului al 14-lea, cu doar câteva ocazii (pentru comitatele Solnocul interior, Dăbâca şi Cluj), iar apoi acest obicei a încetat. Au rămas însă (până în 1412) congregaţiile ţinute pentru nobilimea celor şapte comitate transilvănene de către voievod, dar unde judeca voievodul. Oştile comitatense ardelene erau conduse de către voievodul Transilvaniei. Comitatul participa şi la strângerea impozitelor regale prin unul dintre cei doi juzi nobiliari delegaţi la această procedură.

Autoritatea comitatensă - la porunca unui for superior (de ex. regele sau voievodul Transilvaniei) efectua în mod curent în comitat cercetări în legătură cu procedurile judecătoreşti sau chemări în judecată, iar cu ocazia următorului scaun de judecată comitatens întocmea raporturi. Comitatul efectua hotărniciri doar în chestiuni minore, deoarece această procedură atingea un drept funciar perpetuu. Pe lângă acestea - la fel ca şi locurile de adeverire - emitea documente conţinând mărturii (fassio) ale unor persoane care se adresau autorităţii comitatense în variate cazuri, respectiv transcria documente care îi erau prezentate.

La începutul secolului al 15-lea au apărut în Transilvania documentele emise nu de către comite şi cei doi juzi nobiliari, ci în numele obştii nobililor din comitat (universitas) în chestiuni ce priveau întregul comitat.

Despre districtele comitatelor transilvănene nu sunt date din epoca medievală, însă pe baza analogiei altor comitate din Ungaria se poate presupune că ele totuşi existau. Probabil au avut rosturi în funcţionarea comitatului doar cu ocazia strângerii impozitelor regale directe, ca circumscripţii fiscale, deoarece cel care percepea impozitele vizita localităţile unui comitat după o anumită ordine împreună cu unii dintre juzii nobiliari. Numărul districtelor dintr-un comitat era identic cu numărul juzilor nobiliari, iar potrivit acestei reguli, în Transilvania trebuiau să existe câte două districte în fiecare comitat. Limitele districtelor trebuie să corespundă cu cele descrise de către BENKŐ József (1740-1814) în a sa Transsilvania specialis (1789) şi aceleaşi hotare au fost prezentate şi în harta din 1806 realizată de către LIPSZKY János (1766-1809). Foarte probabil, în secolele 16-17 aceste districte au fost împărţite în unităţi mai mici. În această perioadă deja în fiecare comitat existau două districte (circulus), care erau împărţite de regulă în mai multe unităţi administrative mai mici, preturi/plăşi (processus). Unitatea desemnată cu termenul de circulus poate fi considerată urmaşul districtelor medievale.

Din cauza puterii voievodale excesive, autorităţile comitatense au avut un rol mai puţin important decât cele din Ungaria. Comitatul şi-a menţinut rolul preponderent judecătoresc şi după formarea principatului Transilvaniei; comiţii erau numiţi de pe la mijlocul secolului al 16-lea de către principii Transilvaniei.


Bibliografie selectivă
GYÖRFFY György: Az Árpád kori Magyarország történeti földrajza. I-IV. Bp. 1987-1998; CSÁNKI Dezső: Magyarország történelmi földrajza a Hunyadiak korában. V. Bp. 1913. (Hunyadiak kora Magyarországon. Gr. Teleki József művének folytatása gyanánt. IXc); ENGEL Pál: Magyarország a középkor végén. Bp. é. n. [CD ROM; harta Ungariei medievale şi structura posesiunilor]; TRINGLI István: Megyék a középkori Magyarországon. În: Honoris causa. Tanulmányok Engel Pál tiszteletére. Bp.-Piliscsaba 2009 (Társadalom- és művelődéstörténeti tanulmányok 40. sz. - Analecta Medievalia III.). 487-518; KRISTÓ Gyula: A vármegyék kialakulása Magyarországon. Bp. 1988. (Nemzet és emlékezet); ICZKOVITS Emma: Az erdélyi Fehér megye a középkorban. Bp. 1939. (Település- és népiségtörténeti értekezések 2.); TAGÁNYI Károly: A vármegye a vajdaság alatt, 1301-1556. În: TAGÁNYI K. - KÁDÁR J. - RÉTHY L. - POKOLY J.: Szolnok-Dobokavármegye monographiája. I. Deésen 1901. 257-330; CSUKOVITS Enikő: Sedriahelyek - megyeszékhelyek a középkorban. În: Történelémi Szemle 39 (1997). Nr. 3-4. 363-386; C. TÓTH Norbert: Lehetőségek és feladatok a középkori járások kutatásában. În: Századok 141 (2007). 391-470; W. KOVÁCS András: Az erdélyi vármegyék középkori archontológiája. Kolozsvár 2010. (Erdélyi Tudományos Füzetek 263.); IDEM: Megyeszékhelyek a középkori Erdélyben. În: Emlékkönyv Egyed Ákos nyolcvanadik születésnapjára. Ed. SIPOS Gábor - PÁL Judit. Kolozsvár 2010; IDEM: Szolgabírák és járások a középkori Erdélyben. În: Erdélyi Múzeum 71 (2010). Nr. 3-4; DÁNÉ Veronka: „Az őnagysága széki így deliberála". Torda vármegye fejedelemségkori bírósági gyakorlata. Debrecen-Kolozsvár 2006. (Erdélyi Tudományos Füzetek 259.)

Taguri