trimite prin


Biserica reformată din Făntânele
Publicare:  2010-03-17
Ultima actualizare:  2010-03-17
Autor:  Weisz Attila
Date despre monument
Adresa: str. Principală nr. 65, judeţul Mureş
Cod: MS-II-m-A-15670
Datare: secolele XIV–XV.

Date istorice

Datorită tavanului casetat din 1625 biserica reformată din Fântânele este una dintre cele mai cunoscute monumente istorice ale judeţului Mureş. În pofida relativ bogatei bibliografii a monumentului, istoria bisericii are mai multe detalii neelucidate, iar fragmentele de pictură murală dezvelite în ultimele decenii stimulează la noi cercetări pe specialişti.

 

Prima atestare documentară a localităţii apare în dijmele papale din anul 1332 cu denumirea de Kulakuta, aparţinând arhidiaconatului de Mureş. În acest an parohul István plătise ca dijmă doar şase denari, iar în 1334 parohul de Gulacuka, Miklós, un banal vechi. Deoarece satele din jurul localităţii nu apar în dijme, se poate presupune că biserica aservea şi pe enoriaşii de acolo. Nu dispunem de alte date medievale despre localitate, însă documentele pomenesc destul de des familia Gyulakutai („de Fântânele"). Astfel în 1408 apare Bálint Gyulakutai, în 1444 este menţionat Péter Gyulakutai (în 1451 jude regal al scaunului Mureş), iar în 1479 şi 1482 fiul său, Balázs Gyulakutai şi alţii (moşiile lor au fost în comitatul Dăbâca). Matricolele universităţii din Viena consemnează în 1464 pe György Gyulakutai, care în 1473 ajunsese deja canonic. Probabil era membrul acestei familii şi Bora Gyulakutai, luat de nevastă, după mijlocul secolului al XVI-lea, de Imre Lázár II. de Lăzarea, jude regal al scaunului Mureş, întemeietorul ramurii de Fântânele a acestei familii. Fiul lor, György este pomenit în 1588. Satul Fântânele apare şi în conscripţia militară din 1567. La sfârşitul evului mediu şi în scaunele secuieşti cei mai înstăriţi au încercat să obţină moşii şi titluri nobiliare, devenind de multe ori şi patroni ai unor biserici, în care ulterior au fost înmormântaţi. În cazul nostru monumentele funerare ale membrilor familiei Lázár indică acest proces, dar se poate presupune că deja în secolul XV-XVI. familia Gyulakutai patronase biserica localităţii.


Descrierea edificiului

Biserica din Fântânele se ridică în mijlocul localităţii, lângă strada Principală. În curtea bisericii se intră prin poarta de la începutul secolului al XIX-lea cu stâlpi zidiţi purtând sfere de piatră, pe una dintre batanţii din fier forjat aparând monograma donatorului, G L J (gróf/contele Lázár József). Concepţia spaţială a bisericii este cea tradiţională: turn zidit la vest, navă şi cor poligonal. La sud de navă se află un portic de la începutul secolului al XIX-lea. Pe baza analogiilor corul mai lung decât nava şi de o lăţime aproape identică cu aceasta indică o lărgire a acestui spaţiu în evul mediu târziu. Turnul, nava şi corul sunt sprijiniţi de contraforturi, pe latura sudică a navei fiind un contrafort în plus faţă de cea nordică. Se presupune că contraforturile navei au fost adosate ulterior. Lipsa contrafortului de pe peretele nordic al corului indică locul sacristiei demolate, fiind vizibile şi amprentele bolţii medievale pe peretele corului. Aspectul exterior medieval s-a păstrat cel mai bine în cazul turnului: construcţia masivă cu guri de tragere are un coif cu patru turnuleţe de colţ. Intrarea turnului este ogivală, cu ancadramentul de piatră probabil sub tencuială. Asemănătoare este şi intrarea navei dinspre turn. Nava are două, iar corul trei ferestre mari, cu închidere semicirculară.

 

Interiorul bisericii, amenajat cu mobilier bisericesc obişnuit, de epocă, este dominat de o culoare albastră agresivă, care acoperă aproape totul: băncile cu decor sculptat, tribunele cu parapet casetat, uşile, orga, chiar şi tavanul casetat al navei. Din tribuna de la capătul vestic al navei se deschide accesul spre etajele turnului. Tavanul navei are 8 x 12 casete, care sunt decorate cu câte o stea în centru. Pe cele patru casete centrale s-a montat o casetă-ladă, pe care cu ocazia zugrăvirii planşeului în albastru (1982) s-a fixat o placă cu textul copiat al inscripţiei originale. Din această inscripţie aflăm, că tavanul a fost realizat din donaţia lui Sándor Kovásznai în 1782, în timpul preotului Zsigmond Barta. Sándor Kovásznai (1730-1792) a fost unul dintre personalităţile marcante ale intelectualităţii ardelene de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. După terminarea studiilor la academia din Leyden devine profesor al colegiul reformat din Târgu Mureş, pe parcursul activităţii lui didactice scriind şi editând mai multe manuale şcolare. Ca şi elev al colegiului a fost patronat de către familia Lázár, fiind şi învăţătorul particular al contelui János Lázár, viitorul curator al colegiului, care a avut un rol important şi în numirea lui Kovásznai ca profesor al colegiului. Tavanul, de altfel şi original destul de simplu, a fost comandat, datorită acestor relaţii, de la tâmplarul György Bitai, şi chiar dacă numele acestuia nu s-a copiat pe noua inscripţie, s-a păstrat în însemnările lui László Debreczeni din 1935.

 

În nava bisericii se păstrează câteva elemente medievale valoroase. Impostele arcului de triumf semicircular sunt acoperite cu tencuială groasă. Despre picturile murale ale bisericii din Fântânele dispunem de informaţii încă din anii 1894 şi 1906, dar decopertările cu intenţia prezentării acestora au fost efectuate doar în 1982 de către László Dávid, care le-a şi publicat în 2002. Dávid vorbeşte despre trei fragmente. Una dintre ele se află pe exteriorul peretelui nordic, doar pe mici suprafeţe, care s-au şi distrus chiar cu ocazia lucrărilor. Pe exteriorul peretelui sudic, lângă o fereastră înzidită (probabil romanică) apărea un fragment de chenar de culoare roşie, care, se pare nu a fost prezentat. Fragmentul cel mai important s-a găsit în interior, pe peretele sudic al navei, lângă tribună, care a fost identificat de Dávid ca şi Imago Pietatis, o versiune a scenei Vir Dolorum. Pictura murală a fost conservată în ultimii ani. Figura lui Isus se ridică dintr-un sarcofag de culoare roz, capul îi este aplecat, mâinile sunt încrucişate peste marginea sarcofagului. Tipul de imagine evocase în omul medieval compătimirea personală, retrăirea mistică a patimilor lui Isus. Marginile compoziţiei sunt închise prin două turnuri. Lângă mâna dreaptă a lui Isus se observă un steag roşu-alb-roşu. Turnurile se pare că reprezintă oraşul Ierusalim, dar poate să fie vorba, eventual, şi decorul arhitectonic al unui altar pictat pe perete. Steagul apare foarte rar pe scenele Vir Dolorum, nouă ne este cunoscută doar o singură analogie (vitraliu în sacristia bisericii Sf. Gheorghe din Niederwerth, landul Rheinland-Pfalz, 1475). Ornamentica chenarului superior redă un motiv asemănător claviaturii pianului, chenarele laterale sunt decorate cu şiruri de perle pictate. Figura lui Isus este schematică, redată prin contururi puternice, fiind foarte expresiv desenul coastelor. Fundalul acestei scene este albastru închis, presărat cu stele.
Cu ocazia unor cercetări din anii precedenţi au fost dezvelite trei fragmente de pictură murală, două dintre ele până la extinderea acestor cercetări nefiind interpretabile (fragmente de chenar pe mijlocul peretelui nordic al navei şi pe arcul de triumf. Scena care a fost dezvelită în întregime este pe peretele nordic, tot pe lângă tribună, şi reprezintă Sf. Gheorghe ucigând dragonul. Pe baza unor considerente stilistice se poate afirma, că scena a fost pictată de meşterul care a realizat şi Vir Dolorum-ul pe peretele sudic, aşa cum indică corespondenţe ca chenarul cu motivul „claviaturii de pian", dar şi contururile foarte marcante sau maniera prezentării unor detalii. Fundalul este de asemenea albastru închis presărat cu stele, în faţa căreia cavalerul în armură şi fără coif înfige suliţa în gura dragonului. Este interesantă modul de ţinere a suliţei: sfântul nu ţine capătul suliţei cu braţul întins (cum este obişnuit în iconografia medievală), ci îşi ridică cotul şi cu braţul îndoit îşi strânge arma la corp pentru o putere mai mare de străpungere. Calul este reprezentat în paşi şi nu ridicat pe picioarele din spate, coada dragonului se suceşte pe piciorul calului. În partea dreaptă a scenei, pe o colină redată sumar, apare prinţesa salvată rugându-se în genunchi. Încadrarea istorico-stilistică a picturilor murale încă are multe semne de întrebări, dar ca analogie stilistică putem să menţionăm două scene din biserica reformată din Chesău (jud. Cluj), Epifania (Închinarea Magilor) din cor şi Crucificarea pe peretele nordic al navei. Sunt identice formele mâinilor şi ale capetelor, desenul caracteristic al trupului lui Isus dar şi contururile puternice. Despre picturile murale din Chesău ştim doar că nu sunt pe primul strat de pictură murală din biserica de la începutul secolului al XIV-lea. Atât şaua lui Sf. Gheorghe cât şi reprezentarea mişcării sfântului, dar şi poziţia picioarelor calului sau peisajul din jurul prinţesei au analogii în pictura toscană de la începutul secolului al XIV-lea. Mediul artistic mai larg din Ungaria medievală poate să fie indicat de acele picturi murale de stil gotic linear care apar în prima jumătate a secolului al XIV-lea la Strei şi la Cserkút (Ungaria). Scena Sf. Gheorghe de la Cserkút (1335) este una dintre cele mai bune analogii (şaua, poziţia calului, dar şi stilul desenului). Menţionăm faptul că nici una dintre frescele din Fântânele nu este reprezentarea narativă propriu-zisă a legendei, ci şi imagine de cult, care poate să indice eventual un comandatar laic sau apartenenţa acestor picturi murale la un altar.

 

În cor ne atrage atenţia tavanul cu 8 x 11 de casete. Pe caseta-ladă din mijloc apare blazonul cu unicorn al comandatarului János Gáspár de Şuveica şi inscripţia de datare 1625. În descrierea lui Lajos Kelemen din anii 1940 apar unele detalii ale tavanului, care din cauza degradării tavanului astăzi nu se mai observă. Partea centrală a tavanului, îndoită spre jos a fost sprijinită în 1821 de câteva grinzi transversale. Pe casetele de diferite lungimi apar flori în compoziţii simetrice, primul rând de casete fiind decorat cu motivul de solzi de peşte. În mai multe locuri apar completări ale tavanului, efectuate probabil cu bucăţi din casete mai vechi. În apropierea casetei-ladă apare blazonul cu şarpe al familiei Bethlen de Beclean, iniţialele soţiei comanditarului, Zsófia Bethlen (S B) şi anul 1625. Circumstanţele realizării tavanului au fost dezvelite de Lajos Kelemen. În opinia lui tânărul nobil din scaunul Mureş János Gáspár de Şuveica a luat ca şi soţie la începutul anilor 1600 pe Kata Safarit, văduva lui János Lázár IV., devenind şi tutorele fiului lor, János Lázár V. După moartea soţiei János Gáspár s-a recăsătorit cu tânăra Zsófia Bethlen. Datorită celor două căsătorii „reuşite" ale lui, János Gáspár devenise în timpul domniei principelui Ştefan Bocskai (1604-1606) jude regal şi căpitan suprem al scaunului Mureş, participase la mai multe diete, şi a fost solul lui Gabriel Bethlen la Constantinopol, logofăt în curtea principesei apoi în curtea princiară. Murise în anul 1625 la Bucureşti, întorcându-se din Constantinopol, ceea ce înseamnă că nu apucase terminarea acestui tavan casetat. În opinia lui Lajos Kelemen tavanul este opera pictorului János Egerházi de Band, care a activat şi din ambianţa curţii princiare, şi chiar dacă nu putem să comparăm tavanul cu operele lui sigure, deoarece majoritatea acestora din urmă a dispărut, circumstanţele epocii par să confirme această ipoteză. În consecinţă tavanul de la Fântânele este important nu doar datorită valorii sale istorice, dar şi pentru faptul că fiind rezultatul comenzii unui nobil din anturajul principelui şi, probabil, opera unui pictor care a activat şi la curtea princiară, ne ajută să avem o imagine şi despre amenajarea interioară ale clădirilor nobiliare ale epocii.

 

În biserică se găsesc mai multe piese ale reprezentaţiei funerare nobiliare. Pe parapetul tribunei sunt fixate trei blazoane funerare, cel mai timpuriu fiind cel al lui Gergely Inczédi din 1810. În cor se află două monumente funerare (de fapt pietre funerare original amplasate în podea, ulterior înzidite în perete): în peretele sudic cel al comandatarului tavanului, János Gáspár de Şuveica, având în partea superioară blazonul lui cu unicorn (1625), iar în peretele estic o altă piatră funerară, dar cu textul aproape dispărut, care în opinia unora a fost ridicat de Kata Safarit (Sapahrit) pentru primul său soţ, János Lázár IV., decedat înaintea anului 1607. Această identificare a monumentului este infirmat de faptul, că în locul blazonului Lázár cu cerbul traversat de o săgeată, pe blazonul monumentului apare o figură care se ridică dintr-o coroană cu un cap omenesc pe vârful săbiei. Deasupra arcului de triumf se află monumentul funerar al ultimului Lázár, József, din marmură neagră, ridicat în 1841 de către soţia sa, Zsuzsanna Intzédi. În navă găsim două monumente funerare, pe peretele arcului de triumf cel al lui Kata Teleki din 1758, amplasat de soţul lui, János Lázár, iar pe peretele nordic cel al lui György Lázár, omorât în 1660, piatra fiind comandată în 1666 de către fiul lui, Imre.


Bibliografie selectivă
ORBÁN Balázs, A Székelyföld leírása. IV. Marosszék. Pest, 1870. 33-35.
KELEMEN Lajos, Mennyezet- és karzatfestmények a XVII. Századból, In: Idem, Művészettörténeti tanulmányok. I, Bukarest, 1977, 41-80, 43-50.
KELEMEN Lajos, Mezőbándi Egerházi János, În Művészet 10 (1911), 9., 393.
DÁVID László, Gyulakuta freskói, In: Idem, Műemlékügy az egyházban, Kolozsvár, 2008, 76-79.
LÁNGI József - MIHÁLY Ferenc, Erdélyi falképek és festett faberendezések. I, Budapest, s.d. (2002), 42-43.