trimite prin


Hanul Vulturul Negru, Baia Mare
Publicare:  2010-04-08
Ultima actualizare:  2011-01-18
Autor:  Weisz Attila
Date despre monument
Adresa: str. Vasile Lucaciu nr. 2.
Cod: MM-II-m-B-04467
Datare: secolul XVIII., transformări importante: 1784, 1802, 1925

Date istorice

Pe colţul sud-estic al centrului vechi al oraşului Baia Mare se ridică hanul Vulturul Negru (sau cum apare în izvoarele istorice: Fekete Sas, Aquila Nigra sau Schwarzes Adler), una dintre cele mai semnificative clădiri istorice ale pieţei centrale.

 

În cadrul recentei reabilitări a clădirii au fost întreprinse cercetări de parament şi de arhive. Conform informaţiilor arhivistice, nou descoperite, hanul Vulturul Negru a funcţionat deja în 1736 ca şi han aflat în proprietatea oraşului. Denumirea Vulturul Negru se referă, probabil, la blazonul familiei Habsburg. În han au fost cazaţi cei care au sosit la târguri sau erau în trecere prin oraş, dar pe lângă serviciile de cazare a funcţionat aici şi o cârciumă şi saloane de petrecere (pentru cărţi, biliard, popice), iar la etaj în secolul al XIX-lea au fost organizate baluri şi spectacole teatrale. În oraşul Baia Mare au existat două hanuri, Vulturul Negru şi Cerbul de Aur (acesta din urmă a stat pe locul actualului complex Minerul, fostul hotel Regele Ştefan). Existenţa a două hanuri indică nu numai importanţa oraşului ca şi piaţă de desfacere pentru regiune, dar şi un „public” destul de numeros. Vulturul Negru şi Cerbul de Aur au fost arendate de către oraş pentru o perioadă de un an, arendaşii garantând calitatea băuturilor şi întreţinerea clădirii. Documentele menţionează de multe ori, că arendaşii nu au putut plăti chiria, în aceste cazuri fiind închişi în închisoarea oraşului. Documentele cazurilor asemănătoare sau ale schimbărilor de arendaşi, respectiv inventarele sunt izvoare foarte interesante despre istoricul hanului.

 

Au fost ani, când în lipsă de arendaşi, sfatul orăşenesc a fost cel care a întreţinut hanul.
Se cunosc mai multe inventare ale hanului Vulturul Negru. Înfăţişarea bucătăriei şi a cârciumii (cuptor, respectiv mese şi bănci din lemn de stejar, ferestre cu chenare din cositor) sunt cunoscute din inventarul din 1764. Oaspeţii au putut să joace popice, pentru cai a servit un grajd în curte. Acest inventar arată, că hanul la aceea dată o fost o clădire construită din lemn, cu un singur nivel, pe locul aripei actuale spre piaţă. Conform izvoarelor, Cerbul de Aur a fost hanul mai frecventat. Confortul nu era prea ridicat, se pare, că toţi oaspeţii au fost cazaţi în aceeaşi încăpere, în paturi cu paie.

 

La data de 10 august 1783 sfatul orăşenesc a luat următoarea hotărâre: „Fiindcă hanul nobilului oraş, numit Vulturul Negru, situat pe piaţă este în stare atât de deteriorată, încât domnii străini din lipsa confortului … nu se mai cazează acolo …, oraşul nobil având din această cauză nu numai pagube, dar şi necinstire, s-a decis că în limita posibilităţilor casei oraşului din direcţia străzii (strada Vasile Lucaciu) … să fie alipite nişte camere de oaspeţi. Din această cauză se solicită lui Gáspár Huzel să evalueze costurile şi să deseneze clădirea cu bun simţ …” (traducere din limba maghiară). Meşterul constructor János Gáspár Huzel nu este necunoscut în istoria arhitecturii băimărene, el fiind autorul releveului bisericii Sf. Ştefan din anii 1770, cea mai importantă sursă despre înfăţişarea bisericii dispărute. Chiar dacă sfatul orăşenesc a făcut nişte modificări la proiect, noul han a fost predat destul de repede, la 10 noiembrie 1784, formând aripa estică cu camerele de oaspeţi.

 

Clădirea a fost etajată probabil în 1802, proiectele acestei faze, colorate în acuarelă, păstrându-se în arhiva oraşului. }n acest an hanul primise actuala volumetrie şi această dată s-a păstrat în memoria locului ca şi data construirii clădirii. Stilul neoclasicist al acestei faze se observă cel mai bine pe faţada spre curte a aripii estice. În anii 1870 clădirea a fost modernizată în stil eclectic istoricizant (neorenascentist), această tratare a faţadelor caracterizându-l până la ultima reabilitare, când – pe baza unui proiect de faţadă din secolul al XIX-lea– clădirea a fost refaţadizată dinspre piaţă şi disnpre strada Vasile Lucaciu. În 1925, când hanul deja era necorespunzător pentru cerinţele de cazare moderne, în clădire s-a mutat Primăria. Cu ocazia transformării clădirii în Primărie i-a fost alipită o casă vecină dinspre est (cele două axe de goluri estice). Din anii 1950 în clădire a funcţionat şi Judecătoria şi Oficiul de Cadastru. În anii 1970 Primăria s-a mutat din nou, într-o clădire mai modernă, celelalte oficii rămânând în edificiu. Fostul han a fost reabilitat în anii 2003-2004 în cadrul programului Millennium III, creat pentru revitalizarea centrului istoric al oraşului Baia Mare. Cu pricina reabilitării clădirea cu o istorie atât de bogată, a fost transformată în centru de afaceri, o funcţiune nouă, care sperăm să fie o garanţie a conservării acestui monument.
 


Descrierea edificiului

Clădirea etajată a hanului Vulturul Negru are un plan în L, cu un subsol ce se întinde aproape sub toată clădirea. Hanul este orientat cu latura mai îngustă spre piaţă, iar cu latura mai lungă spre strada Vasile Lucaciu (fosta calea Baia Sprie). Din modul de amplasare deja s-a bănuit, dar cercetările arhivistice au şi confirmat, ipoteza că nucleul clădirii era aripa spre piaţa centrală, iar aripa estică mai lungă este de fapt o extindere ulterioară. În zidul spre piaţă al clădirii au fost descoperite pietre sculptate medievale, refolosite în mod evident ca şi material de zidărie. Aceste pietre provin, cel mai probabil, din biserica Sf. Ştefan (sec. XIV.), care la începutul secolului al XIX-lea era deja în stare ruinată. Literatura de specialitate susţine, că consola din calcanul clădirii vecine spre curtea interioară a hanului provine de asemenea din biserica dispărută. Cercetările de parament au găsit intrarea originală, înzidită a cârciumii pe faţada spre piaţă. Faţada principală actuală a clădirii, spre strada Vasile Lucaciu este articulată de 11 axe de goluri. În primul ax dinspre centru s-a deschis intrarea în subsol, a cărei uşă a avut ancadrament de piatră în forma mânerului de coş, care din păcate a fost înzidită cu ocazia ultimei reabilitări. În vechea axă centrală – cea a cincea dinspre centru, astăzi datorită extinderilor ulterioare nu mai este în mijloc – se deschide poarta principală a hanului în formă de mâner de coş. Bolţarul median al ancadramentului este decorat cu o ciorchină de struguri, indicând destinaţia clădirii. Spre capătul estic al faţadei se vede o tablă comemorativă conform căreia în 1847 poetul Sándor Petőfi a poposit în acest han. Tabla prezintă interes nu numai pentru istoria literaturii, dar indică o fază şi din evoluţia clădirii, deoarece se ştie faptul, că tinerii căsătoriţi, Sándor Petőfi şi Júlia Szendrei au luat ultima cameră a etajului. Deci tabla de comemorare dezvăluie astfel şi capătul estic, de odinioară, al clădirii. Sándor Petőfi şi soţia călătoreau spre Coltău pentru petrecerea lunii de miere la castelul contelui Sándor Teleki, când s-a rupt osia trăsurii, şi au fost nevoiţi să înnopteze la Baia Mare.

 

Spre curtea interioară spaţioasă a hanului se deschide câte un şir de arcade dinspre parterul şi etajul aripii de est. O parte dintre aceste arcade au fost înzidite înaintea cercetărilor. Dinspre acoperiş s-a deschis o uşă spre curte cu un scripete, cu ajutorul căruia au depozitat mărfuri în pod. Din păcate, cu ocazia mansardării acoperişului s-a renunţat la acest detaliu pitoresc şi interesant. Pe coama acoperişului se ridică o turlă de lemn.

 

La parterul şi la etajul aripii nordice s-au deschis din culoarul spre curte camerele de oaspeţi, de mărime şi formă aproape identice. La parterul aripii spre centru au fost cârciuma, bucătăria şi câteva anexe. La etajul acestei aripi se afla salonul pentru bal şi spectacole. În salon au fost dezvelite urmele tribunei muzicienilor, accesibilă printr-o uşă laterală.


Bibliografie selectivă
PALMER Kálmán: Nagybánya és környéke. Nagybánya, 1894.
CSOMA Gheorghe: „Suprema tărie a oraşului …”. Baia Mare, 1999.
WEISZ Attila: Nagybánya, történelmi belváros. Erdélyi műemlékek 44. Kolozsvár, 2007.