trimite prin


Biserica franciscană Sf. Ioan Botezătorul, Braşov
Publicare:  2010-02-17
Ultima actualizare:  2011-01-16
Autor:  Kovács Zsolt
Date despre monument
Adresa: Str. Sf. Ioan 7.
Cod: BV-II-a-A-11559, BV-II-m-A-11559.01, BV-II-m-A-11559.02
Datare: sfârşitul secolului al XV-lea, cu importante intervenţii în anii 1644, 1724–1725, 1843

Date istorice

Istoria evoluţiei urbanistice a oraşului Braşov ne dezvăluie, că până în ultimele decenii ale secolului al XV-lea, zona din apropierea incintei nordice al fortificaţiei oraşului, aflată între străzile Michael Weiss şi Sf. Ioan, era neconstruită. La sfârşitul secolului respectiv în această parte a oraşului, a fost fondată o mănăstire a călugăriţelor clarise, atestată documentar în anul 1486.

 

Braşovul este una dintre primele centre importante ale reformei lutherane din Transilvania, vechile ordine mănăstireşti fiind alungate încă din prima jumătate al deceniului cinci al secolului al XVI-lea. Astfel mănăstirea clariselor a fost lichidată în jurul anului 1543, edificiile acesteia intrând în posesia comunităţii lutherane, care timp de un secol le-a folosit ca magazie de grâne. În anul 1644 biserica a fost renovată în întregime, şi începând din acest a servit nevoile liturgice ale bisericii evanghelice din oraş.

 

După intrarea trupelor austriece în Transilvania în anul 1686, odată cu armata imperială apar în principalele oraşe din Transilvania şi membrii ordinului iezuit şi franciscan. În oraşul Braşov primul franciscan revenit este P. Eliseus de Sancto Georgio, călugăr din provincia vieneză a franciscanilor observanţi, trimis din Sibiu în anul 1688 ca capelan al garnizoanei imperiale în Braşov. Membrii celor două ordine din oraş încearcă să reintre în posesia unor foste clădiri mănăstireşti, şi cu sprijinul autorităţilor austriece reuşesc acest lucru, cu toată împotrivirea comunităţii lutherane din oraş. În 1716 biserica Sfântul Ioan este preluată de către iezuiţi, dar deja în anul următor, se formulează şi posibilitatea cedării sale călugărilor franciscani. În acest demers un rol important îi revine părintelui franciscan Ferenc Demeter, poziţia lui de capelan al generalul Tige, comandantul forţelor armate din Transilvania, dându-i şanse reale în acest demers. Cu ocazia incendiului din 1718, izbucnit în strada Porţii, este distrusă şi biserica Sfântul Ioan, necesitând ample lucrări de reparaţii. După ce iezuiţii primesc fosta biserică şi mănăstire dominicană, Sfântul Petru şi Pavel, în 1724 prin intervenţia generalilor Königsegg şi Tige, biserica Sfântul Ioan este conferită călugărilor franciscani. Renovarea acestei biserici a fost începută prin donaţia de 1000 de florini a generalului Tige, soţia sa contribuind la instalarea călugărilor prin donaţia unor obiecte liturgice. Lucrările de restaurare ale bisericii, afectate de incendiul din 1718, au fost terminate în anul 1725, când în ziua de 2 august a fost organizată o ceremonie solemnă de inaugurare a bisericii, mobilierul liturgic fiind adus pentru această ceremonie din biserica iezuită.

 

În anii următori este amenajat interiorul bisericii. Cu ocazia acestor lucrări ordinul apelează la munca fraţilor laici specializaţi, funcţionarea unor atelire în cadrul diferitelor ordine religioase fiind un fenomen binecunoscut şi în perioada barocului european. Cele trei altare ale bisericii franciscane, care, conform inscripţiei altarului principal, au fost finalizate cel târziu în anul 1729 provin dintr-un astfel de atelier. O istorie a ordinului franciscan din Transilvania de la mijlocul secolului al XVIII-lea atribuie aceste altare meşterului tâmplar Julianus Ottner, un frate laic franciscan originar din Bavaria. În majoritatea cazurilor rolul său se limita probabil doar la părţile sculpturale ale altarelor, picturile de multe ori fiind comandate din centrele renumite ale imperiului.

 

Pe lângă munca călugărilor artizani în conturarea ansamblului baroc al bisericii, un rol primordial au jucat şi diferiţii patroni ai ordinului. Cei mai importanţi dintre ei provin din rândul ofiţerilor şi funcţionarilor administraţiei militare austriece. Pe baza blazonului de alianţă de pe altarul principal putem identifica cuplul ce a finanţat construirea acestui altar în persoana contelui Ludwig Andreas Khevenhüller şi a soţiei sale, Maria Anna Philippine, principesă de Lamberg. Ludwig Andreas Khevenhüller este una dintre figurile cele mai importante a istoriei militare a imperiului Habsburgic din prima jumătate a secolului al XVIII-lea. După numirea sa în 1723 în funcţia de general maior de cavalerie, în 1726 devine proprietarul regimentului de dragoni Schönborn, staţionat în Braşov. În această scurtă perioadă braşoveană devine patronul bisericii franciscane din oraş, dar de oraşul de sub Tâmpa este legată şi tipărirea principalului său volum de ştiinţe militare, Observationspunkte, wie ein jeder Dragoner charaktermäβig seine Schuldigkeit zu beobachten habe, apărut în primă ediţie în 1729 în Braşov, şi în următoarele decenii devenind una dintre cele mai importante opere despre organizarea unui regiment, şi tradus în mai multe limbi ai imperiului. Dintre ceilalţi patroni îl putem aminti pe Nicolaus de Porta, cel care donează o sumă importantă pentru altarul Sfântul Anton, pe un căpitan de artilerie, care comandă pictura Sfântul Anton din Viena, pe funcţionarul aprovizionării armatei imperiale Francisc Koszolnius, donatarul unei sume importante pentru tribună, dar şi pe prepositul capitlului de Alba Iulia Martin Demeter.

 

Interiorul bisericii pe parcursul secolului al XVIII-lea a mai suferit o serie de intervenţii importante. În 1745 se construieşte o capelă dedicată Sf. Ana. După descrierile de la mijlocul secolului al XIX-lea, aceasta era adosată, împreună cu cel puţin o altă capelă, peretelui sudic al navei, şi adăpostea un altar dedicat Sfintei Ana. Existenţa unei a doua capele este susţinută şi de faptul că în anul 1834 în biserică se aflau cinci altare.

 

O altă importantă intervenţie în ansamblul bisericii se desfăşoară după 1783, când un incendiu devastator i-a determinat pe franciscani să demoleze vechile clădiri aflate lângă cor, şi cu această ocazie, probabil parţial în locul edificiilor demolate, au construit o nouă sacristie.

 

Cu ocazia reconstruirii bisericii din deceniul doi al secolului al XVIII-lea nava bisericii a fost tăvănită. Pagubele suferite de acest tavan la începutul secolului al XIX-lea a determinat schimbarea acestuia. În 1843 meşterul György Horváth construieşte structura suspendată a bolţilor din lemn ale navei, existente şi la ora actuală, şi pentru o mai bună luminare a interiorului deschide o nouă fereastră în axa centrală a navei.

 

Pe baza informaţiilor documentare se pare că interiorul bisericii până la sfârşitul secolului al XIX-lea avea un aspect unitar alb, susţinut de multiplele amintiri în cronica mănăstirii ale unor văruiri simple. Acest aspect este schimbat în anul 1882, când după văruirea navei, corul primeşte o zugrăveală de imitaţie de marmură, pe peretele dintre cor şi navă fiind pictate cu ulei, după ideea cortului din Vechiul Testament, perdele verzi.

 

Pe parcursul secolului trecut biserica trece prin două mari renovări. În 1928, pe lângă lucrările din mănăstire, interiorul bisericii este pictat de către pictorul academist din oraş, Hans Bulhardt, el concepând pe lângă imaginea Sfântului Francisc cu lupul de pe peretele nordic, decoraţia interioară de factură neobarocă a edificiului. Cealaltă renovare este determinată de cutremurul din 10 noiembrie 1940.


Descrierea edificiului

Biserica franciscană din Braşov este amplasată pe marginea nordică a centrului istoric al oraşului Braşov, pe strada care îi poartă numele încă din secolul al XVI-lea, delimitând dinspre sud, dinspre stradă, ansamblul mănăstirii. Intrarea în această biserică-sală este posibilă printr-un gang adosat faţadei vestice ale bisericii. Corului poligonal decroşat cu trei laturi din cinci îi este anexat deasemenea o clădire din secolul al XIX-lea, pe aliniamentul străzii. Nava bisericii cu bolţi din lemn de tipul a vela pe arce dublou are un plan trapezoidal, şi este despărţit de corul boltit cu o boltă semicilindrică cu penetraţii şi flancat de contraforturi în trepte de un arc de triumf terminat în semicerc. Absenţa contraforturilor în cazul navei denotă că iniţial numai corul a fost boltit, nava fiind numai tăvănită, fapt demonstrat şi de izvoarele scrise referitoare la biserică. Arcele dublou ale bolţilor navei sunt sprijinite pe capitele aparente, pilaştrii fiind doar pictaţi pe suprafaţa pereţilor. Pe partea vestică a bisericii se află o tribună zidită, sprijinită pe trei arce semicirculare pe stâlpi, şi pe cele trei travee de boltă în cruce. Interiorul bisericii este luminată de patru ferestre cu închidere semicirculară, dintre care una se deschide pe peretele sudic al corului, celelalte trei pe acelaşi perete al navei. Una dintre ferestrele navei păstrează o mulură gotizantă, dar forma acestuia şi profilul arată că a fost făcut probabil cu ocazia unei intervenţii de la sfârşitul secolului al XVII-lea, începutul celui următor. Sub fereastra centrală a faţadei sudice a navei se observă ancadramentul unui portal gotic în arc frânt, cu profile întretăiate în partea superioară, specifică sfârşitului secolului al XV-lea. Deasupra acestui portal înzidit este amplasată o placă comemorativă din piatră, decorată pe partea superioară cu motive specifice baroce din stuc, reprezentând o scoică decorată cu volute şi vrejuri. Pe partea superioară a plăcii cu chenar din stuc este sculptat blazonul de alianţă a soţiilor comitelui general de cavalerie de Tige şi a soţiei sale Maria Eleonora comitisă de Sceau. Inscripţia gravată a acestei plăci din 1725 comemorează rolul generalului în redobândirea edificiului de către ordinul mendicant, precum şi rolul lui, şi a soţiei sale, în reconstruirea bisericii.

 

Pe partea vestică a aceleiaşi faţade se deschide o nişă în care se află un crucifix din lemn din primele decenii ale secolului al XVIII-lea.

 

Partea vestică a bisericii este montat un turn-clopotniţă de dimensiuni reduse, relizat din structură de lemn. Accesul în biserică este asigurat printr-un gang cu boltă semicilindrică cu penetraţii, anexat faţadei vestice, printr-un portal cu închidere semicirculară, având încă un ancadrament tipic renascentist. Portalul este datat de inscripţia A[nn]O 1725, incizată de partea superioară. În perioada reformei cel de-al doilea acces în nava bisericii de deschidea dinspre nord, prin coridorul mănăstirii. Părţile superioare ale acestui portal cu închidere semicirculară au fost acoperite de bolţile baroce ale mănăstirii. Ancadramentul portalului are un relief plat specific renaşterii târzii transilvane, folosind o serie de elemente vegetale, vrejuri şi lalele, în colţurile superioare fiind combinate cu două blazoane.

 

Aspectul actual al interiorului bisericii este marcat de prezenţa unui decor pictat din perioada interbelică, ce evidenţiază elementele de arhitectură, şi este înzestrat cu câteva elemente simbolice, ca crucea în intradosul arcului de triumf, cele două mâini încrucişate (simbolul ordinului) între o ostie şi potir, aflate deasupra arcului de triumf şi un Agnus Dei în centrul bolţii navei. Pe peretele de nord al navei se află într-un cadru neobaroc în grisaille una dintre cele mai cunoscute scene din viaţa Sfântului Francisc, cea a legendei cu lupul.

 

Biserica franciscană din Braşov păstrează un valoros ansamblu de mobilier baroc, păstrându-se până astăzi cele mai importante piese ale mobilierului, realizat cu ocazia reamenajării bisericii de la sfârşitul deceniului trei al secolului al XVIII-lea. Acest mobilier face parte din tipul de mobilier baroc cu intarsii, ale cărui exemple se găsesc doar în câteva biserici din Transilvania. Cele mai apropiate analogii cunoscute ale acestei tehnici speciale sunt în bisericile iezuite din Cluj şi Sibiu. Altarul principal din corul bisericii poartă hramul patronului bisericii, Sf. Ioan Botezătorul, şi are o structură inferioară ce se întinde pe întreaga lăţime a corului. Partea centrală a construcţiei, cu pictura în ulei a scenei Botezului, este accentuată prin cele patru coloane şi două semicoloane corintice, ce susţin antablamentul bogat profilat. Medalionul cu o ramă bogat decorată şi aurită, aflat deasupra picturii centrale, prin inscripţie şi blazoane ne dezvăluie patronii şi anul realizării acestui altar: comitele Ludwig Andreas Khevenhüller şi soţia sa, 1729. După toate probabilităţile ei au înzestrat altarul cu copia uneia dintre cele mai importante imagini miraculoase a barocului central-european, cea de tipul Mariahilf de Passau, aflat, până la sfârşitul secolului al XIX-lea în faţa picturii centrale a altarului. Frontonul flancat de volute bogat ornamentate şi de patru colonete este decorat cu imaginea lui Dumnezeu-Tatăl, înconjurată de îngeri adoratori.
Altarele secundare, plasate lângă arcul de triumf, de dimensiuni mai reduse, sunt dedicate Sfintei Fecioare şi Sfântului Ioan de Nepomuk, şi reiau, la o scară mai mică, principalele elemente arhitecturale şi decorative ale altarului principal.

 

Aceeaşi tehnică cu intarsii a fost folosită şi în cazul parapetului tribunei vestice şi a amvonului de pe peretele nordic al navei, în fiecare caz putem observa aceleaşi elemente arhitecturale corintice văzute în cazul altarelor (coloane la amvon, pilaştri la tribună). În interiorul bisericii se mai găsesc câteva statui specifice sfârşitului secolului al XIX-lea, începutului de secol XX, ca Sfântul Anton (1900), Sfântul Francisc (1930), Maria de Lourde (1890), Isus, Maria Regina Cerului, şi cele paisprezece imagini ale patimilor(1892).


Bibliografie selectivă
Boros Fortunát: Az erdélyi ferencrendiek. Cluj-Kolozsvár, 1927. 111-114.
György József: A ferencrendiek élete és működése Erdélyben. Cluj-Kolozsvár, 1930. 271-278;
Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Red. Adrian Andrei Rusu, Cluj-Napoca, 2000;
Kovács Zsolt: Biserica franciscană Sf. Ioan Botezătorul din Braşov. Studiu de istoria artei. Manuscris, 2007.