trimite prin


Conacul Thorotzkay-Rudnyánszky din Colţeşti
Publicare:  2012-12-17
Ultima actualizare:  2012-12-17
Autor:  Bara Júlia
Date despre monument
Adresa: Colţeşti (comuna Rimetea), nr: 218. Judeţul: Alba
Datare: 1836. Extindere: a doua jumătate a secolului XIX-lea

Date istorice

Satul Colţeşti se situează la 19 km de Aiud, fiind, alături de satul Rimetea  – de care aparţine din punct de vedere administrativ – unul dintre cele mai importante sate din Depresiunea Trascăului. El se întinde în apropierea munţii Piatra Secuiului, în valea de sub cetatea Colţeşti, străbătută de râurile Havas şi Szilas. Localitatea Colţesti, alături de aşezările învecinate, s-a aflat de la sfârşitul secolului al XIII-lea în proprietatea familiei Thorotzkay, descendent din neamul Ákos. Primul proprietar cunoscut din această familie este Ehellős Thoroczkai. Fiul său, Ehellős Thoroczkai jr., cel care a fost între anii 1303 şi 1321 vicevoievod al Transilvaniei, este socotit a fi patronul construirii cetăţii Colţeşti. În secolele următoare cetatea a fost amplificată, fiind ridicate ziduri şi turnuri noi.

 

Satul este cunoscut mai ales datorită acestei cetăţi şi de arhitectura vernaculară specifică zonei Trascăului, dar, pe lângă acestea, mai dispune şi de alte monumente şi clădiri cu caracter de monument istoric, dintre care se remarcă biserica reformată, unitariană şi catolică.

 

Istoria satului şi ale acestor monumente este strâns legată de istoria familiei Thorotzkay, care în secolul al XVI-lea se ramifică, coborând cu timpul din reşedinţa lor iniţială din cetate în vale, unde şi-au construit propriile reşedinţe. În secolul al XVIII-lea existau deja trei conace în proprietatea diferitelor ramuri ale familiei Thoroczkay (cea nobiliară, a conţilor şi baronală).

 

În zilele noastre doar conacul ramurii nobiliare a familiei Thoroczkay a rămas în picioare. Din cauza lipsei documentelor istorice, etapele de construcţie ale conacului în stil neoclasicizant, denumit după numele de familie ai proprietarilor conacul Thoroczkay-Rudnyánszky, pot fi reconstituite, numai pe baza plăcii comemorative de sub porticul faţadei principale şi prin analiză stilistică. În reconstituirea istoriei conacului ne ajută şi fotografiile vechi de la începutul secolului trecut.Conform inscripţiei amintite, conacul a fost construit de către Sándor Thoroczkay cel bătrân în anul 1836. El făcea parte din ramura nobiliară a familiei Thoroczkay, astfel putem presupune că blazonul în stare deosebit de alterată din centrul plăcii comemorative prezenta blazonul nobiliar al familiei. Fără îndoială în anul 1836 nucleul clădirii cu cele şase spaţii înşirate pe două rânduri, împreună cu cele două porticuri, erau deja finalizate. În scurt timp după terminarea clădirii, în a doua jumătate a secolului XIX-lea, conacul a fost extins spre est cu o nouă încăpere, faţada căruia a fost tratată identic cu faţada principală.
Tot din perioada construirii conacului sau în scurt timp după terminarea construcţiei, în a doua jumătate a secolului XIX-lea se datează anexa gospodărească din faţa laturi principale a conacului şi grădina din spatele clădirii.

 

Între timp nepoata bătrânului Sándor Thoroczkay, fiica lui Sándor Thoroczkay jr. (1827–1917) s-a măritat cu baronul Béla Rudnyánszky. În 1917 conacul ajunge prin moştenire în proprietatea familiei Rudnyánszky, ei rămânând proprietari până la naţionalizarea din1949. După naţionalizare în conac se amenajează o casă de odihnă, apoi sanatoriu pentru copii cu deficienţe.

 

Datorită schimbării de funcţiuni şi de proprietari, clădirea a suferit modificări importante în a doua jumătate a secolului XX. În cazul porticului principal, a fost înzidită o fereastră din axa frontonului (vizibilă în pod), iar conform unori fotografii arhivă, parapetul din piatră cioplită aflată între coloane a fost înlocuit cu o balustradă metalică fără valoare. În a doua jumătate a secolului trecut (anii 1960) partea inferioară a pereţilor de lemn porticului dinspre grădină a fost înlocuită cu zidărie, iar după demolarea unei laturi, i s-a alipit un coridor clădirii vechi. În timpul extinderii, o fereastră a camerei de colţ a fost transformată în uşă. Se pare că tot atunci s-a construit extinderea orientată nord-vest şi au fost efectuate mai multe lucrări şi în interior (pardoseala de mozaic turnat, schimbarea unor lucrări de tâmplărie).

 

Conacul familiei Rudnyánszky, în anul 1996 a revenit în proprietatea moştenitorilor, care în anul 1998 l-au vândut Bisericii Unitariene.


Descrierea edificiului

Conacul se găseşte în centrul localităţii, pe uliţa care duce înspre cetate, pe partea stângă a drumului, vizavi de biserica reformată, amplasat pe o parţelă de colţ, de formă neregulată. Clădirea este despărţită de stradă printr-un spatiu verde mic, astfel încât latura ei lungă, care devine astfel faţada principală a edificiului, este aşezată paralel, iar clădirea anexă se situează în extremitatea acestui spaţiu, chiar pe colţ, formând un unghi ascuţit. Pe ambele părţi ale acestei anexe gospodăreşti se află câte un fragment din vechiul gard de piatră. Accesul în curtea conacului se face prin poarta grajdului, aflată pe partea stângă a anexei. Iniţial pe marginea acestei porţi carosabile erau amplasate doi stâlpi zidiţi din piatră, decorate pe partea superioară de câte o urnă din piatră. Această poartă a fost înlocuită de o poartă din fier, iar grajdul zidit din piatră a fost demolat în întregime.

 

În ciuda modificărilor, refacerilor şi amplificărilor mai mici sau mai mari conacul şi-a păstrat caracterul lui original. Nucleul clădirii pe parter este de plan dreptunghiular, format din şase spaţii înşirate pe două rânduri, la parter, având anexată în axa faţadei principale şi a faţadei spre parc câte un portic ieşit în rezalit. Nucleul clădirii are acoperiş în patru ape, iar încăperea ulterior adăugată dinspre poartă şi cele două rezalite poartă acoperiş cu două versante, învelite cu ţigle solzi. Spaţiile lipite în secolul XX laturii sud-vestice şi nord-vestice sunt prevăzute cu acoperiş cu un singur versant, învelite cu ţigle mai noi. Subsolul şi parterul au o înălţime destul de mare, cu încăperi spaţioase, cu ziduri destul de groase de cărămidă la parter şi de piatră la subsol.

 

Cea mai reprezentativă faţadă a conacului este faţada orientată nord-est cu 10 axe, care dispune de 9 ferestre dreptunghiulare, decorate cu frontoane semicirculare adâncite în zidărie şi de golul intrării principale aflată în axa clădirii. Aceasta se situează între două ferestre, iar deasupra lor se ridică un portic cu patru coloane toscane pe postamente, accesată de o scară de piatră cu două rampe. Porticul are un fronton triunghiular şi cornişă profilată de tencuială. Iniţial scara dispunea şi de o balustradă elegantă din piatră cioplită, care a fost înlocuit de un parapet confecţionat din fier forjat. Tot aici, deasupra uşii principale era aşezată placa de comemorare a construcţiei, care conţine blazonul şi numele lui Sándor Thoroczkay, cel care –conform inscripţiei (Építette Thoroczkay Sándor 1836 / trad: Construit de Sándor Thoroczkay 1836) – a construit acest conac în anul 1836.

 

Faţada dinspre parc a conacului, orientată sud-vest, iniţial beneficia de şapte deschideri dreptunghiulare, amenajate simetric, dispuse regulat: câte trei goluri de ferestre pe ambele laturi ale intrării. Asemănător faţadei principale, în axa centrală se află, deasupra intrării, un portic vitrat, cu structură de lemn, accentuat de un fronton triunghiular. În urma lucrărilor de amplificare latura sudică al acestuia a fost extins, fiind ataşat laturii iniţiale a clădirii un coridor închis. Zidurile acestei extinderi sunt străpuns pe partea inferioară de trei ferestre simple, dreptunghiulare. În cursul anilor, tencuiala originală a acestei faţade a fost înlocuită cu o tencuială pe bază de ciment şi au dispărut elementele de decor ale acesteia, printre care se numără cornişa profilată, frontonul şi parţial structura de lemn a rezalitului, ancadramentele de piatră cioplită lângă prima treaptă ale scării, obloanele ferestrelor.
Faţadele laterale nu au caracter reprezentativ, cea spre stradă nefiind deloc articulată, iar cea orientată nord-vest dispune de două ferestre dreptunghiulare şi de uşa subsolului.

 

Faţadele au un soclu de piatră înaltă în care se deschid câteva guri de aerisire ale pivniţei. Tot din piatră au fost executate scările de intrare şi pavimentul porticurilor.

 

Încăperile parterului cât şi pivniţa dispune de spaţii organizate în două tronsoane. Parterul conacului are (în afară de extinderile ulterioare de pe laturile sud-vestice şi nord-vestice) de 7 încăperi mai însemnate. Acestea sunt despărţite de pereţi groşi şi pot fi accesate prin cele 6 uşi aflate în axa pereţilor despărţitori.

 

Vizitatorul din porticul principal ajunge în holul de intrare, care are o dimensiune mai mare faţă de celelalte încăperi şi care a fost folosit cândva ca şi salon. Pe partea dreaptă al acestuia se află sala de mese de odinioară, folosită după secularizare ca bucătărie, iar pe partea stângă camera copiilor şi dormitorul adulţilor. Tot din salon poate fi accesată camera care a fost folosită iniţial ca sala de fumat, care probabil că avea şi funcţia de cameră de zi. Pe ambele părţi ale acestei încăperi se află câte o încăpere. Camera de pe partea stângă a sălii de fumat era folosită în trecut ca birou, iar cea de pe partea dreaptă a fost împărţită în două cu scopul de a amenaja o toaletă şi un depozit. În interioare se păstrează foarte puţine elemente decorative. Toate încăperile au tavane simple ale căror margini sunt accentuate prin benzi din tencuială, pardoseala fiind mai recentă, de mozaic sau ciment. Trebuie să menţionăm faptul, că în mai multe locuri sub tencuiala sau zugrăveala desprinsă pot fi observate fragmentele unei picturi decorative, despre care presupunem, că au fost realizate la sfârşitul secolului al XIX-lea. Acestea reprezintă motive florale stilizate şi erau realizate cu o singură culoare (albastru) cu ajutorul unor şabloane, un procedeu caracteristic epocii. Uşile de metal ale celor două coşuri de fum din holul intrării, alături de rolul lor funcţional, capătă şi rol decorativ.

 

Unul dintre spaţiile cele mai interesante ale monumentului este subsolul, cu 6 încăperi organizate în două tronsoane, şi amenajate conform încăperilor parterului, despărţite de zidărie întărită cu stâlpi masivi, pe care se sprijină bolţi semicilindrice cu penetraţii. La nivelul de călcare în partea de mijloc al pivniţei pot fi observate urmele unor zidării mai vechi, de o formă regulată, care putem presupune, că ar fi fost zidul unei clădiri mai vechi, de dimensiuni mai mici. Este de remarcat şi uşa de intrare a subsolului, realizată din lemn şi întărit printr-o serie de elemente din fier. Monumentul păstrează o mare parte a tâmplăriei originale. În cazul uşilor, majoritatea tocurilor sunt originale, dar aripile dublate, zăvoarele şi balamalele au fost schimbate pe parcursul secolului XX. Uşa intrării principale, uşa din fier cu două aripi a intrării dinspre parc şi tâmplăria ferestrelor pare a fi originală.

 

    În spatele conacului se întinde un parc, care iniţial avea în jur de 7 hectare. Acesta a fost amenajată după construirea castelului, la sfârşitul secolului XIX-lea. Astăzi doar câteva pietre sculptate şi arbori bătrâni ne mai amintesc de bogăţia parcului de altădată. Parcul a avut şi un heleşteu, care nu mai poate fi localizat. În faţa faţadei principale se ridică două obeliscuri, în spatele clădirii s-a găsit o coloană de piatră decorată cu ghirlande care aparţinea parcului. Pe o fotografie veche despre faţada sudică a conacului, în faţa porticului apare o alee cu pietriş, împrejmuită de flori, arbuşti şi copaci. Straturile de flori din faţa clădirii sunt înconjurate de fragmente de coloane şi în jurul conacului se văd mai multe urne de piatră care cu siguranţă decorau parcul. Se pare, că piesele de piatră cioplită lângă poarta principală de asemenea aparţinuseră de amenajarea originală a grădinii.


Bibliografie selectivă
Kelemen Lajos, Torockószentgyörgy és emlékei, In: Művészettörténeti tanulmányok, II, Ed. de B. Nagy Margit, Bukarest, 1982, pp. 197–200.
Orbán Balázs, A Székelyföld leírása, V, Pest, 1871, pp. 231–236.
Biró József, Erdélyi kastélyok, Budapest, 1943, pp. 50, 77, il. LXII.
Hantz Lám Irén, A vár árnyékában: Torockószentgyörgy, Kolozsvár, 2003.
Hantz Lám Irén, Torockó. Torockószentgyörgy. Rendhagyó útikalauz, Kolozsvár, 2009.
Jakó Zsigmond – Valentiny Antal, A torockószentgyörgyi Thorotzkay család levéltára, Kolozsvár, 1944.
Fekete Albert, Az erdélyi kertművészet. Maros menti kastélykertek, Kolozsvár, 2007, pp. 118–121.