listare

trimite prin

Monetăria, Baia Mare
Ultima actualizare:  2011-07-21
Autor:  Weisz Attila



Date despre monument
Adresa: strada Monetăriei nr. 1-3.
Cod: MM-II-m-A-04477
Datare: 1734–1739, 1782

Date istorice

În partea nordică a zonei istorice a oraşului Baia Mare, odinioară înconjurat de o incintă de apărare, se află o clădire mare, neprietenoasă, zugrăvită în gri, Monetăria, sau în vorbirea curentă a vechilor băimăreni, Minţul. Instituţia monetăriei din Baia Mare are o istorie lungă. Zazarbania şi/sau Rivulus Dominarum (Râul Reginei) din comitatul Sătmar s-a populat în secolul al XIII-lea cu spălători de aur şi mineri germani, care în cursul secolului al XIV-lea au obţinut tot mai multe privilegii. Extragerea şi prelucrarea minereurilor aurifere fiind un privilegiu regal, regele Ludovic cel Mare de Anjou (1342-1382), în diploma privilegiară din 1374 a pus sub jurisdicţia unui comite de cămară comun extragerea de metale aurifere din Rivulus Dominarum şi din localitatea vecină, Baia Sprie - mai târziu cămara a fost transformată în cămară de monetărie. Dregătoria de cămăraş a fost unul de rang înalt, dar presupunea şi şederea la Baia Mare. În anul 1411 regele Sigismund de Luxemburg (1387-1437) a donat oraşul bogat- împreună cu privilegiul baterii de monede - despotului sârb Ştefan Lazarevici, împreună cu o serie de alte oraşe şi domenii. Această informaţie atestă sigur faptul, că la începutul secolului al XV-lea la Baia Mare s-au bătut monede, deci a existat şi monetăria. În anul 1445 Ioan de Hunedoara a obţinut oraşul, moştenit ulterior de soţia sa, Elisabeta Szilágyi, iar în urmă de Matia Corvinul. Matia Corvinul a angajat lângă meşterii băimăreni şi meşteri italieni în monetărie, iar în 1468 a închiriat oraşului monetăriile din Baia Mare, Baia de Arieş şi Sibiu pentru 13000 de forinţi de aur. Uriaşa sumă de chirie ne oferă o imagine şi despre capacitatea monetăriei de la Baia Mare, care a fost cel mai profitabil din regatul medieval maghiar. În 1508 inspectorul monetăriei a fost János Thurzó. În perioada zbuciumată de la mijlocul secolului al XVI-lea oraşul Baia Mare a ajuns în zona de frontieră a principatulului Transilvaniei în formare şi a Ungariei regale, ajunsă sub dominaţie habsburgică. Atât principele cât şi regele au vrut să stăpânească oraşul tot mai sărac, dar totuşi cu un potenţial economic uriaş. În 1551 regele Ferdinand I. a obţinut oraşul, şi agenţii lui, Georg Wernher şi Pál Bornemissza în 1556 au întocmit un inventar foarte precis despre cămară, mine şi utilajele din mine. „Înăuntrul zidurilor este un vechi castel, sediu osebit al cămării şi al cămăraşului. În acest castel sunt ateliere de separare, de ardere şi alte de acest fel ce ţin de cămară" (Georg Wernher). În această perioadă minele şi monetăria au fost exploatate de chiriaşi particulari.

 


La sfârşitul secolului al XVI-lea oraşul a fost obţinut de familia Báthory prin donaţie imperială, drept despăgubire pentru domeniile lor devastate de turci. De fapt prin reînnoirea continuă a acestei donaţii principii Transilvaniei au stăpânit oraşul, care avea o mare importanţă, deoarece aici au fost bătute cele mai multe monede ale principatului. Principele Gabriel Bethlen în 1620 a transmis oraşului dreptul de chirie particulară, şi prin această măsură extragerea minereurilor aurifere şi baterea de monede a luat un nou avânt. Procesul îndelungat al prelucrării minereurilor de la extragerea din ocne până la monetărie este ilustrat de numeroase izvoare istorice ale epocii, de exemplu în anii 1631-32 au lucrat 426 de persoane în diferitele ateliere. Avântul productivităţii monetăriei a luat sfârşit după campania militară poloneză nereuşită (1658) a principelui Gheorghe Rákóczi II.: în 1661 paşa din Oradea, Ali a luat un tribut foarte important de la oraş. După campania militară a principelui Mihail Apafi (1661-1690) în Ungaria superioară, de asemenea nereuşită, pornită la presiunea Porţii, principatul a pierdut oraşul Baia Mare în pacea de la Vasvár (1664). În 1674 cămara de minerit a fost închisă, iar extragerea de minereuri din Baia Mare a fost subordonată Direcţiei Minelor din Kosice. În timpul războiului antihabsburgic (1703-1711) condus de Francisc Rákóczi II. oraşul a sprijinit principele, care a şi bătut monede aici. După pierderea bătăliei de la Jibou (1705) utilajele monetăriei au fost transportate la Munkacevo (Ucraina), unul din centrele domeniale ale familiei Rákóczi. În 1748 s-a înfiinţat la Baia Mare Inspectoratul Superior al Mineritului, cu sediul în clădirea monetăriei. Între timp, în anii 1734-1739 din 20.748 de forinţi clădirea monetăriei a fost transformată radical. Complexul de clădiri a fost extins în 1782, formându-se volumetria actuală a monetăriei. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea Inspectoratul Superior a fost transformat în Direcţiunea Minelor de la Baia Mare, între timp baterea de monede a avut tot mai puţină importanţă, iar administraţia de minerit ocupase tot mai mult spaţiu în clădire. În 1864 aceea parte a clădirii în care funcţionase monetăria s-a ars într-un incendiu, iar atelierul nu a mai fost repornit.


Descrierea edificiului

În zona nordică a oraşului vechi, pe strada Monetăriei se află complexul de clădiri al monetăriei, astăzi sediul Muzeului Judeţean Maramureş. Amplasamentul monetăriei nu a fost ales întâmplător, în evul mediu această zonă fusese cea mai ferită de atacuri, fiind apărată şi de şanţul „natural" de apă, râul Săsar, lângă poarta nordică a Podului. Cum s-a văzut, în evul mediu târziu monetăria a avut şi un sistem defensiv propriu. Din păcate clădirea medievală a monetăriei şi zidurile sale de apărare nu sunt identificabile de loc, se pare că au dispărut în totalitate cu ocazia reconstrucţiilor de mare anvergură din secolul al XVIII-lea.


Complexul de clădiri se ridică pe o parcelă alungită, paralelă cu râul Săsar, cu clădiri etajate la marginile lotului. Aripa principală a complexului s-a construit pe latura de lângă râu (nordică) a parcelei, din care se ramifică o aripă mai scurtă la capătul vestic al parcelei. Pe latura estică se află o altă aripă laterală, mai lungă, cu plan în L. De-a lungul laturii sudice se mai întinde un corp etajat separat, la colţul vestic. Între corpul separat şi aripa estică se află o poartă înaltă, zidită, cu acces pietonal şi poartă semicirculară pentru căruţe. Poarta principală se deschide pe latura vestică, golul semicircular este încadrat cu blocuri fasonate de piatră. Menţionăm faptul că în exterior, în continuarea aripii principale se mai află o clădire alungită, pe parter.


Clădirea urmăreşte concepţia în general simplă ale clădirilor trezoreriei din secolul al XVIII-lea. Ferestrele au chenare subţiri de tencuială, la parterul aripilor de nord şi de est se găsesc arcade, care la aripa mai lungă susţin un balcon, iar la cea scurtă un zid. La parterul corpului separat se mai deschid trei arcade. La parterul aripii principale s-au mai păstrat câteva ancadramente de uşă cu închidere în segment de cerc. Încăperile parterului sunt acoperite cu bolţi a vela, cele de etaj au planşee simple. Capătul vestic al aripii principale în anii 1970-80 a fost transformat într-un turn decorativ, înglobând scara principală. O bună parte a tâmplăriilor clădirii este originală.



taguri

Baia Mare
Unable to select database