Biserica şi mănăstirea franciscană, Odorheiu Secuiesc
Publicare:  2010-04-29
Ultima modificare:  2010-04-29
Autor:  Weisz Attila
Lector: 
Date despre monument
Adresă: str. Tamási Áron nr. 2, Odorheiu Secuiesc, judeţul Harghita
Cod: HR-ll-a-B-12916, biserica: HR-II-m-B-12916.01, mănăstirea: HR-II-1H-B-12916.02
Datare: 1730–1737, cu transformări ulterioare
Date istorice

O importantă parte a populaţiei oraşului Odorheiu Secuiesc a rămas catolică şi în epoca principatului traqnsilvan, şi în păstrarea religiei catolice în secolul al XVII-lea, lângă membrii ordinului iezuit, a avut un rol important şi misiunea călugărilor franciscani observanţi salvatorieni din scaunele Mureş, Ciuc sau Trei-Scaune. Procesul recatolicizării de după 1690 a favorizat înfiinţarea unei mănăstiri a franciscanilor şi la Odorheiu Secuiesc. În 1705 arhidiaconul de Ciuc, István Lakatos donase franciscanilor pe lângă cea mai circulată arteră pornită din piaţa centrală a oraşului o parcelă cu o casă de piatră transformată în capelă. Peste un an franciscanii deja s-au şi stabilit în localitate. Capela cu hramul Sf. Petru ulterior a fost lărgită de mai multe ori, clădirea mănăstirii cuprinzând şi camerele călugărilor a fost construită din lemn. Parcela destul de întinsă a fost lărgită treptat prin cumpărarea loturilor învecinate. În secolul al XVIII-lea mănăstirea din Odorheiu Secuiesc a fost una dintre cele mai importante mănăstiri franciscane a provinciei, aici fiind ţinute de exemplu mai multe şedinţe ale capitlului, iar mănăstirea în anul 1775 primise şi rangul de convent. Lângă mănăstire până în anii de dinainte de cel de al doilea război mondial funcţionase şi o şcoală primară. În 1949 clădirea a fost naţionalizată de către autorităţi, şi a fost folosită într-o primă fază ca şi depozit, apoi ca şi cămin pentru băieţi. Ordinul a primit înapoi clădirea după 1989, din 1991 funcţionând aici şi o mănăstire a maicilor franciscani de Mallersdorf.

 

Istoria construirii complexului de clădiri franciscane din Odorheiu Secuiesc are multe aspecte încă neelucidate. Lucrările menţionate în anul 1712 deja au fost efectuate probabil la complexul de astăzi, dar după părerea unanimă ale istoricilor ordinului piatra de temelie a bisericii a fost aşezată doar în 1730. Anul 1728 inscripţionat pe frontonul intrării principale pare să fie în contradicţie cu această informaţie, dar poate să indice eventual începutul real al construcţiilor sau ancadramentul poate să şi provină dintr-o clădire anterioară. Este sigur că liturghia în 1734 deja se ţinea în această clădire, iar biserica finalizată apare pe veduta în acuarelă a lui Johann Haas din 1735 din colecţia J. Conrad von Weiss şi pe o gravură despre statuia Madonei altarului principal, databilă ante 1740. Fortunát Boros, istoricul ordinului, datase predarea bisericii în anul 1737, dar trebuie să menţionăm faptul că în opinia lui Lajos Veress în 1753 clădirea încă nu a fost terminată, interiorul avusese încă, după toate probabilităţile un tavan de lemn, iar turnurile erau mai scunde, fiind ridicate la înălţimea actuală doar în anii 1780.

Descrierea edificiului

Ansamblul format din biserică şi mănăstire a fost amplasat într-un ţesut urban deja existent, şi datorită acesteia nici biserica nu a fost orientată către est (corul este în direcţia nord-est). Careul mănăstirii este alipit laturii de nord-vest a bisericii. Planul bisericii este unul tipic baroc, cu două turnuri de colţ pe faţada stradală, nava lată este însoţită de două şiruri de câte trei capele pe cele două laturi. Lângă corul dreptunghiular, cu o lăţime apropiată de cea a navei, găsim două sacristii laterale, construite în continuarea şirurilor de capele. Turnurile au plan pătrat, original au fost doar cu puţin mai înalte decât frontonul faţadei principale. Etajele clopotelor şi coifurile turnurilor au fost realizate la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Faţada monumentală are un decor modest, este tratată numai de câteva brâuri şi lesene plate, zugrăvite în gri. În cele trei axe centrale se deschid ferestre semicirculare, iar în axele laterale – deja pe turnuri – nişe pentru statui. Ancadramentul de factură renascentistă târzie al intrării principale este cioplit în piatră, are o închidere semicirculară şi este decorat prin ghirlande şi flori sculptate într-o manieră destul de plată. Pe suprafaţa bolţarului median este incizat anul 1728. Pe frontonul portalului se vede însemnul ordinului franciscan, cele două braţe încrucişate, cu o cruce dublă deasupra lor. Faţada laterală, spre piaţă, este simplă. Ferestrele capelelor sunt cu închidere semicirculară, cele ale navei trilobate, aceste tipuri de fereastră continuând şi pe sacristie, respectiv pe cor. În faţa faţadei laterale se află monumentul victimelor comunismului, o operă din 1996 a sculptorului Vince Bocskai.

 

Din spaţiul de intrare dintre cele două turnuri se deschid, la parterul turnurilor, două capele laterale. Într-una dintre ele se află un crucifix monumental din secolul al XVIII-lea, amplasat original pe altarul principal, iar pe peretele capelei se vede o vedută. Deasupra spaţiului de intrare este tribuna orgii, amenajat în capătul navei. Bolţile semicilindrice ale capelelor laterale se leagă prin arcade semicirculare de spaţiul navei acoperit cu o boltă semicilindrică cu penetraţii. Stâlpii angajaţi dintre capelele late au o tratare voluminoasă. La pornirea bolţii navei se observă o cornişă accentuată cu evazări în axa stâlpilor. Intrările sacristiilor sunt dreptunghiulare, iar dinspre sacristii se deschid spre cor şi ferestre. Interiorul bisericii a primit o tratare arhitecturală mult mai accentuată şi dinamică, prevăzut cu mai multe caracteristici baroce, decât cea a faţadelor.

 

Pe ultimul stâlp dinspre stânga (latura de nord-est) este montat amvonul octogonal, cioplit în lemn în anii 1780. Parapetul amvonului este decorat cu figurile pictate ale celor patru evanghelişti. Majoritatea altarelor laterale din capele au fost realizate în secolul al XVIII-lea şi păstrează valoroase picturi de altar. Printre cele mai importante putem menţiona pe cea reprezentând pe Maica Domnului din Cluj, o copie a icoanei miraculoase a bisericii iezuite din Cluj. Această copie atrage atenţia şi asupra legăturilor ordinului franciscan cu iezuiţii din Cluj, a căror biserică a fost, probabil, şi modelul concepţiei bisericii din Odorheiu Secuiesc. În corul acoperit cu boltă semicilindrică cu penetraţii, se ridică un altar monumental pe un plan arcuit, cu coloane, altarul acoperind aproape integral peretele altarului. În nişa centrală prevăzută cu baldahin se află statuia de lemn de aproape de mărime naturală a Fecioarei încoronată de îngeri, Fecioara călcând în picioare figura unui eretic. Printre coloane au fost amplasate statuile regelui Sf. Ştefan, Sf. Petru, Sf. Pavel şi Sf. Ladislau, reprezentate cu gesturi teatrale. Prezenţa acestor reprezentări se datorează în primul rând dedicaţiei primei capele din Odorhei a franciscanilor, care a avut hramul Sf. Petru şi Sf. Pavel, iar patronul custodiei franciscane din Ardeal era regele Sf. Ştefan. Pe frontonul altarului apare figurat printre nori Sfânta Treime. Identitatea sculptorului din a cărui atelier provin aceste statui este încă necunoscută, singura informaţie legată de meşterii acestui altar este inscripţia din spatele altarului, care se referă la pictarea şi aurirea figurilor de către cunoscutul pictor clujean Mátyás Veress şi soţia sa, Krisztina Perger, în timpul egumenului Mihály Sánta, între anii 1779–1782. Pictura decorativă descoperită pe bolta şi pe arcul de triumf al corului este de asemenea opera lui Mátyás Veress. Lângă altar se află un jilţ baroc cioplit în lemn, de o calitate artistică deosebită. Decorul pictural al navei este opera din 1928 a pictorului din Târgu Mureş, Ferenc Herceg, un discipol al marelui specialist al picturii murale istoriste, Károly Lotz.

 

Cele patru aripi ale mănăstirii sunt organizate în jurul unei curţi patrulatere. Pe baza datelor istorice, prima dată au fost construite aripile de vest şi de nord, care închideau spaţiul mănăstirii dinspre oraş. Aceste aripi au fost începute probabil odată cu zidirea bisericii, cum indică şi data inscripţionată pe ancadramentul de piatră a uşii dinspre curte, una dintre aripi deja exista în anul 1739. Clădirile au fost finalizate abia în 1752, dar închiderea totală a careului mănăstirii s-a realizat doar între anii 1900–1908.

Deja arhitectul András Veöreös remarcase faptul, că planul bisericii din Odorhei este unic printre bisericile franciscane transilvane din secolul al XVIII-lea, deoarece aplică concepţia spaţială iezuită (urmărind planimetria bisericii Il Gesú din Roma). Observaţia este foarte importantă, fiindcă aceasta înseamnă că biserica franciscană din Odorheiu Secuiesc este una dintre primele exemple ale acestei planimetrii în Transilvania, construit cu puţin timp după bisericile iezuite din Baia Mare (1717–1720) şi Cluj (1718–1724, proiectat de Christoph Tausch). În secolele XVII–XVIII. parohia catolică a oraşului era condusă de iezuiţi, şi este foarte probabil, că prin relaţiile lor a ajuns proiectul bisericii franciscane la Odorhei. Atât concepţia faţadei cât şi a interiorului bisericii arată asemănări surprinzătoare cu bisericile iezuite din Baia Mare şi Cluj, ferestrele trilobate (de altfel rare în arhitectura barocă) apar şi la biserica clujeană. Decorul exteriorului este însă una provincială: proporţiile faţadei nu sunt atât de armonioase, statuile lipsesc din nişele faţadei, cornişele, capitelurile şi elementele de articulare marcante sunt de negăsit. În locul portalurilor monumentale din Cluj şi Baia Mare găsim un portal prevăzut cu un simplu decor renascentist târziu. Decorul interior al bisericii este mult mai elegant, unul tipic baroc, cornişele cu evazări şi arcadele spre capelele laterale apropiindu-se de exigenţa exemplului clujean. Pe baza asemănărilor este posibil, că proiectul bisericii a fost adaptarea celui din Cluj. Poziţia istorico-artistică exactă a bisericii franciscane din Odorheiu Secuiesc este o problematică foarte interesantă, ca şi identificarea artiştilor care au realizat valorosul mobilier al bisericii.

Bibliografie selectivă
ORBÁN Balázs, A Székelyföld leírása. I. Udvarhelyszék, Pest, 1868.
P. BOROS Fortunát, A ferencrendiek Székelyudvarhelyen. I. Székely Közélet. 1926, 43. sz.
VEÖREÖS András, XVIII. századi ferences kolostorok Erdélyben, Építés-Építészettudomány. 2005.
KOVÁCS Árpád, A székelyudvarhelyi ferences templom. Adalékok a ferences épületegyüttes történetéhez, Székelyudvarhely, 2007.