listare

trimite prin

Casa Cămării („Palatul voievodal”, „Palatul princiar”), azi Muzeul de Istorie Turda, Turda
Ultima actualizare:  2011-02-05
Autor:  Weisz Attila
Tradus de:  Weisz Attila



Date despre monument
Adresa: str. B. P. Haşdeu nr. 2, Turda, jud. Cluj
Cod: CJ-II-m-A-07794
Datare: secolul al XV-lea, cumpăna secolelor XV-XVI., transformată în anii 1580 şi 1900

Date istorice

Localitatea Turda, una dintre cele mai importante oraşe din zona centrală a Transilvaniei, apare în documente în secolul al XII-lea, fiind centrul comitatului cu acelaşi nume. Oraşul medieval a fost înfiinţat lângă vechiul municipiu roman Potaissa, al cărui castru se află la vest de centrul actual al oraşului, şi pare să fie identificabil cu cetatea Saxoniavara („cetate săsească”) din documentele medievale. Importanţa localităţii se datorează în mare parte mineritului de sare, deoarece în salinele din jurul oraşului a fost extrasă cea mai mare parte a necesităţii de sare a regatului maghiar medieval. Pentru protejarea salinelor au fost construite sau reutilizate mai multe cetăţi pe colinele înconjurătoare, cetatea regală reşedinţă a comitatului medieval, din secolele al XI–XII-lea, a fost lângă Moldoveneşti. Datorită (şi) amplasamentului său, Turda a devenit o localitate importantă în administraţia Transilvaniei, Câmpul Crucii a fost locul de adunare a armatei nobiliare, iar oraşul a fost sediul scaunului judecătoresc voievodal şi locul de întrunire al ordinelor nobiliare; aceste adunări s-au transformat în dietele din perioada Principatului. Se pare că în formarea acestor instituţii a avut un rol important mănăstirea ioanită existentă la sfârşitul secolului al XIII-lea, care a avut o activitate importantă de adeverire a diplomelor (notariatul public de astăzi). Trama stradală a oraşului mai păstrează structura medievală cu o stradă principală având o îngroşare centrală pentru piaţă („sistem lentilă”).

 

Instituţia cămării de sare din Turda, asemănător celorlalte cămări din Transilvania, a existat deja în secolul al XIV-lea. Cămara turdeană de sare, de sub administraţia trezoreriei regale, a fost cea mai importantă dintre cămările transilvane, cămăraşul a avut rang de comite, fiind şi celelalte cămări în jurisdicţia lui. Primele informaţii despre casa de sediu a cămării sunt relativ târzii, şi rândurile istoricului Balázs Orbán, conform căruia începând cu regele Ladislau IV (Cumanul) aproape toţi regii medievali ai Ungariei ar fi avut scaun de judecată în clădire este greu de crezut (totuşi nucleul clădirii existase în perioada lui Matia Corvinul, 1458–1490). O altă presupunere greu de dovedit a lui Orbán (şi care mai apare deseori şi în lucrările recente) este că nucleul casei cămării ar fi fost un turn de colţ al cetăţii mănăstirii augustiniene vecine. Mănăstirea şi cămara au fost două instituţii vecine, care au funcţionat contemporan, cum indică şi detaliile medievale ale casei cămării. Cetatea a fost pe latura opusă a mănăstirii, şi o gură de tragere (?) din turnul – nucleul casei – este orientată chiar spre biserica reformată de astăzi. Casa cămării apare în documente în anul 1524, când mănăstirea augustiniană încă a existat. În 1528 Hans Derschwam, agentul băncii Fugger, care a venit în Transilvania în condiţiile de după 1526 pentru repornirea extragerii sării, deja a găsit într-o stare destul de degradată. În 1540 regele Ioan Szapolyai (Zápolya, 1526–1540) a primit jurământul de fidelitate a nobililor transilvăneni conspiratori în casa cămării. Casa cămării, în proprietatea trezoreriei, a fost folosit deseori de regi, mai târziu de principi cu ocazia dietelor. În 1552 călătorul Georg Wernher vorbeşte deja despre casa regească denumită casa comitelui de sare, deci a considerat-o o clădire reprezentativă. Detaliile de stil gotic târziu – existente şi cunoscute din menţionări –indică o clădire reprezentativă deja la începutul secolului al XVI-lea.

 

Principele Sigismund Báthory (din 1581 voievod al Transilvaniei, între 1588–1602 cu întreruperi principe) a extins clădirea probabil chiar pentru a avea un sediu princiar reprezentativ în timpul dietelor, dar funcţiunea originală – casa cămării de sare – s-a păstrat neîntrerupt. În acest sens nu este chiar incorectă folosirea denumirii „palatul princiar”, dar denumirea s-a răspândit doar la începutul secolului al XX-lea pentru atragerea fondurilor finanţării lucrărilor de reabilitare. Lucrările finanţate de Sigismund Báthory sunt indicate de două inscripţii în limba latină, una pe clădire (1587, dispărută), cealaltă pe poarta mare, demolată (1588 inscripţia a fost înzidită deasupra intrării casei). Aceste date indică extinderea clădirii medievale la sfârşitul secolului al XVI-lea. Prin această transformare s-a format actuala volumetrie şi compartimentarea interioară a clădirii, ancadramentele denticulate de fereastră şi uşă au fost produse în această perioadă, dar este greu de precizat care dintre acestea sunt originale şi care au fost amplasate în timpul restaurărilor între anii 1909–1913. Între 1581–1594 numeroşi meşteri au fost trimişi de la Cluj la Turda, însă nu se ştie, dacă aceştia au lucrat la casa cămării sau doar au poposit la Turda în drum spre Alba Iulia: arhitectul Simone Genga, zidarul János Mónika, cioplitorii de piatră Ambrus Brassai, Lőrinc Dabó Kőmíves, János Kuthi, pictorul Péter Képíró, dar şi mai mulţi tâmplari. Din secolele următoare deţinem mai puţine informaţii, însă recent au fost publicate două inventare (1660, 1677), care prezintă detaliat clădirea şi amenajările sale interioare foarte simple.

 

În 1818 clădirea a fost renovată. Foarte probabil atunci au fost realizate ancadramentele neoclasiciste cu partea superioară evazată şi contraforturile. Tabla comemorativă a lucrărilor se află în lapidarul muzeului. După revoluţia din 1848 cămara de sare a fost mutată de la Turda la Sibiu, apoi la Cluj, şi în final la Ocna Mureşului. Clădirea multiseculară, aflată într-o stare tot mai degradată, a fost dată în chirie la diferiţi comercianţi. Poarta mare ornată cu inscripţie şi blazoane a fost declarată nesigură în 1883 şi demolată. Inscripţia porţii a fost înzidită deasupra intrării casei, iar blazonul Báthory (cu suprafaţa distrusă, abia recognoscibilă) deasupra uşii de balcon. În 1887 au avut loc câteva lucrări de întreţinere, în cadrul cărora a dispărut balconul faţadei principale susţinut de coloane. În 1902 casa şi parcela a fost obţinută de oraş şi în 1907 a fost inaugurată ca şi Casă de cultură. Între anii 1909–1913 a avut loc o restaurare de mare anvergură condusă de arhitectul Kálmán Lux, în cadrul căreia clădirea a fost adaptată noii funcţiuni. Tavanele mai simple ale încăperilor reprezentative au fost schimbate în tavane susţinute de grinzi, cu decor bogat, zidurile au fost consolidate cu tiranţi. Menţionăm faptul, că Lux a utilizat releveele mai vechi ale lui István Möller, iar primele proiecte au fost semnate de Sándor Abt, în 1909. În cadrul restaurării au fost identificate mai multe detalii medievale, însă documentarea lucrărilor a lăsat multe de dorit. În 1910 István Téglás, unul dintre pionierii arheologiei din Transilvania, a notat că a fost distrusă pictura murală de sub tencuiala groasă a „sălii de tron”. Deasupra intrării s-a construit un balcon sprijinit pe console. Funcţia de casă de cultură s-a menţinut şi după primul război mondial, în câteva încăperi a funcţionat muzeul, iar în sala mare un casino. Întreaga clădire a fost preluată de muzeu în 1943.

 

În anii 1960, apoi începând de anii 1990, au avut loc noi renovări, aflate numai acum în faza finalizării. În anii 1960 câteva planşee surpate au fost schimbate cu planşee de beton armat. Renovările din anii 1990 au fost precedate de sondaje arheologice, prin care s-a descoperit chiar o încăpere necunoscută de la subsol. Chiar dacă nu au fost efectuate studii de parament, elementele semnificative care au apărut în decursul lucrărilor au fost documentate de specialiştii muzeului. Tencuiala exterioară a fost îndepărtată, şi în acest fel au devenit vizibile şi anumite faze ale etapelor de construcţie ale clădirii. Compartimentarea interioară a fost adaptată funcţiunii noi deja la începutul secolului al XX-lea, o tendinţă care a continuat şi acum, când datorită mutării scării au fost mutate mai multe goluri de acces. În două săli de la etaj au fost demontate câteva arcade, care însă, se pare, că nu au fost originale. Deasupra subsolului nou descoperit s-a construit o extindere cu pereţi de sticlă, care este de fapt reconstituirea ultimei încăperi, prin care se continuă elegant şi volumetria clădirii, aici fiind amplasat scara de serviciu. A fost pusă în valoare intrarea originală exterioară a subsolului, descoperită recent. Mai multe ancadramente au fost recioplite, astăzi fiind foarte puţine ancadramentele originale pe faţade. A fost schimbat parţial acoperişul edificiului, care a fost mansardat, mărindu-se astfel spaţiul expoziţional.


Descrierea edificiului

În centrul istoric al Turzii Vechi, la sud-vest de piaţa centrală, lângă biserica reformată (fosta mănăstire augustiniană) construită la începutul secolului al XIV-lea, se află clădirea cunoscută drept casa cămării. Clădirea este foarte mult retrasă de frontul clădirilor centrale, se ridicându-se la capătul parcelei dintre pârâul Racâş şi centru. Pe latura centrală a parcelei s-a ridicat în 1902 Palatul Poştei şi al Finanţelor, o clădire reprezentativă în stil eclectic. Între parcela casei cămării şi biserică se află un mic parc, unde sunt expuse câteva sarcofage de piatră şi coloane romane din colecţia muzeului.

 

Volumetria actuală a casei cămării, astăzi sediul muzeului orăşenesc, ni se pare simplă, însă odinioară a fost una dintre cele mai reprezentative clădiri turdene. Casa este deosebit de preţioasă datorită faptului, că este una dintre puţinele clădiri medievale de instituţie publică din Transilvania. Clădirea etajată şi cu subsol are două şiruri paralele de încăperi, şirul estic, spre piaţă este mai lung prin partea cu parter şi încăperea cu pereţi de sticlă deasupra subsolului nou-descoperit. Subsolul se află doar sub aripa estică, fiind format din patru încăperi boltite, dar precizăm faptul că sub capătul sudic al aripii – turnul, nucleul clădirii – nu găsim pivniţă. Clădirea asemănătoare unui turn din colţul de sud-est vizual poate fi separat uşor de extinderile ulterioare. Este interesant faptul, că ancadramentele din 1818 se află în cel mai mare număr aici, deci renovările respective au atins această zonă a clădirii. La parterul turnului se află copii ale unor ancadramente gotice simple – probabil originalele acestora au avut decor cu crengi, caracteristice stilului gotic târziu, descrise de Balázs Orbán. Este important să menţionăm, că aceste ancadramente „medievale” se continuă şi pe faţada principală (de est), în zona extinderii. Mai există urmele ale două goluri vechi pe turn, o gură de tragere la parterul faţadei sudice (aproape întretăiat de un ancadrament „gotic”), şi fragmentele in situ ale unui ancadrament gotic târziu la etajul faţadei de est. Ancadramentul dreptunghiular cvadripartit, frumos cioplit pe baza elementelor decorative poate fi datat la începutul secolului al XVI-lea, şi cel mai probabil a fost introdus contemporan cu originalele ancadramentelor de la parter. Cele două goluri cu funcţii diferite – gură de tragere şi ancadrament reprezentativ de fereastră – nu pot fi contemporane. În prima perioadă s-a construit parterul turnului (şi probabil etajul), cândva la începutul secolului al XV-lea. Nucleul clădirilor orăşeneşti medievale a fost deseori un turn de tip donjon, la care găsim mai multe exemple la Sibiu, Sopron, sau în alte oraşe ale Europei Centrale, respectiv se cunoaşte şi faptul că vechea clădire a cămării din Baia Mare a avut un sistem defensiv. Acest turn a fost transformat într-o clădire mai reprezentativă la începutul secolului al XVI-lea: a primit goluri mai mari şi a fost extinsă cu o aripă de clădire spre nord, având subsol şi parter. Din această a doua etapă gotică datează fragmentul ancadramentului gotic înzidit, originalele ancadramentelor gotice de la parter (în mod firesc identice pe turn şi extindere), intrarea principală ogivală, ancadramentul romboidal de la capătul nordic al faţadei şi intrarea subsolului de pe faţada principală. Ancadramente asemănătoare se găsesc şi în interior, de exemplu accesul la parterul turnului din holul de intrare, iar la capătul nordic al aripei se găseşte o uşă cu muchie teşită, dar cu profilatură deja renascentistă. Ancadramentele au numeroase analogii la Cluj, locul lor presupus de origine. Ancadramente romboidale sunt frecvente în cetatea de la Buda.
Această clădire gotică semnificativă a fost lărgită de către Sigismund Báthory în ultimele două decenii ale secolului al XVI-lea cu aripa nordică şi cu etajarea parţială a clădirii gotice. În această – deja a treia – perioadă au fost cioplite frumoasele ancadramente renascentiste cu patru sau şase cercevele ale clădirii, cu caracteristica întoarcere a profilaturii la bază. Ancadramentele de la etaj au şi friză denticulată. Chenare asemănătoare de uşă se găsesc şi în interior. La Cluj avem analogii la casa Basta (demolată). Poarta mare semicirculară, având porumbar sub acoperiş, se afla la capătul spre centru al parcelei şi era decorată cu blazonul Báthory. Porţi asemănătoare s-au păstrat fragmentar la mai multe clădiri renascentiste din Transilvania. Accesul etajului clădirii era asigurat, după tradiţia epocii, prin scară exterioară, care pornea de la intrarea subsolului şi ajungea la uşa balconului, menţionat şi în inventare. Din păcate, datorită lucrărilor succesive de renovare, decorul renascentist din interior – în afara ancadramentelor – nu s-a păstrat deloc.

 

Renovarea din 1818 a afectat cel mai mult etajul „turnului”, când din cauza unui zid de compartimentare, s-a renunţat la frumoasa sa fereastră gotică. Tot atunci s-a demolat şi scara exterioară, iar în faţa uşii de la etaj s-a construit un balcon sprijinit, după moda epocii, de două coloane.. Această structură a fost demolată în 1887.

 

Nu s-a păstrat mult nici din interiorul istoricizant de la începutul secolului XX, dar volumetria actuală a acoperişurilor şi tâmplăria uşilor prevăzută cu elegante feronerii, datează din această perioadă. Un detaliu frumos a fost tavanul ridicat cu secţiune trapezoidală din sala sudică a etajului, ale cărui proiecte s-au păstrat până astăzi. Anexa mică în colţul din spate s-a construit de asemenea în secolul XX-lea.

 

Intrând în clădire ajungem în hol, din care etajul şi mansarda sunt accesibile printr-o scară modernă de lemn. Urcând scările se văd consolele (renascentiste?) de piatră care au susţinut tavanul vechi. Lângă uşa balconului se observă o inscripţie fragmentară în limba latină, probabil din perioada renascentistă a clădirii. Este interesant capătul clădirii cu pereţi de sticlă. În zidăria subsolului medieval se observă blocurile imense refolosite din castrul roman, aici este în curs de amenajare lapidarul roman deosebit de bogat şi valoros al muzeului. Celelalte spaţii expoziţionale ale clădirii încă nu au fost amenajate, dar cu terminarea lucrărilor vor fi expuse şi aici obiecte din inventarul bogat al muzeului, între care şi monumentalul tablou al lui Aladár Körösfői-Kriesch, reprezentând pe reformatorul unitarian Ferenc Dávid la dieta din 1567 de la Turda.


Bibliografie selectivă
ORBÁN Balázs, Torda város és környéke, Budapest, 1889, pp. 343–349.
BALOGH Jolán, Kolozsvári kőfaragó műhelyek. XVI. század, Budapest, 1985, pp. 350–352.
ENTZ Géza, Erdély építészete a 14-16. században, Kolozsvár, 1996, pp. 172–173.
VASS Erzsébet, A tordai sókamaraház, In: Aranyos-vidék magyarsága, Szerk. Keszeg Vilmos és Szabó Zsolt, Kolozsvár, 2006, pp. 136–146.
Horaţiu GROZA, Un monument de arhitectură medievală: palatul voievodal din Turda, Acta Musei Napocensis, 45–46, II, (2008–2009), pp. 233–251.


Discuţie